ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3325/2007

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursului civil de față, din examinarea lucrărilor de la

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 27 februarie 2006 reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a solicitat restrângerea dreptului la liberă circulație a pârâtului H.M.,

în statele Uniunii Europene pe o perioadă de cel mult 3 ani.

Acțiunea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 38, art. 39 și art. 52 din Legea nr. 248/2005.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr.

1575 din 29 noiembrie 2006 a respins ca nefondată acțiunea reclamantei.

În motivarea hotărârii instanța de

fond a reținut că pârâtul a fost returnat din Spania la 31 august 2006, s-a

reținut că reglementările incidente în cauză, art. 38, art. 39 și art. 52 din

Legea nr. 248/2005 trebuie corelate cu art. 25 din Constituție referitor la

libera circulație și cu cele prevăzute de art. 20 din Constituție cu privire la

preeminența dreptului internațional.

S-a apreciat că dispozițiile din

dreptul intern [art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005] sunt de natură a aduce

o restrângere a dreptului la libera circulație, în modul în care acesta este

reglementat de Protocolul 4 adițional la Convenția europeană a drepturilor

omului și libertăților fundamentale, ceea ce reprezintă o ingerință în sensul

Convenției.

O asemenea ingerință reținându-se și

sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din aceeași Convenție

Europeană (posibilitatea de a avea acces la un proces echitabil, în situația în

care legea prevede termene foarte scurte).

Instanța a mai apreciat că justul

echilibru în interesul general al societății (prin reglementarea generală

prevăzută de art. 38 lit. a) citat, și interesul particular al persoanei, nu a

fost respectat. S-a făcut referire la termenele urgente prevăzute de procedura

specială a Legii nr. 248/2005 care încalcă dispozițiile de drept comun

prevăzute de procedura civilă (art. 85). Ca urmare, s-a reținut că prin

reglementările legii speciale s-a depășit scopul urmărit de legiuitor.

Curtea de Apel București prin decizia

nr. 42 A din 22 ianuarie 2002 a respins ca neîntemeiat apelul reclamantei

împotriva sentinței de fond.

Instanța de apel în motivarea

acestei soluții a reținut, în esență, că restrângerea exercitării dreptului de

a circula în străinătate al cetățenilor români potrivit formulării adoptate de

legiuitorul român în cadrul Legii nr. 248/2005 reprezintă o limitare a

dreptului fundamental consacrat de art. 2 al Protocolului adițional nr. 4 la

Convenția Europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

S-a apreciat, în context, că

aplicarea limitării prevăzute de Legea nr. 248/2005 în persoana pârâtului, cu

privire la care nu s-a dovedit că ar fi comis pe teritoriul unui stat străin

infracțiuni sau alte fapte grave, ar fi excesivă.

S-a respins critica formulată prin

apel și cât privește posibilitatea instanțelor române de a cenzura măsurile

aplicate de autorități străine, constatându-se că asemenea critică este străină

de cauză. Instanța română nu cenzurează legislația sau măsura luată de alt stat

ci s-a referit strict la legalitatea și temeinicia luării unei măsuri prevăzute

în legislația națională.

Împotriva acestei hotărâri

reclamanta a declarat în termen legal recurs.

Hotărârea instanței de apel a fost

criticată, fără să fie motivată în drept pentru următoarele aspecte:

Autoritățile române nu au competența

de a cerceta și a se pronunța asupra legalității și temeiniciei actului de

returnare săvârșit de autoritățile străine, ci doar de a lua act de această

măsură.

Din prevederile art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005 rezultă că singura condiție necesară pentru dispunerea

măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate

este aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care România are

încheiat acord de readmisie.

Potrivit art. 25 din Constituție,

condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege,

astfel că ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor cerințe specifice

în care cetățenii români pot circula în străinătate.

Analizând criticile formulate,

Înalta Cure a apreciat că dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea în

motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de

care a fost verificată legalitatea hotărârii, și a reținut că recursul nu este

întemeiat pentru următoarele considerente.

Reclamanta a solicitat restrângerea

exercitării dreptului intimatului la libera circulație în statele Uniunii

Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Conform art. 39 alin. (1) din lege,

în situația prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la solicitarea

Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia

a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află

domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de

către Tribunalul București.

Așadar, luarea acestei măsuri este

de competența instanțelor judecătorești cărora, în lipsa unei prevederi care să

dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de apreciere și analizare a

dovezilor administrate în cauză.

Într-adevăr, libertatea circulației

cetățenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu

respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin.

(1) teza a II-a din Constituție. Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei

circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că, prin simpla

returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună

restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca

simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea

exercițiului dreptului la libera circulație, ar fi stipulat că o asemenea

restrângere operează de drept.

Ca urmare, instanțele în mod

corespunzător au analizat situația de fapt dedusă judecății și au considerat în

mod întemeiat, în raport de probele administrate că nu se impune restrângerea

libertății de circulație a pârâtului. O soluție contrară, potrivit datelor

speței, ar aduce atingere drepturilor pârâtului ocrotite prin Constituția

României și convențiile internaționale la care România este parte.

Este de asemenea de reținut că după

data de 1 ianuarie 2007, când România a devenit stat membru al Uniunii Europene

sunt incidente în cauză și dispoziții corespunzătoare din sistemul normelor

europene.

În legislația primară, art. 18.1 TCE

prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui

liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor

prevăzute de Tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.

În legislația secundară, Directiva

Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29

aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii

Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de

modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a directivelor

64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE,

90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.

L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește, prin art. 27, că limitarea dreptului

cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru

motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

O.U.G. nr. 102/2005 privind libera

circulație pe teritoriul României privind libera circulație pe teritoriul

României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului

Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, cu modificările și

completările aduse de O.G. nr. 30/2006 (aprobată prin Legea nr. 500/2006) s-a

transpus în legislația națională Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.

Actele mai sus amintite au intrat în

vigoare la 1 ianuarie 2007 potrivit art. 35 din O.U.G. nr. 102/2005 și art. III

din O.G. nr. 30/2006).

Drept urmare, normele din

reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de

drept intern.

Întrucât reclamanta nu a probat, în

condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreuneia dintre cauzele de limitare

prevăzute în Directivă, instanțele de fond și, respectiv, de apel au pronunțat

hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor

legii materiale incidente.

Față de cele ce preced, Înalta Curte

a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv

pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins

cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta Ministerul Administrației și Internelor, Direcția

Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 42/A din 22 ianuarie 2007 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 aprilie

2007.