ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 157/2008

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la 22 februarie 2007 pe rolul Tribunalului București, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Spania, pentru o perioadă de cel mult trei ani, pentru pârâta R.D. Acțiunea a fost motivată în drept pe dispozițiile art. 38 lit. a), art. 39 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată de O.G. nr. 5/2006. În fapt s-a arătat că pârâta a fost returnată din Spania la data de 28 noiembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară și ratificat prin Legea nr. 45/1997.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 399 din 12 martie 2007 a respins acțiunea ca nefondată. Instanța, în motivarea hotărârii, a reținut în esență că returnarea pârâtei din Spania nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a acesteia, care să fie „necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit”. S-a avut în vedere dispoziția art. 39 din Tratatul Comunității Europene care reglementează dreptul cetățenilor Uniunii la liberă circulație pe teritoriul statelor membre. Aceasta presupune libera ieșire din teritoriul statului precum și libera intrare pe teritoriul unui alt stat membru.

Curtea de Apel București, secția a III-a, prin decizia civilă nr. 465 A din 4 iulie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă. Din considerentele deciziei se constată că instanța de apel a considerat legală și temeinică soluția instanței de fond. Instanța a analizat aplicarea dispozițiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamentale al cetățeanului, de la liberă circulație reglementată de art. 25 din Constituția României, art. 2 din Protocolul 4 adițional la CEDO și Directiva 2004/38/CE. S-a constatat că există reglementări diferite de norma internă, mai restrictive decât cele din norma comunitară, mai largi și în virtutea principiului supremației normei internaționale s-a făcut aplicarea acestora din urmă.

Potrivit normei internaționale s-a constatat că limitarea liberei circulații se impune numai în anumite cazuri, precis determinate, care nu s-au dovedit în cauză, pârâta fiind returnată pentru lipsa documentelor de ședere. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs în termenul prevăzut de lege. Criticile în fapt s-au referit, în esență, la împrejurarea că exercitarea dreptului la liberă circulație are loc cu respectarea unor obligații impuse de lege.

S-a mai susținut că limitările aduse acestui drept, permise de Legea nr. 248/2005, nu contravin nici normelor constituționale (după cum s-a pronunțat Curtea Constituțională prin decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006), nici reglementările internaționale care consacră acest drept (Directiva 2004/38/CE) întrucât măsura restrângerii acestui drept se referă la propriul resortisant cetățean român și nu la resortisanții altor state membre ale Uniunii Europene, cărora, într-adevăr, nu li se poate limita dreptul de a intra în alt stat membru decât în condițiile prevăzute de art. 27 din Directiva citată. S-a arătat că măsura se poate lua, în cauză fiind îndeplinite condițiile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, s-a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează. Reclamanta a investit, în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, tribunalul, instanță competentă să judece asemenea cereri, potrivit art. 39 alin. (1) din aceeași lege, cu o cerere de restrângerea exercitării dreptului intimatului la liberă circulație în statele Uniunii Europene. Dreptul la liberă circulație a cetățenilor români nu este un drept absolut el se exercită cu respectarea cerințelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituție, Legea nr. 248/2005 nu stabilește că prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulație.

O altă interpretare, în lipsa unor dispoziții exprese care să instituie o restrângere care să opereze de drept, nu poate fi făcută. În legislația primară, art. 18. 1. TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea acestuia. În legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidența cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68, directivă publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

Această Directivă a fost transpusă și în legislația română, prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată prin Lege nr. 260/2005, și care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, potrivit art. 35 al documentului normativ menționat. Nu se poate primi, pentru rațiuni lesne de înțeles, nici argumentul aplicării legii interne dedus, dintr-o tratare diferențiată, deci discriminatorie, a cetățenilor români. Normele comunitare, devenite obligatorii și pentru România din data de 1 ianuarie 2007, se aplică în mod egal cât privește drepturile și obligațiile conferite tuturor cetățenilor din acest areal fără deosebire de țara din care provin.

În cauza dedusă judecății nu s-a probat existența vreuneia din cauzele de limitare prevăzute de Directivă care să impună aplicarea măsurii solicitate de reclamantă. Ca urmare, instanțele de judecată au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, fără ca prin aceasta să aducă atingere hotărârii de readmisie luată de autoritățile străine cu privire la intimat. Aprecierea instanței române s-a limitat la oportunitatea aplicării măsurii solicitate de reclamantă și nu la decizia de returnare a cetățeanului român în țara de origine. Având în vedere aceste motive, se constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, ca urmare, văzând dispozițiile art. 312 C. proc.

civ. Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 465/A din 4 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2008.