ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6500/2007

Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la 28 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului București reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult trei ani pentru pârâta S.V. Acțiunea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 38 lit. a), art. 39 și art. 52 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată de O.G. nr. 5/2006. În fapt s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Spania la data de 22 octombrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară și ratificat prin Legea nr. 45/1997.

Tribunalul București prin sentința civilă nr. 280 din 16 februarie 2007 a respins acțiunea ca nefondată. S-a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada conform art. 1164 C. civ. împrejurărilor pentru care s-ar impune luarea măsurilor prevăzute de art. 38 din Legea nr. 248/2005 în raport de dispozițiile art. 2 din Protocolul Adițional nr. 4 la CEDO care limitează la situații precise restrângerea libertății de circulație a cetățenilor. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 262 din 18 aprilie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă și a luat act de renunțarea la apel a Parchetului de pe lângă Tribunalul București. S-a reținut că Legea nr. 248/2005 în dispozițiile privind combaterea și prevenirea imigrației ilegale, în condițiile în care România nu era membră a Uniunii Europene, după 1 ianuarie 2007 a intrat în contradictoriu cu legislația europeană.

Potrivit Tratatului de Instituire a unei Constituții pentru Europa, Directiva nr. 2004/38/CE și art. 12 din Protocolul Adițional 4 la CEDO, libera circulație a persoanelor nu se poate restrânge arbitrar și nici dincolo de condițiile în care poate fi admisă o asemenea restrângere. S-a mai reținut că principiul constituțional al preeminenței dreptului internațional impune aplicarea acestuia în fața normei interne contrare. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat în termen legal recurs. Criticile în fapt s-au referit în esență la împrejurarea că exercitarea dreptului la liberă circulație are loc cu respectarea unor obligații impuse de lege și limitările aduse acestui drept și permise de Legea nr. 248/2005 nu contravin nici normelor constituționale (art. 53) și nici reglementărilor internaționale care consacră acest drept.

S-a arătat că migrația ilegală care presupune o deplasare a persoanelor care au intrat ilegal pe teritoriul unui stat sau care nu mai îndeplinesc condițiile de ședere în acel stat este o problemă de interes public și deci supusă limitărilor. S-a mai reținut că împrejurarea că România a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007 nu înlătură aplicarea dispozițiilor invocate, de vreme ce România a negociat o perioadă de tranziție de 2 – 7 ani (care curge de la 1 ianuarie 2007) la capitolul libera circulație a persoanelor și care permite ca unele state să ia măsuri restrictive pentru cetățenii lor pe o perioadă de doi ani și după momentul aderării. Criticile formulate se por încadra în motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate s-a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Dreptul la liberă circulație al cetățenilor români nu este un drept absolut, el trebuind să se exercite cu respectarea cerințelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1) din Constituția României, care îl consacră. Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulație. Dacă s-ar fi dorit o asemenea consecință, legiuitorul ar fi stipulat în mod expres că o asemenea restrângere operează de drept.

În legislația primară, art. 18.1 al Tratatului Comunității Europene prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa. În legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a statelor membre, publicată în Jurnalul oficial al Uniunii Europene din Legea nr. 158 din 30 aprilie 2004, solicită prin art. 27 că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

Împrejurarea că pentru unele țări, printre care și România, s-a stabilit un termen de tranziție pentru îndeplinirea unor criterii (rămase neacoperite la momentul aderării) în vederea asimilării principiilor și normelor europene, cunoscute generic sub titulatura „acquis communitaire” nu schimbă datele problemei cât privește regimul juridic aplicabil exercitării libertății de circulație în spațiul european. În această materie, normele comunitare citate devin aplicabile de la 1 ianuarie 2007, directiva menționată fiind transpusă în legislația internă prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European (publicată în Monitorul Oficial la 21 decembrie 2005 și aprobată prin Legea nr. 260/2005, cu modificările și completările aduse de O.G.

nr. 30/2006). Ca urmare normele de reglementare comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern, preeminență consacrată la nivel de principiu de textul art. 20 din Constituția României. Așadar, instanțele au constatat în mod legal și temeinic că în cauză reclamanta nu a făcut dovada existenței vreunei situații care să impună măsura restrângerii acestei libertăți în ce privește pe pârât. Văzând și dispozițiile art. 312 C. proc. civ. s-a respins recursul pentru considerentele mai sus arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Internelor și Reformei Administrative Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 262 din 18 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2007.