ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6742/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25

ianuarie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat instanței să dispună restrângerea

dreptului pârâtei S.(C.)M. La liberă circulație în Italia pentru o perioadă de

cel mult 3 ani cu motivarea că pârâta a fost returnată din Italia la data de 9

noiembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această

țară, ratificat prin Legea nr. 173/1997, fiind astfel aplicabile dispozițiile art.

38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Tribunalul, prin sentința civilă nr.

238 din 13 februarie 2007, a respins cererea ca neîntemeiată, soluție menținută

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, potrivit deciziei nr. 263

din 18 aprilie 2007 prin care a fost respins ca nefondat apelul reclamantei și

s-a luat act de renunțarea la judecarea apelului formulat de Ministerul Public,

Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Pentru a adopta această soluție,

instanța anterioară a reținut că măsura solicitată în cauză ar fi o restrângere

nejustificată a dreptului la liberă circulație al intimatei pârâte, contrară

prevederilor comunitare, odată ce România este membră UE și, în mod

corespunzător, intimata pârâtă a devenit cetățean european, având dreptul de a

se afla liber pe teritoriul oricărui stat european.

Instanța de apel a mai reținut că

dreptul la liberă circulație nu poate fi limitat decât în condițiile fixate

prin Directiva 2004/38/CE, a cărei implementare trebuie asigurată în toate

statele membre, precum și faptul că situația pârâtei nu se încadrează în

condițiile limitativ prevăzute de art. 27 din Directivă.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs apelanta reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte formulând

critici încadrabile în cazul de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recurenta reiterează situația de

fapt, returnarea pârâtei din Italia la data 9 noiembrie 2006 în baza acordului

de readmisie încheiat de România cu această țară, arată că autoritățile române

nu pot cenzura măsura returnării, susține incidența în cauză a dispozițiilor

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 care se circumscriu situațiilor

prevăzute de art. 53 din Constituție și sunt în acord cu art. 2 din Protocolul

nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, astfel cum a statuat și Curtea Constituțională prin decizia nr.

855 din 28 noiembrie 2006.

Se mai susține că prin Tratatul de

Aderare, ratificat prin Legea nr. 157/2005, România a negociat la capitolul privind

libera circulație a persoanelor o perioadă de tranziție (Anexa VII a

Tratatului) de doi ani după data aderării, în cadrul căreia poate continua să

aplice măsuri de restricție privind accesul resortisanților români pe piața

forței de muncă din statele membre ale Uniunii Europene.

Recursul nu este nefondat.

La data pronunțării sentinței

tribunalului și a deciziei recurate România devenise membră a Uniunii Europene,

cu statut de partener egal în drepturi și obligații, cetățenii români devenind

conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunității Europene cetățeni ai

Uniunii Europene și beneficiari ai dreptului de liberă circulație în aceleași

condiții ca toți ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se

sistemul de norme și reguli comunitare, în speță prezentând relevanță normele

comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulații a

persoanelor.

Împrejurarea că faptul expulzării a

avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină

inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului

analizat este de natură administrativă contravențională, materie guvernată de

principiul aplicării legii mai favorabile.

Dacă, ulterior petrecerii faptelor,

intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.

Reglementarea mai favorabilă o

constituie Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din

29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul

statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora.

Conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele

privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și

legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile”.

Deși, de principiu, directivele

comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru,

Curtea de Justiție a Comunităților Europene a consacrat în jurisprudența sa

superioritatea și efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte

integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea publică aplicabilă pe teritoriul

statelor membre”, precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor

în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistențe a unei legi naționale

incompatibile și pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării

ulterioare a unei legi incompatibile” (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9

martie 1978).

Art. 10 din Tratatul de instituire a

Comunității Europene, care prevede obligația de cooperare loială între statele

membre, impune inclusiv instanțelor judecătorești române respectarea

principiilor și soluțiilor consacrate de jurisprudența Curții de Justiție a

Comunităților Europene.

În alte cauze (cauza Van Gend en

Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiție a statuat că dispozițiile

unei directive sunt direct aplicabile, în absența unor măsuri de transpunere în

dreptul intern, dacă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a

permite instanțelor judecătorești să le aplice așa cum sunt formulate.

Examinând prevederile Legii nr.

248/2005 și dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că

între normele interne și cele comunitare există neconcordanțe, cele comunitare

fiind mai favorabile și suficient de precise pentru a fi direct aplicate.

Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a

dispune restrângerea dreptului cetățeanului român chemat în judecată la liberă

circulație în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire

la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura, în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat, independent de motivul pentru

care a fost returnat.

Spre deosebire de norma internă,

art. 27 din Directiva 2004/38/CE stabilește expres și limitativ doar trei

cazuri în care autoritățile statelor membre ar putea restrânge libertatea de

circulație a cetățenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice,

siguranței publice sau sănătății publice.

În consecință, norma comunitară este

mai favorabilă, cea internă fiind parțial neconcordantă, în condițiile în care

permite îngrădirea dreptului fundamental analizat și în alte cazuri decât cele

care vizează ordinea, siguranța sau sănătatea publică.

În prezenta cauză, conform talonului

de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei, anexat cererii de

chemare în judecată, pârâtul a fost returnat din Italia la data de 9 noiembrie

2006 „pe motiv de ședere ilegală”, motiv care nu se încadrează în cele

limitativ prevăzute de Directiva 2004/38/CE.

Referirea recurentei la anexa VII a

Tratatului de aderare ratificat prin Legea nr. 157/2005 este irelevantă în

cauză.

Pe de o parte, nu s-a susținut și

demonstrat că motivul expulzării pârâtei în Italia l-a constituit desfășurarea

unor activități lucrative „ilegale” pe teritoriul acestui stat iar, pe de altă

parte, eventualele restricții sau limitări ale accesului românilor la piața

muncii în alte state ale Uniunii Europene în perioada de tranziție prevăzută la

pct.1 din Anexa VII la Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană nu

justifică interzicerea totală a dreptului la liberă circulație și de ședere pe

teritoriul altui stat membru, drept ce poate fi exercitat și în alt scop decât

cel al desfășurării unei activități economice.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și

Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 263 din 18 aprilie 2007 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie

2007.