ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7838/2007

Deliberând, în condițiile art. 256

C. proc. civ. asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la 15

septembrie 2006 pe rolul Tribunalului București reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație

în statele Uniuni Europene, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pentru pârâta

N.V.I.

Acțiunea a fost motivată în drept pe

dispozițiile art. 38 lit. a), art. 39 și art. 52 din Legea nr. 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și

completată de O.G. nr. 5/2006.

În fapt s-a arătat că pârâta a fost

returnată din Spania la data de 28 iunie 2006, în baza Acordului de readmisie

încheiat de România cu această țară și ratificat prin Legea nr. 45/1997.

Tribunalul București prin sentința

civilă nr. 1526 din 22 noiembrie 2007 a respins acțiunea ca nefondată.

Instanța, în motivarea hotărârii, a

reținut în esență că pentru restrângerea dreptului fundamental la liberă

circulație al persoanei sunt prevăzute în Legea nr. 248/2005 criterii care nu

corespund cu exigențele din art. 2 pct. 3 Protocolul nr. 4 la CEDO și ca urmare

sub incidența art. 20 din Constituție se constată că nu se impune aplicarea

vreunei măsuri restrictive.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia civilă nr. 177 A din 22 martie 2007 a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamantă și a luat act de renunțarea la apel a

apelantului Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

În considerentele deciziei s-a

reținut că norma comunitară aplicabilă în materie, prevede limitativ trei

situații în care acest drept fundamental poate fi restricționat.

În raport de reglementările

comunitare, și de cele interne mai largi în motive de restricționare a

dreptului la liberă circulație, s-a dat preferință normei comunitare,

constatându-se că situația de fapt (o perioadă scurtă de ședere ilegală pe

teritoriul Spaniei, din 10 mai-12 iunie 2006) nu impune aplicarea sancțiunii

prevăzută de art. 38 din Legea nr. 248/2005.

Împotriva acestei decizii reclamanta

a declarat recurs în termenul prevăzut de lege.

Criticile în fapt s-au referit, în

esență, la împrejurarea că exercitarea dreptului la liberă circulație are loc

cu respectarea unor obligații impuse de lege. S-a mai susținut că limitările

aduse acestui drept, permise de Legea nr. 248/2005, nu contravin nici normelor

constituționale (după cum s-a pronunțat Curtea Constituțională prin decizia nr.

855 din 28 noiembrie 2006), nici reglementările internaționale care consacră

acest drept (art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 12

din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și art. 2

din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților

Fundamentale ale Omului).

S-a mai arătat că migrația ilegală,

care presupune o deplasare a persoanelor care au intrat ilegal pe teritoriul

unui stat, sau care nu mai îndeplinesc condițiile de ședere în acel stat, este

o problemă de interes public și deci supusă limitărilor și înscrisă în

condițiile art. 53 din Constituția României.

S-a mai susținut că împrejurarea că

România a devenit stat membru al Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007, nu

face inaplicabilă Legea nr. 248/2005. Când legiuitorul a dorit ca anumite

dispoziții să nu se mai aplice după această dată, a menționat-o în mod expres,

cum a fost cazul art. 52, o interpretare per a contrario a acestui articol

conducând la concluzia că după 1 ianuarie 2007 se vor avea în vedere doar

dispozițiile art. 39 al legii în sensul că restrângerea operează numai pentru

statul din care persoana a fost returnată și nu pentru toată Europa.

S-a mai invocat împrejurarea că

România a negociat prin Tratatul de aderare ratificat prin Legea nr. 157/2005 o

perioadă de tranzacție de 2-7 ani la capitolul libera circulație a persoanelor,

în virtutea căreia unele state membre pot aplica restricții pentru cetățenii

români, după data aderării.

Recurenta a mai subliniat faptul că

măsura returnării nu poate fi cenzurată de statul de cetățenie al persoanei în

cauză. Autoritățile acestui din urmă stat au competența de a lua act de măsura

returnării și de a pune în executare prevederile corespunzătoare din legislația

națională care stabilește „îngrădirile” cărora cetățenii români, fără

discriminare, trebuie să li se supună.

Criticile formulate se pot încadra

în motivele prevăzute de Codul de procedură civilă în art. 304 pct. 9.

Analizând hotărârea atacată prin

prisma criticilor formulate, s-a constatat că recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează.

Reclamanta a investit, în temeiul

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, tribunalul, instanță competentă să

judece asemenea cereri, potrivit art. 39 alin. (1) din aceeași lege, cu o

cerere de restrângerea exercitării dreptului intimatului la liberă circulație

în statele Uniunii Europene.

Ca urmare, această măsură, fiind

dată în competența instanțelor de judecată acestea sunt abilitate să aprecieze

și să analizeze, în funcție de materialul probator administrat, oportunitatea

măsurii solicitate.

Dreptul la liberă circulație a

cetățenilor români nu este un drept absolut el se exercită cu respectarea

cerințelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1) teza a

II-a din Constituție. Legea nr. 248/2005 nu stabilește că prin simpla returnare

dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea

exercitării dreptului acestuia la liberă circulație. O altă interpretare, în

lipsa unor dispoziții exprese care să instituie o restrângere care să opereze

de drept, nu poate fi făcută.

În legislația primară, art. 18.1 TCE

se prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui

liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor

prevăzute de Tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea acestuia.

În legislația secundară, Directiva

Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29

aprilie 2004 privind libera circulație și rezidența cetățenilor Uniunii

Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de

modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68, directivă publicată în Jurnalul

Oficial al Uniunii Europene din Legea nr. 158 din 30 aprilie 2004, se

stabilește că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă

circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate

publică sau sănătate publică.

Această Directivă a fost transpusă

și în legislația română, prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe

teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și

Spațiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat

în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, potrivit art. 35 al

documentului normativ menționat.

Principiul consacrat de art. 20

alin. (2) din Constituția României stabilește regula preeminenței normei

internaționale (în speță, normei comunitare), în raport de norma internă, în

caz de neconcordanță a acestor din urmă reglementări cu dispozițiile din

pactele și tratatele internaționale la care România este parte.

În cauza dedusă judecății nu s-a

probat existența vreuneia din cauzele de limitare prevăzute de Directivă care

să impună aplicarea măsurii solicitate de reclamantă.

Cât privește termenele negociate de

România cu unele state membre, la diferite capitole, prin Tratatul de aderare,

acestea se referă la măsurile luate de autoritățile altor state, pe teritoriul

lor, față de cetățenii români. Această reglementare privește așadar situații

situate în afara ariei de competență a instanțelor române.

Ca urmare, instanțele de judecată au

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, fără ca

prin aceasta să aducă atingere hotărârii de readmisie luată de autoritățile

străine cu privire la intimat. Aprecierea instanței române s-a limitat la

oportunitatea aplicării măsurii solicitate de reclamantă și nu la decizia de

returnare a cetățeanului român în țara de origine.

Având în vedere aceste motive, se constată că nu sunt întrunite

condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, ca urmare, văzând

dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte

din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr.

177/A din 22 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 noiembrie 2007.