ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 157/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 157/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând asupra recursului de

față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă la 22

februarie 2007 pe rolul Tribunalului București, reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație

în Spania, pentru o perioadă de cel mult trei ani, pentru pârâta R.D.

Acțiunea a fost motivată în drept pe

dispozițiile art. 38 lit. a), art. 39 din Legea nr. 248/2005 privind regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și

completată de O.G. nr. 5/2006.

În fapt s-a arătat că pârâta a fost

returnată din Spania la data de 28 noiembrie 2006, în baza Acordului de

readmisie încheiat de România cu această țară și ratificat prin Legea nr.

45/1997.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința civilă nr. 399 din 12 martie 2007 a respins acțiunea ca

nefondată.

Instanța, în motivarea hotărârii, a

reținut în esență că returnarea pârâtei din Spania nu reprezintă o împrejurare

de natură a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în

libertatea de circulație a acesteia, care să fie „necesară într-o societate

democratică și proporțională cu scopul urmărit”.

S-a avut în vedere dispoziția art.

39 din Tratatul Comunității Europene care reglementează dreptul cetățenilor

Uniunii la liberă circulație pe teritoriul statelor membre. Aceasta presupune

libera ieșire din teritoriul statului precum și libera intrare pe teritoriul

unui alt stat membru.

Curtea de Apel București, secția a

III-a, prin decizia civilă nr. 465 A din 4 iulie 2007 a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantă.

Din considerentele deciziei se

constată că instanța de apel a considerat legală și temeinică soluția instanței

de fond.

Instanța a analizat aplicarea

dispozițiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamentale al

cetățeanului, de la liberă circulație reglementată de art. 25 din Constituția

României, art. 2 din Protocolul 4 adițional la CEDO și Directiva 2004/38/CE.

S-a constatat că există reglementări

diferite de norma internă, mai restrictive decât cele din norma comunitară, mai

largi și în virtutea principiului supremației normei internaționale s-a făcut

aplicarea acestora din urmă.

Potrivit normei internaționale s-a

constatat că limitarea liberei circulații se impune numai în anumite cazuri,

precis determinate, care nu s-au dovedit în cauză, pârâta fiind returnată

pentru lipsa documentelor de ședere.

Împotriva acestei decizii reclamanta

a declarat recurs în termenul prevăzut de lege.

Criticile în fapt s-au referit, în

esență, la împrejurarea că exercitarea dreptului la liberă circulație are loc

cu respectarea unor obligații impuse de lege. S-a mai susținut că limitările

aduse acestui drept, permise de Legea nr. 248/2005, nu contravin nici normelor

constituționale (după cum s-a pronunțat Curtea Constituțională prin decizia nr.

855 din 28 noiembrie 2006), nici reglementările internaționale care consacră

acest drept (Directiva 2004/38/CE) întrucât măsura restrângerii acestui drept

se referă la propriul resortisant cetățean român și nu la resortisanții altor

state membre ale Uniunii Europene, cărora, într-adevăr, nu li se poate limita

dreptul de a intra în alt stat membru decât în condițiile prevăzute de art. 27

din Directiva citată.

S-a arătat că măsura se poate lua,

în cauză fiind îndeplinite condițiile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

248/2005.

Analizând hotărârea atacată prin

prisma criticilor formulate, s-a constatat că recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează.

Reclamanta a investit, în temeiul

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, tribunalul, instanță competentă să

judece asemenea cereri, potrivit art. 39 alin. (1) din aceeași lege, cu o

cerere de restrângerea exercitării dreptului intimatului la liberă circulație

în statele Uniunii Europene.

Dreptul la liberă circulație a

cetățenilor români nu este un drept absolut el se exercită cu respectarea

cerințelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1) teza a

II-a din Constituție, Legea nr. 248/2005 nu stabilește că prin simpla returnare

dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea

exercitării dreptului acestuia la liberă circulație. O altă interpretare, în

lipsa unor dispoziții exprese care să instituie o restrângere care să opereze

de drept, nu poate fi făcută.

În legislația primară, art. 18. 1.

TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui

liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor

prevăzute de Tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea acestuia.

În legislația secundară, Directiva

Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29

aprilie 2004 privind libera circulație și rezidența cetățenilor Uniunii

Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de

modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68, directivă publicată în Jurnalul

Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește că

limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi

dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate

publică.

Această Directivă a fost transpusă

și în legislația română, prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulație pe

teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și

Spațiului Economic European, aprobată prin Lege nr. 260/2005, și care a intrat

în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, potrivit art. 35 al

documentului normativ menționat.

Nu se poate primi, pentru rațiuni

lesne de înțeles, nici argumentul aplicării legii interne dedus, dintr-o tratare

diferențiată, deci discriminatorie, a cetățenilor români. Normele comunitare,

devenite obligatorii și pentru România din data de 1 ianuarie 2007, se aplică

în mod egal cât privește drepturile și obligațiile conferite tuturor

cetățenilor din acest areal fără deosebire de țara din care provin.

În cauza dedusă judecății nu s-a

probat existența vreuneia din cauzele de limitare prevăzute de Directivă care

să impună aplicarea măsurii solicitate de reclamantă.

Ca urmare, instanțele de judecată au

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, fără ca

prin aceasta să aducă atingere hotărârii de readmisie luată de autoritățile

străine cu privire la intimat. Aprecierea instanței române s-a limitat la

oportunitatea aplicării măsurii solicitate de reclamantă și nu la decizia de

returnare a cetățeanului român în țara de origine.

Având în vedere aceste motive, se

constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și, ca urmare, văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte a

respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 465/A din 4

iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 ianuarie

2008.