ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4414/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1006 din 2

iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins

ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte împotriva pârâtului M.R., privind restrângerea exercitării dreptului

la libera circulație în Norvegia, pentru o perioadă de cel mult trei ani.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că dispozițiile cuprinse în art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 sunt

de natură a restrânge dreptul individului la liberă circulație garantat de

Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce

constituie o ingerință în sensul Convenției.

Reclamantul a declarat apel

împotriva acestei sentința, apel respins ca nefondat prin decizia civilă nr.

624 din 8 septembrie 2008 pronunțat de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă.

În motivarea acestei decizii s-a

reținut, în esență, că în speță este aplicabilă Direcția 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la

liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii

Uniunii și membrii familiilor acestora și că, în sensul acestor dispoziții

comportamentul personal al individului implicat trebuie să reprezinte o

amenințare reală, actuală și suficient de serioasă, care să afecteze unul din

interesele fundamentale ale societății, ceea ce nu este cazul în speță.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul susținând, în esență, că din dispozițiile art. 38 lit. a) și

art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 rezultă că singura condiție necesară

pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera

circulație în străinătate este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un

stat cu care România are încheiat acord de readmisie.

Măsura

dispusă prin art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, se arată în continuare, se

circumscrie situațiilor expres prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv

apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că

problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene

prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern, așa cum se arată și în

decizia Curții Constituționale nr. 855 din 28 noiembrie 2006.

Legea

nr. 248/2005 asigură implementarea prevederilor constituționale, a art. 29 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internațional

cu privire la drepturile civile și politice și a art. 2 din Protocolul nr. 4 la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Analizând

recursul, în limita susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.

Articolul

38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii

dreptului la liberă circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult

trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă,

odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie

interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această

prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României,

potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,

precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au

prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea

actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la

îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform

dispozițiilor art. 307 alin. (l) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea

Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura

compatibilitatea dintre acest tratat și convențiile încheiate înainte de data

aderării ce au generat drepturi și obligații, iar, față de această prevedere,

legislația comunitară este de imediată aplicare.

De

aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar

dreptul la libera circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene

este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată

Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie

2004.

Acest

act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde

condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor

europene.

Potrivit

legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept

absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea

libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor

de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională

sau sănătate publică, în alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să

respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita

persoanei în cauză. Și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană

statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin

urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României

dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, limitarea nu

se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un

stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține

recurenta.

Limitarea

exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute

de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie

interpretate în acord cu legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a

produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, cum este cazul în

speță, deoarece dispozițiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.

În

cauză, așa cum corect s-a reținut prin decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt

îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă.

Intimatul-pârât

a fost returnat din Suedia pentru ședere ilegală, fără să fi fost judecat și

condamnat pentru săvârșirea vreunei fapte penale.

Or,

față de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE care prevede că măsura

trebuia să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe

conduita celui în cauză, prin restrângerea dreptului la liberă circulație a intimatului-pârât

doar pe motiv de ședere ilegală în Suedia, ar fi încălcat principiul

proporționalității.

Pentru

considerentele expuse, recursul declarat reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 624 din 8 septembrie 2008 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

2 aprilie 2009

.