ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6740/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 28 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat instanței să dispună restrângerea dreptului pârâtului D.I.B. la liberă circulație în statele membre ale Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu motivarea că pârâtul a fost returnat din Spania la data de 7 noiembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 45/1997, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) și ale art. 52 din Legea nr. 248/2005. Tribunalul, prin sentința civilă nr. 18 din 8 ianuarie 2007, a respins acțiunea ca nefondată.

Sentința a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, potrivit deciziei civile nr. 241 din 13 aprilie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Pentru a adopta această soluție, instanța de apel a reținut, în esență, că odată cu intrarea României în Uniunea Europeană au devenit aplicabile cetățenilor români prevederile Directivei 2004/38/CE care impune multă precauție în limitarea dreptului la liberă circulație, doar pentru situații extreme ce țin de motive de ordine publică sau de siguranță publică sau pentru situații în care beneficiarii dreptului de ședere au devenit o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs apelanta reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o ca fiind nelegală pentru următoarele motive încadrabile în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. - Art. 38 din Legea nr. 248/2005 nu condiționează instituirea restricției dreptului la liberă circulație decât de returnare prin acordul de readmisie, dar și nu și de verificarea procedurii și a condițiilor în care s-a dispus returnarea care nu pot fi cenzurate de autoritățile române. - Dreptul la liberă circulație nu este absolut, ci trebuie realizat în concordanță cu condițiile impuse de legea națională (Legea nr. 248/2005, cu privire la care Curtea Constituțională, prin decizia nr. 901/2006, a stabilit că se circumscrie situațiilor prevăzute de art. 53 din Constituție) și tratatele la care România a aderat și care fac astfel parte din dreptul intern. - Art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005 nu au o aplicabilitate temporară, nu au fost modificate prin nici un alt act normativ și nu există nici un impediment legal ca aceste texte să fie aplicabile începând cu 1 ianuarie 2007. Recursul este nefondat.

La data pronunțării sentinței tribunalului și a deciziei recurate România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor. Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă contravențională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile.

Dacă, ulterior petrecerii faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate. Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora. Conform art. 20 alin. (2) din Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Deși, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978). Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate. Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat. Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică. În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Spania la data de 7 noiembrie 2006 „pe motiv de ședere ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE. Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 241 din 13 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2007.