ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6500/2007

Deliberând, asupra recursului de

față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la 28

decembrie 2006 pe rolul Tribunalului București reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație

în Statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult trei ani pentru

pârâta S.V.

Acțiunea a fost motivată în drept pe

dispozițiile art. 38 lit. a), art. 39 și art. 52 din Legea nr. 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și

completată de O.G. nr. 5/2006.

În fapt s-a arătat că pârâtul a fost

returnat din Spania la data de 22 octombrie 2006, în baza Acordului de

readmisie încheiat de România cu această țară și ratificat prin Legea nr.

45/1997.

Tribunalul București prin sentința

civilă nr. 280 din 16 februarie 2007 a respins acțiunea ca nefondată.

S-a reținut că în cauză nu s-a făcut

dovada conform art. 1164 C. civ. împrejurărilor pentru care s-ar impune luarea

măsurilor prevăzute de art. 38 din Legea nr. 248/2005 în raport de dispozițiile

art. 2 din Protocolul Adițional nr. 4 la CEDO care limitează la situații

precise restrângerea libertății de circulație a cetățenilor.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 262 din 18 aprilie 2007 a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantă și a luat act de renunțarea la apel a

Parchetului de pe lângă Tribunalul București.

S-a reținut că Legea nr. 248/2005 în

dispozițiile privind combaterea și prevenirea imigrației ilegale, în condițiile

în care România nu era membră a Uniunii Europene, după 1 ianuarie 2007 a intrat

în contradictoriu cu legislația europeană. Potrivit Tratatului de Instituire a

unei Constituții pentru Europa, Directiva nr. 2004/38/CE și art. 12 din

Protocolul Adițional 4 la CEDO, libera circulație a persoanelor nu se poate

restrânge arbitrar și nici dincolo de condițiile în care poate fi admisă o

asemenea restrângere.

S-a mai reținut că principiul

constituțional al preeminenței dreptului internațional impune aplicarea

acestuia în fața normei interne contrare.

Împotriva acestei decizii reclamanta

a declarat în termen legal recurs.

Criticile în fapt s-au referit în

esență la împrejurarea că exercitarea dreptului la liberă circulație are loc cu

respectarea unor obligații impuse de lege și limitările aduse acestui drept și

permise de Legea nr. 248/2005 nu contravin nici normelor constituționale (art.

53) și nici reglementărilor internaționale care consacră acest drept.

S-a arătat că migrația ilegală care

presupune o deplasare a persoanelor care au intrat ilegal pe teritoriul unui

stat sau care nu mai îndeplinesc condițiile de ședere în acel stat este o

problemă de interes public și deci supusă limitărilor.

S-a mai reținut că împrejurarea că

România a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007 nu înlătură

aplicarea dispozițiilor invocate, de vreme ce România a negociat o perioadă de

tranziție de 2 – 7 ani (care curge de la 1 ianuarie 2007) la capitolul libera

circulație a persoanelor și care permite ca unele state să ia măsuri

restrictive pentru cetățenii lor pe o perioadă de doi ani și după momentul

aderării.

Criticile formulate se por încadra

în motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând hotărârea atacată prin

prisma criticilor formulate s-a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele

ce urmează:

Dreptul la liberă circulație al

cetățenilor români nu este un drept absolut, el trebuind să se exercite cu

respectarea cerințelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin.

(1) din Constituția României, care îl consacră.

Legea nr. 248/2005 privind regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că prin

simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună

restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulație.

Dacă s-ar fi dorit o asemenea

consecință, legiuitorul ar fi stipulat în mod expres că o asemenea restrângere

operează de drept.

În legislația primară, art. 18.1 al

Tratatului Comunității Europene prevede că orice cetățean al Uniunii are

dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre sub

rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate

pentru aplicarea sa.

În legislația secundară, Directiva

Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29

aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a statelor membre,

publicată în Jurnalul oficial al Uniunii Europene din Legea nr. 158 din 30

aprilie 2004, solicită prin art. 27 că limitarea dreptului cetățenilor statelor

membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine

publică, securitate publică sau sănătate publică.

Împrejurarea că pentru unele țări,

printre care și România, s-a stabilit un termen de tranziție pentru

îndeplinirea unor criterii (rămase neacoperite la momentul aderării) în vederea

asimilării principiilor și normelor europene, cunoscute generic sub titulatura

„acquis communitaire” nu schimbă datele problemei cât privește regimul juridic

aplicabil exercitării libertății de circulație în spațiul european.

În această materie, normele

comunitare citate devin aplicabile de la 1 ianuarie 2007, directiva menționată

fiind transpusă în legislația internă prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera

circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii

Europene și Spațiului Economic European (publicată în Monitorul Oficial la 21

decembrie 2005 și aprobată prin Legea nr. 260/2005, cu modificările și

completările aduse de O.G. nr. 30/2006).

Ca urmare normele de reglementare

comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern,

preeminență consacrată la nivel de principiu de textul art. 20 din Constituția

României.

Așadar, instanțele au constatat în

mod legal și temeinic că în cauză reclamanta nu a făcut dovada existenței

vreunei situații care să impună măsura restrângerii acestei libertăți în ce

privește pe pârât.

Văzând și dispozițiile art. 312 C.

proc. civ. s-a respins recursul pentru considerentele mai sus arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul Ministerul Internelor și Reformei Administrative

Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 262 din 18 aprilie 2007

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie

2007.