ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4905/2009

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la

data de 7 aprilie 2008, sub nr. 13388/3/2008, reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a chemat în judecată pe pârâtul M.M., solicitând ca în baza art. 38

lit. a) din Legea nr. 248/2005 să se dispună restrângerea exercitării dreptului

pârâtului la liberă circulație pe teritoriul Franței, pe o perioadă de cel mult

3 ani.

În

motivarea acțiunii s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Franța, la data de

22 februarie 2008, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu

această țară.

Soluționând

litigiul în primă instanță, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin

sentința civilă nr. 809 din 9 mai 2008, a respins acțiunea ca nefondată, cu

motivarea că, raportat la Normele comunitare în materie, determinate de

aderarea României la Uniunea Europeană la data de 1 ianuarie 2007, respectiv

Directiva 2004/38/CE nr. 38/CE/2004, art. 27, nu există temeiuri pentru

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație exercitării dreptului

pârâtului la liberă circulație în Franța, atâta timp cât nu s-a făcut dovada

unor motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, care să

justifice o asemenea măsură.

Sentința

susmenționată a fost atacată cu apel de reclamantă.

Prin

decizia nr. 200A din 9 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă, a respins apelul, ca nefondat, apreciind că în mod corect prima

instanță a respins acțiunea dedusă judecății, deoarece nu se justifică

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație exercitării dreptului

pârâtului la liberă circulație în contextul ordinii juridice comunitare de la

momentul aplicării acestei măsuri, reprezentată de Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene și Consiliului Europei

nr. 38/2004, aplicabilă de la data aderării României la Uniunea Europeană, 1

ianuarie 2007; art. 27 din Directiva 2004/38/CE 38/2004 prevede în mod

limitativ doar trei situații în care statul ar putea restrânge dreptul la

liberă circulație a cetățenilor săi și anume afectarea ordinii publice, a

siguranței publice sau a sănătății publice, or în cauză nu s-a făcut dovada că

pârâtul s-ar afla în una din aceste situații.

Împotriva

deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta.

În

motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța de apel a făcut o

interpretare și aplicare greșită a legii atunci când a confirmat soluția

fondului de respingere a acțiunii, neținând seama de dispozițiile legii interne

edictate pentru a stopa migrația ilegală pe teritoriul unor state membre ale

Uniunii Europene, respectiv de dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005, care nu condiționează instituirea restricției la liberă circulație

decât de returnarea prin acordul de readmisie, nu și de verificarea procedurii

și a condițiilor în care s-a dispus returnarea, precum și a pericolului real pe

care îl reprezintă persoana returnată pentru valorile sociale pretins

protejate.

Recursul nu este fondat.

Legea

nr. 248 din 20 iulie 2005 a fost reglementată prin regimul liberei circulații a

cetățenilor români în străinătate.

Potrivit

art. 38 din această lege, restrângerea exercitării dreptului la liberă

circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o

perioadă de cel mult trei ani, numai în condițiile și pentru următoarele

categorii de persoane :

a)

cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord

de readmisie încheiat între România și acel stat :

b)

cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin

activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere

gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România

și acel stat.

Rezultă

din dispoziția legală enunțată, că instanța poate dispune restrângerea

exercitării dreptului la liberă numai în condițiile și cu privire la persoanele

expres menționate, în funcție de împrejurările de fapt ale fiecărei pricini.

Aplicarea

prevederilor art. 38 din Legea nr. 248/2005 trebuie făcută, însă, în corelare

cu dispozițiile art. 2 pct. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenției pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu cele din

Directiva Parlamentului European și Consiliului Europei nr. 38/2004 deoarece,

în raport de prevederile art. 20 din Constituția României, interpretarea și

aplicarea drepturilor și libertăților cetățenești se fac în concordanță cu

prevederile pactelor și tratatelor internaționale la care România este parte,

reglementările internaționale din domeniul drepturilor omului, cuprinse în

pactele și tratatele ratificate de România, având prioritate față de

reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanțe.

Potrivit

art. 2 alin. (2) și (3) din Protocolul nr. 4 la Convenție, orice persoană este

liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi

neputând face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege,

constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea

națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor

penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și

libertăților altora.

Potrivit

art. 17 din Directiva 2004/38/CE, cetățenilor Uniunii Europene sau membrilor

lor de familie li se poate restricționa dreptul la liberă circulație și de

rezidență pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii pentru motive de ordine

publică, securitate publică sau sănătate publică, iar măsurile care afectează

libera circulație și rezistența trebuie să se bazeze pe conduita proprie a

persoanei în cauză.

Normele

internaționale menționate prevăd, deci, în mod expres și limitativ situațiile

în care se poate restrânge libertatea de circulație a persoanelor, afectarea

ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice, apreciate în

funcție de conduita proprie a persoanei în cauză, pe când norma internă

cuprinsă în art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea

restrângerii dreptului la liberă circulație dacă cetățeanul român a fost

returnat dintr-un stat membru al Uniunii Europene pe baza unui acord de

readmisie, fără nicio distincție în ceea ce privește conduita persoanei în

cauză, respectiv dacă prezența acesteia în statul din care a fost returnată

prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranța sau sănătatea publică a

acelui stat.

Se

constată, deci, că norma internă este parțial incompatibilă cu normele

internaționale în materie aplicabile raportului juridic dedus judecății, în

măsura în care permite restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a

cetățenilor români care au fost returnați dintr-un stat membru al Uniunii, în

baza unui acord de readmisie, în alte situații decât acelea în care prezența

cetățenilor români în statul din care au fost returnați ar constitui o

amenințare la ordinea publică, securitatea publică sau sănătatea publică a

acelui stat.

Ca

atare, norma internă trebuie aplicată doar atunci când se referă la

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a persoanelor în

condiții ce lezează ordinea, siguranța sau sănătatea publică, pentru fapte sau

situații ce au condus la încălcări grave ale ordinii, siguranței sau sănătății

publice.

Aceasta

înseamnă că măsura de returnare a unui cetățean român dispusă de autoritățile

unui stat membru al Uniunii nu este suficientă prin ea însăși pentru ca

instanța română să interzică dreptul de circulație al cetățeanului său pe

teritoriul statului din care a fost returnat, necesitatea restrângerii dreptului

la libera circulație urmând a se aprecia de către instanța națională prin

raportare la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării unei eventuale

astfel de măsuri, determinată de aderarea României la Uniunea Europeană la data

de 1 ianuarie 2007, ordine care impune în mod obligatoriu aprecierea situației

concrete a cetățeanului în cauză.

În

speță, prin cererea de chemare în judecată reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a

pârâtului M.M. pe teritoriul Franței, cu motivarea că pârâtul a fost returnat

de pe teritoriul Franței în baza unui acord de readmisie, pentru că a încălcat

dreptul de ședere pe teritoriul acestui stat, aceeași motivare fiind reluată și

în recurs pentru a se susține că cererea de chemare în judecată trebuia admisă.

În

acord cu această motivare, singura probă făcută în cauză a fost aceea că

pârâtul a fost returnat la data de 22 februarie 2008 din Franța, pentru ședere

ilegală în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu Franța.

Nu a

fost administrată de către recurenta-reclamantă nicio dovadă în sensul unei

conduite a pârâtului care să se constituie într-o amenințare reală, prezentă și

suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, de natură

a aduce atingere ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice pe

teritoriul statului respectiv a aduce atingere ordinii publice, securității

publice ori sănătății publice a statului din care a fost returnat.

Simpla

nerespectare a condițiilor prevăzute de legea franceză referitoare la dreptul

de ședere pe teritoriul său a unui cetățean al unui alt stat membru al Uniunii

Europene nu poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere

ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice pe teritoriul

statului respectiv a aduce atingere ordinii publice, siguranței publicei sau

sănătății publice, pentru a se putea admite acțiunea cu care

recurenta-reclamantă a învestit instanța.

În

concluzie, urmează a se reține că, în contextul probator al cauzei, instanța de

apel a aplicat corect prevederile Legii nr. 248/2005 prin raportare la normele

comunitare în materia restrângerii dreptului la liberă circulație atunci când a

confirmat soluția primei instanțe de respingere a cererii de restrângere a

exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație în Franța.

Așa

fiind, critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu își

găsește aplicabilitatea în speță, astfel că recursul reclamantei va fi respins,

ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, recursul declarat de reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 200 A din 9 septembrie 2008 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 aprilie

2009.