ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7754/2007

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la Tribunalul Călărași la data de 7 iulie 2007, reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație

în Italia a pârâtului M.V., pe o durată de până la 3 ani.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 6

decembrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest

stat, ratificat prin Legea nr. 173/1997.

Prin sentința civilă nr. 361

din 27 februarie 2007, Tribunalul Călărași, secția civilă, a fost respinsă

acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut, că după data de 1 ianuarie 2007, când România a

devenit stat membru al Uniunii Europene, devin aplicabile dispozițiile de drept

european și Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European, cetățenii români

sunt cetățeni ai uniunii care au drept la liberă circulație în aceste state.

Că simpla neîndeplinire a

formalităților privind intrarea și ieșirea străinilor nu este de natură să

constituie o conduită care amenință ordinea și securitatea publică și nu poate

justifica prin ea însăși, o măsură care să conducă la limitarea dreptului la

liberă circulație.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia nr. 408 din 5

iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut, în esență următoarele:

După data de 1 ianuarie

2007, dată la care România a devenit membră a Uniunii Europene, dreptul la

liberă circulație nu mai poate fi guvernat doar de legislația internă.

Comparând dispozițiile

cuprinse în legea română, referitoare la regimul liberei circulații a

cetățenilor români în străinătate (Legea nr. 248/2005), cu reglementările la

nivel comunitar, Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale și Directiva nr. 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene, a constatat că

dispozițiile interne sunt mai restrictive decât cele europene.

Simpla neîndeplinire a

formalităților privind intrarea și șederea cetățeanului român pe teritoriul

altui stat membru al Uniunii Europene, nu poate fi considerată, prin sine, ca

fiind o conduită de natură a amenința securitatea națională, siguranța publică,

menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau

moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

În contra acestei decizii a

declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, invocând cazul de

casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând critica de

nelegalitate, reclamanta a susținut că hotărârea atacată încalcă prevederile

art. 38 lit. a) și art. 52 din Legea nr. 248/2005, prin aceea că restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație este condiționată de returnarea

persoanei dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat de România cu

acel stat, dacă acea persoană a încălcat legislația statului de unde a fost

returnat.

S-a susținut că returnarea

unui cetățean român dintr-un stat membru al Uniunii Europene, se aplică evident

când s-a încălcat ordinea juridică internă a respectivului stat, de către

cetățeanul român, ceea ce conduce la concluzia că doar acel stat poate cenzura

nelegalitatea măsurii de returnare.

A mai arătat, că Legea nr.

248/2005, este în deplină concordanță cu prevederile Protocolului nr. 4 la

Convenția europeană, fiind îndeplinite toate cerințele pentru restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație a pârâtului în Italia pentru o

perioadă de cel mult 3 ani.

Recursul nu este fondat.

Din considerentele deciziei

atacate rezultă, că instanța de apel a analizat conținutul dispozițiilor legale

din dreptul intern comparativ cu dreptul comunitar în materie și a statuat că

simpla returnare nu este suficientă prin ea însăși pentru a se lua măsura

limitării exercitării dreptului la liberă circulație, în timp ce

reclamanta-recurentă, după dezvoltarea conținutului unor texte legale, s-a

limitat la a susține că faptul returnării constituie temei suficient pentru

luarea măsurii.

O astfel de susținere nu

poate fi primită.

Pentru corecta aplicării a

legii, este necesar a se stabili faptele care au determinat returnarea

persoanei în baza acordului de readmisie și dacă acestora le sunt sau nu

aplicabile măsurile restrictive prevăzute în dreptul intern sau în cel

comunitar precum și existența unui raport de proporționalitate între faptele

săvârșite și măsura propusă.

Însuși textul art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005 exclude simplul fapt al returnării ca unic și

suficient temei pentru luarea măsurii prevăzută, folosind sintagma „instanța

poate...”.

Posibilitatea legală

prevăzută de textul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, impune

judecătorului național să cerceteze faptele care au determinat returnarea

persoanei fără ca prin această operațiune să cenzureze în vreun fel măsura

returnării.

În consecință, neexistând

corelație între considerentele deciziei atacate și motivele de recurs, cel din

urmă va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 408 din 5

iunie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie

2007.