ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3623/2008

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

V

a civilă, la data de 7 februarie 2007, reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor a solicitat restrângerea

exercitării dreptului la

libera

circulație în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului R.F.,

invocând în drept dispozițiile ar. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005.

În

motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 5 decembrie 2006 pârâtul a

fost returnat din Italia în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu

această țară, aprobat prin Legea nr. 173/1997 și că România trebuie să probeze

capacitatea de a stopa migratia ilegală iar prezența, fără respectarea

condițiilor legale de intrare și ședere a pârâtului, pe teritoriul unor state

membre ale Uniunii Europene ar dovedi exact contrariul, fiind necesar a se face

în acest sens aplicarea prevederilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005

privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate,

modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006.

Prin

sentința nr. 207 din 13 februarie 2007, Tribunalul București, secția a

V

a civilă, a respins cererea formulată de reclamantă, ca

nefondată.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pârâtul R.F. a fost returnat din

Italia pentru ședere ilegală, fără a se arăta expres care cerințe nu au fost

îndeplinite pentru șederea pârâtului pe teritoriul acestei țări. Tribunalul a

mai reținut că, după data de 1 ianuarie 2007, în baza dispozițiilor legale

comunitare, ce pot fi invocate și reținute ca aplicabile în cauză, în virtutea

principiului efectului direct al dreptului comunitar, libera circulație a

persoanelor este asigurată în interiorul Comunității Europene, fiecare cetățean

al Uniunii Europene având dreptul de a circula și domicilia, în mod liber, pe

teritoriul statelor membre, fiind supus numai limitărilor și condițiilor

prevăzute de tratat și de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a

acestuia.

Împotriva

a cestei sentințe a declarat apel reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte

din Ministerul Internelor și Reformei Administrative în motivarea căruia a

arătat că instanța de fond nu a interpretat legislația României, prin raportare

la obligațiile care le revin cetățenilor români ce părăsesc România și a căror

nerespectare poate duce la îngrădirea dreptului

la liberă circulație în străinătate și că,

în speța dedusă judecății,

măsura restrângerii exercitării acestui drept are un scop legitim, circumscris

unui scop mult mai important, manifestat la nivel național, respectiv

prevenirea migrației ilegale. Reclamanta a arătat că restrângerea dreptului la

liberă circulație a pârâtului este justificată de circumstanțele concrete ale

cauzei, dovedite prin talonul de retumare și declarația olografă a pârâtului,

dată la punctul de trecere a frontierei și că autoritățile române nu pot

cenzura legea altui stat nici sub

aspectul

dreptului la libera circulație, nici sub aspectul aplicării efective a măsurii

returnării.

Curtea

de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, prin decizia nr.597 A din 2 octombrie 2007, a respins, ca nefondat

apelul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul

Internelor și Reformei Administrative.

Pentru

a decide astfel, instanța de apel a motivat, în esență, că sub aspectul

legalității măsurii dispuse, în materia liberei circulații a persoanelor

cetățeni români, atât legislația internă cât și legislația comunitară,

stabilesc regula în raport cu care dreptul la liberă circulație al cetățenilor

români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat, aspect

ce rezultă din prevederile art. 25 din Constituția României, art. 18 din

Tratatul de instituire a Comunității Europene și art. 4 din Directiva 2004/38/CE.

Excepțiile

de la această regulă se regăsesc, deopotrivă, în cuprinsul legii interne (art.

38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005) dar și în legislația comunitară (art. 27

din Directiva 2004/38/CE) și în cea convențională (paragrafele 3 și 4 ale art.

2 al Protocolului 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Instanța

de apel a motivat că norma internă prevede o categorie mai largă de situații în

care se poate dispune restrângerea dreptului cetățeanului român la libera

circulație, față de norma comunitară, care prevede doar trei situații în care

statul ar putea să restrângă libertatea de circulație a persoanelor, respectiv

afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice și că

așa fiind, în cauză urmează a face aplicarea normei comunitare.

Actele

depuse de reclamantă în dovedirea cererii atestă că pârâtul a părăsit România

la data de 8 septembrie 2006, în încercarea de a găsi un loc de muncă și a fost

depistat de autoritățile italiene, la data de 21 noiembrie 2006, fiind returnat

în România, ca o consecință exclusivă a șederii ilegale, apreciate astfel de

poliția comunitară italiană

iar simpla

nerespectare a condițiilor prevăzute de legea italiană, referitoare la dreptul

de

ședere, pe teritoriul italian , al unui cetățean român, nu poate fi

circumscrisă excepțiilor care ar conduce la admiterea acțiunii, cu atât mai

mult cu cât Directiva 2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare

nu ar putea justifica, în sine, restrângerea libertății de circulație.

Obligația asumată de România, prin acordul încheiat cu statul italian, a fost

aceea de a readmite pe cetățenii săi, care au fost

expulzați, în scopul combaterii imigrației ilegale, dar această

obligație, de ordin general și de prevenție generală, nu poate justifica, în

raport de circumstanțele particulare ale speței, restrângerea dreptului la

liberă circulație a pârâtului, pe teritoriul Italiei, pe o perioadă de maxim

trei ani.

Împotriva

acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative. În dezvoltarea

motivelor de recurs, pe care nu Ie-a încadrat în drept, a reiterat

susținerile din apel precum și susțineri care au

vizat, în esență, următoarele aspecte:

Autoritățile

române nu au competența de a cerceta și a se pronunța asupra legalității și

temeiniciei actului de returnare săvârșit de autoritățile străine, ci doar de a

lua act de această măsură.

Din prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005 rezultă că singura condiție

necesară pentru

dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în

străinătate este aceea a retumării cetățeanului român dintr-un stat cu care

România are încheiat acord de readmisie.

Potrivit

art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație

se stabilesc prin lege, astfel că ține de opțiunea legiuitorului instituirea

anumitor cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate.

Analizând

criticile formulate, Înalta Curte constată că dezvoltarea acestora face

posibilă încadrarea în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

raport de care va fi examinată legalitatea hotărârii.

Recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Reclamanta

a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului la libera circulație

în statele Uniunii Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005

privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Conform

art. 39 alin. (1) din lege, în situația prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se

dispune, la solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul

de pe

teritoriul căruia a fost returnată

persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială

se află

domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de

către Tribunalul București.

Așadar,

luarea acestei măsuri este de competența instanțelor judecătorești cărora, în

lipsa unei prevederi care să dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de

apreciere și analizare a dovezilor administrate în cauză.

Libertatea

circulației cetățenilor români nu este însă absolută, ea trebuind să

se desfășoare cu respectarea cerințelor legii

materiale speciale, la care trimite art. 25

alin. (1) teza a II-a din

Constituție.

Legea

nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în

străinătate nu prevede în mod expres că, prin simpla retumare dintr-un alt stat

a unui cetățean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului

acestuia la libera circulație.

Dacă

legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod

direct restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație, ar fi stipulat

că o asemenea restrângere operează de drept.

În

legislația primară, art. 18.1. TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are

dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub

rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate

pentru aplicarea sa.

În

legislația secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și

rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe

teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68

și de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE,

75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește

că limitarea dreptului cetățenilor statelor membre la liberă circulație poate

fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau

sănătate publică.

Prin

O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a

cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic

European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat în vigoare la data

aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva

Consiliului nr. 38/2004/CE.

Drept

urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în

raport cu normele de drept intern.

Întrucât

reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia

dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanțele de fond au

pronunțat hotărâri legale, date cu aplicarea și interpretarea corectă a

prevederilor legii materiale incidente.

Față

de cele ce preced, Înalta Curte constă că nu sunt întrunite cerințele art. 304

pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din

Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 597 A

din 2 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 4 iunie 2008.