ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6571/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6571/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Deliberând asupra recursului civil de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 40809/3 din 23 noiembrie

2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat, în contradictoriu

cu pârâtul I.Ș., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restrângerea

dreptului la liberă circulație, privind pe acesta, pentru o perioadă de cel

mult 3 ani.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că pârâtul a fost returnat din Italia, la data de 23 septembrie 2006, în

baza acordului dintre cele două state privind readmisia persoanelor aflate în

situația ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința civilă nr. 24 din 9 februarie 2007, a respins ca

neîntemeiată acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a constatat că pârâtul a fost returnat din Italia ca urmare a faptului

că a depășit limitele legalității șederii pe teritoriul unui stat fără viză.

La 1 ianuarie 2007, România a aderat

la Uniunea Europeană, astfel că normele europene devin drept intern, născând în

favoarea pârâtului un drept nou, respectiv acela de a circula liber și

nelimitat în spațiul Uniunii Europene, fără necesitatea acordului statului pe

teritoriul căruia se află, exprimat prin viză de ședere.

O limitare a dreptului la libera

circulație pentru încălcări de legislație anterioară ar conduce la negarea

acestui drept, iar pe de altă parte, ar încălca dreptul la libera circulație,

drept consfințit, de asemenea, prin legislația europeană.

Returnarea pârâtului din Italia, în

baza acordului dintre România și această țară privind readmisia persoanelor

aflate în situație ilegală, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica

persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a

pârâtului.

Făcând aplicarea dispozițiilor art.

20 din Constituția României, tribunalul a apreciat că textele cuprinse în Legea

nr. 248/2005, care se referă la libera circulație a cetățenilor români sunt în

contradicție cu dispozițiile art. 2 parag. 2-4 din Protocolul nr. 4 la

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Prin decizia civilă nr. 254/A din 25

aprilie 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

apelanta-reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte, reținând următoarele:

În speță, se pune problema

interpretării și aplicării dispozițiilor legale referitoare la exercitarea unui

drept fundamental al cetățeanului și anume, dreptul la liberă circulație (art.

25 din Constituția României), în componentă ce implică dreptul de a părăsi

teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul statelor Uniunii

Europene până la data aderării României la Uniunea Europeană, respectiv pe

teritoriul Italiei, începând cu data aderării.

În raport de dispozițiile art. 20

din Constituția României, instanța este obligată să cerceteze compatibilitatea

legii interne privind libera circulație a persoanelor cu pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte,

nefiind ținută de a aplica în litera lor doar dispozițiile legii interne, în

speță Legea nr. 248/2005.

În ceea ce privește raportul dintre

legislația națională și legislația comunitară, instanța a făcut aplicarea

principiilor de interpretare stabilite în jurisprudența Curții de Justiție a

Comunității Europene, în special supremația dreptului comunitar și a obligației

de a nu se aplica dreptul național contra dreptului comunitar, precum și a

dispozițiunilor art. 148 din Constituția României, potrivit căruia „urmare a

aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și

celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față

de dispozițiile contrare ale legii interne, cu respectarea actului de aderare”.

În raport de aceste dispoziții

legale, instanța română trebuie să aprecieze necesitatea restrângerii dreptului

la libera circulație prin raportare la ordinea juridică în vigoare la momentul

aplicării unei astfel de măsuri.

Art. 25 din Constituția României

stabilește că persoanele având cetățenia română au dreptul la libera circulație

pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, iar excepțiile de la

această regulă se regăsesc atât în cuprinsul legii interne, art. 38 și art. 39

din Legea nr. 248/2005, cât și din cuprinsul legislației comunitare, art. 27

din Directiva 2004/38/CE.

Or, legea internă prevede

posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulație dacă cetățeanul român

a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie, în timp ce art.

27 din Directiva 2004/38/CE prevede în mod limitativ doar trei situații în care

statul ar putea restrânge libertatea de circulație a persoanelor și anume

afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.

Din actele dosarului, rezultă că

pârâtul nu a respectat condițiile prevăzute de legea italiană referitoare la

dreptul de ședere pe teritoriul acestui stat, faptă ce nu poate fi încadrată în

sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate publică pentru a se

considera că acțiunea este întemeiată.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul

Internelor și Reformei Administrative care, fără să invoce vreun motiv de recurs,

în esență arată că intimatul a fost returnat din Italia în baza acordului de

readmisie încheiat de România cu această țară, anterior aderării României la

Uniunea Europeană, iar autoritățile române nu pot cenzura măsura referitoare la

returnare.

Temeiul acțiunii l-a constituit

măsura returnării și sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) și art. 39

alin. (1) din Legea nr. 248/2005.

Arată recurenta, că singura condiție

necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă

circulație este aceea a returnării dintr-un stat cu care țara noastră are

încheiat un acord de readmisie.

Art.25 din Constituție prevede că

„legea stabilește condițiile exercitării acestui drept”, ceea ce înseamnă că

libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, că trebuie să se

desfășoare potrivit unor reguli și că aceste reguli sunt stabilite de Legea nr.

248/2005.

Dispozițiile art. 5 din acest act

normativ prevăd obligațiile cetățenilor români pe perioada șederii lor în

străinătate, iar art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

stipulează că „În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu

este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de

a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților

altora...”.

Aceste îngrădiri sunt stabilite de

Legea nr. 248/2005, iar autoritățile române nu pot cenzura legea altui stat sub

aspectul dreptului la liberă circulație și al aplicării efective a măsurilor

dispuse, așa cum este măsura returnării.

Recurenta redă conținutul art. 38

din Legea nr. 248/2005 și arată că ține de opțiunea legiuitorului să instituie

anumite cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate,

iar art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează una dintre obligațiile ce

trebuie respectate de către cetățenii români aflați în străinătate.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a)

din această lege se circumscrie situațiilor expres prevăzute de art. 53 din

Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice,

având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre

statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern. Se

precizează, că arătările din expunerea de motive a Legii nr. 248/2005 sunt în

acest sens și că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a

persoanelor returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile

Constituției, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia

nr. 855 din 28 noiembrie 2006.

Se arată cum este definită

libertatea de circulație în art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și se susține că sancțiunea impusă de art. 38 din Legea

nr. 248/2005 constituie o măsură necesară într-o societate democratică, pentru protejarea

drepturilor și libertăților altora și este justificată de interesul public.

Pe de altă parte, România a negociat

prin Tratatul de Aderare, ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, o

perioadă de tranziție de 2 până la 7 ani, începând cu 1 ianuarie 2007, la

capitolul privind libera circulație a persoanelor, astfel că unele state membre

pot continua să aplice restricții pentru cetățenii noilor state pe o perioadă

de 2 ani după aderare.

Analizând recursul, în limita

susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că nu este fondat.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în

cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu

aderarea României la Uniunea Europeană legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de

art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia

prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte

reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de

dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului

de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a

obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin.

(1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația

de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat

și convențiile încheiate înainte de data aderării, care au generat drepturi și

obligații. Față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată

aplicare, iar legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară.

Or, dreptul la libertatea de

circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de

art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în

materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform

art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și

de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă

numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate

publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte

principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita

persoanei în cauză. Și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează

că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de

membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge

libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune

numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care

România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.

Restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din

Directiva nr. 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005, trebuie

interpretate în acord cu legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs

anterior aderării României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speță,

deoarece dispozițiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.

Or, așa cum corect s-a reținut prin

decizia atacată, măsura care se cere a fi luată față de intimat este disproporționată,

în raport cu scopul urmărit.

Intimatul-pârât a fost returnat din

Italia pentru ședere ilegală, fără să fie judecat și condamnat pentru

săvârșirea vreunei fapte penale.

Față de art. 27 alin. (2) din

Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a intimatului-pârât

doar pe motiv de ședere ilegală în Italia nu ar fi respectat principiul

proporționalității cu scopul legitim urmărit.

În ceea ce privește susținerea

recurentei-reclamante în sensul că dreptul la liberă circulație a cetățenilor

noilor state membre ale Uniunii Europene a fost restricționat pe o perioadă de

2 ani după aderare, potrivit Tratatului de Aderare, ratificat prin Legea nr.

157 din 24 mai 2005, este nefondată, deoarece potrivit Anexei VII la Tratatul

de Aderare „până la sfârșitul unei perioade de doi ani după data aderării,

actualele state membre vor aplica măsuri de drept intern sau măsuri rezultate

din acordurile bilaterale, care reglementează accesul resortisanților români pe

piața forței de muncă din fiecare din aceste state”.

Deci, anumite state ale Uniunii

Europene pot să aplice restricții pentru cetățeni noilor state membre ale

Uniunii, după aderare, pe o perioadă de 2 ani, cu privire la exercitarea

dreptului la muncă și nu la exercitarea dreptului la libera circulație.

Pentru aceste considerente, recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul

Internelor și Reformei Administrative va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative împotriva deciziei nr. 254 A din 25 aprilie 2007 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie

2007.