ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6742/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 25 ianuarie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat instanței să dispună restrângerea dreptului pârâtei S.(C.)M. La liberă circulație în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu motivarea că pârâta a fost returnată din Italia la data de 9 noiembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 173/1997, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Tribunalul, prin sentința civilă nr. 238 din 13 februarie 2007, a respins cererea ca neîntemeiată, soluție menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, potrivit deciziei nr. 263 din 18 aprilie 2007 prin care a fost respins ca nefondat apelul reclamantei și s-a luat act de renunțarea la judecarea apelului formulat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Pentru a adopta această soluție, instanța anterioară a reținut că măsura solicitată în cauză ar fi o restrângere nejustificată a dreptului la liberă circulație al intimatei pârâte, contrară prevederilor comunitare, odată ce România este membră UE și, în mod corespunzător, intimata pârâtă a devenit cetățean european, având dreptul de a se afla liber pe teritoriul oricărui stat european.

Instanța de apel a mai reținut că dreptul la liberă circulație nu poate fi limitat decât în condițiile fixate prin Directiva 2004/38/CE, a cărei implementare trebuie asigurată în toate statele membre, precum și faptul că situația pârâtei nu se încadrează în condițiile limitativ prevăzute de art. 27 din Directivă. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs apelanta reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte formulând critici încadrabile în cazul de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta reiterează situația de fapt, returnarea pârâtei din Italia la data 9 noiembrie 2006 în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, arată că autoritățile române nu pot cenzura măsura returnării, susține incidența în cauză a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 care se circumscriu situațiilor prevăzute de art. 53 din Constituție și sunt în acord cu art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a statuat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006. Se mai susține că prin Tratatul de Aderare, ratificat prin Legea nr. 157/2005, România a negociat la capitolul privind libera circulație a persoanelor o perioadă de tranziție (Anexa VII a Tratatului) de doi ani după data aderării, în cadrul căreia poate continua să aplice măsuri de restricție privind accesul resortisanților români pe piața forței de muncă din statele membre ale Uniunii Europene.

Recursul nu este nefondat. La data pronunțării sentinței tribunalului și a deciziei recurate România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene cetățeni ai Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație în aceleași condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând relevanță normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulații a persoanelor. Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă contravențională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile.

Dacă, ulterior petrecerii faptelor, intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate. Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora. Conform art. 20 alin. (2) din Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Deși, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978). Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate. Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat. Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică. În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Italia la data de 9 noiembrie 2006 „pe motiv de ședere ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE. Referirea recurentei la anexa VII a Tratatului de aderare ratificat prin Legea nr. 157/2005 este irelevantă în cauză.

Pe de o parte, nu s-a susținut și demonstrat că motivul expulzării pârâtei în Italia l-a constituit desfășurarea unor activități lucrative „ilegale” pe teritoriul acestui stat iar, pe de altă parte, eventualele restricții sau limitări ale accesului românilor la piața muncii în alte state ale Uniunii Europene în perioada de tranziție prevăzută la pct.1 din Anexa VII la Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană nu justifică interzicerea totală a dreptului la liberă circulație și de ședere pe teritoriul altui stat membru, drept ce poate fi exercitat și în alt scop decât cel al desfășurării unei activități economice. Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 263 din 18 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2007.