ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6740/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

28 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat instanței să dispună

restrângerea dreptului pârâtului D.I.B. la liberă circulație în statele membre

ale Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu motivarea că

pârâtul a fost returnat din Spania la data de 7 noiembrie 2006, în baza

Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin

Legea nr. 45/1997, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) și ale

art. 52 din Legea nr. 248/2005.

Tribunalul, prin sentința civilă nr.

18 din 8 ianuarie 2007, a respins acțiunea ca nefondată.

Sentința a rămas definitivă prin

respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, potrivit deciziei

civile nr. 241 din 13 aprilie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Pentru a adopta această soluție,

instanța de apel a reținut, în esență, că odată cu intrarea României în Uniunea

Europeană au devenit aplicabile cetățenilor români prevederile Directivei

2004/38/CE care impune multă precauție în limitarea dreptului la liberă

circulație, doar pentru situații extreme ce țin de motive de ordine publică sau

de siguranță publică sau pentru situații în care beneficiarii dreptului de

ședere au devenit o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs apelanta reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte,

criticând-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive încadrabile în cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

- Art. 38 din Legea nr. 248/2005 nu

condiționează instituirea restricției dreptului la liberă circulație decât de

returnare prin acordul de readmisie, dar și nu și de verificarea procedurii și

a condițiilor în care s-a dispus returnarea care nu pot fi cenzurate de

autoritățile române.

- Dreptul la liberă circulație nu

este absolut, ci trebuie realizat în concordanță cu condițiile impuse de legea

națională (Legea nr. 248/2005, cu privire la care Curtea Constituțională, prin

decizia nr. 901/2006, a stabilit că se circumscrie situațiilor prevăzute de

art. 53 din Constituție) și tratatele la care România a aderat și care fac

astfel parte din dreptul intern.

- Art. 38 și art. 39 din Legea nr.

248/2005 nu au o aplicabilitate temporară, nu au fost modificate prin nici un

alt act normativ și nu există nici un impediment legal ca aceste texte să fie

aplicabile începând cu 1 ianuarie 2007.

Recursul este nefondat.

La data pronunțării sentinței

tribunalului și a deciziei recurate România devenise membră a Uniunii Europene,

cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români devenind

conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene cetățeni ai

Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație în aceleași

condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se

sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând relevanță normele

comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulații a

persoanelor.

Împrejurarea că faptul expulzării a

avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină

inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului

analizat este de natură administrativă contravențională, materie guvernată de

principiul aplicării legii mai favorabile.

Dacă, ulterior petrecerii faptelor,

intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.

Reglementarea mai favorabilă o constituie

Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie

2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor

membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile”.

Deși, de principiu, directivele

comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru,

Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa

superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte

integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul

statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor

în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale

incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării

ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9

martie 1978).

Art. 10 din Tratatul de instituire a

Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele

membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea

principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a

Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en Loos;

cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile unei

directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în

dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a

permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr.

248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că

între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare

fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a

dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă

circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire

la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care

a fost returnat.

Spre deosebire de norma internă,

art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei

cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este

mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care

permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele care

vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform talonului

de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de

chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Spania la data de 7 noiembrie

2006 „pe motiv de ședere ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele

limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 241 din 13 aprilie 2007 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie

2007.