ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3181/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 40957/3/24 noiembrie

2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, a solicitat în contradictoriu

cu pârâtul

M.C.A.,

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, restrângerea dreptului la

liberă circulație, privind pârâtul pentru o perioadă de cel mult 3 ani.

În motivarea cererii, reclamanta a

susținut că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 28 septembrie 2006,

în baza acordului dintre cele două state privind readmisia persoanelor aflate

în situație ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997.

În conformitate cu art. 52 din Legea

nr. 248/2005 cu modificările și completările ulterioare, pentru unele situații

legiuitorul a prevăzut că, până la data aderării României la Uniunea Europeană,

în cazul returnării unui cetățean român în baza unui acord de readmisie

încheiat între România și un stat membru al Uniunii Europene, măsura

restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate, trebuie să se refere

la teritoriile tuturor acestor state, cu excepția celor cu privire la care

persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.

Prin sentința civilă nr. 1581 din 29

noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost

respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte în contradictoriu cu pârâtul

M.C.A.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță, a reținut că atât timp cât dispozițiile procedurale cuprinse în Legea

nr. 248/2005, impun practic limitarea dreptului la liberă circulație a

persoanelor, fără a le da însă acestora, posibilitatea să își facă orice

apărări, justul echilibru între interesul general și interesul particular nu

este respectat, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație

a acestora fiind disproporționată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea

acestei măsuri, cu consecința constatării încălcării dispozițiilor art. 2 din

Protocolul la Convenție, aplicată cu prioritate față de dreptul intern, conform

art. 20 din Convenție.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel

Direcția

Generală de Pașapoarte și Parchetul de pe lângă Tribunalul București,

criticând-o deoarece măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă

circulație, așa cum este reglementată prin dispozițiile art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005, poate fi dispusă cu privire la persoana care a fost

returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România

și acel stat.

Prin decizia nr. 51 din 26 ianuarie

2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost

respinse ca nefondate apelurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe

lângă Tribunalul București și Direcția Generală de Pașapoarte, cu următoarea

motivare.

Prin Legea nr. 248 din 20 iulie 2005

privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate astfel

cum a fost modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006 au fost stabilite

condițiile în care cetățenii români își pot exercita dreptul la liberă

circulație în străinătate dar și limitele exercitării acestui drept.

Garantând dreptul cetățenilor români

de a călători în străinătate, legiuitorul a înțeles ca limitarea exercitării

acestui drept să se producă numai temporar și numai în condițiile legii.

Art. 52 din Legea nr. 248/2005

prevede măsura restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate

instituită în condițiile art.40 din lege până la data aderării României la

Uniunea Europeană.

Din moment ce România a devenit stat

membru al Uniunii Europene, restricțiile impuse de legea amintită au devenit

inoperabile în speță.

Această libertate este în acord cu

prevederile art. 25 din Constituția României, cu Declarația Universală a

Drepturilor Omului și de Protocolul nr. 4 la Convenție conform art. 2 parag.

2-4.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o ca nelegală întrucât nu se

poate susține că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație

în străinătate a persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza unui

acord de readmisei încheiat între România și acel stat nu încalcă prevederile

din Constituție și nici cele prevăzute în tratatele sau convențiile

internaționale încheiate de România.

Recursul este întemeiat.

Potrivit dispozițiilor art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005 „restrângerea exercitării dreptului la liberă

circulație a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult

3 ani (...) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza

unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat”.

Măsura se dispune la solicitarea

Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia

a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărei rază teritorială se

află domiciliul persoanei, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de

către Tribunalul București [art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005].

Conform art. 52 din aceeași lege,

până la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui

cetățean român în baza unui acord de readmisie încheiat între România și un

stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la liberă

circulație în străinătate, în condițiile art. 38, trebuie să se refere la

teritoriile tuturor acestor state, cu excepția celor cu privire la care

persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.

Interpretarea corectă a

dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 52 din lege este contrară celei date în

primă instanță și în apel cu prilejul judecării cauzei de față.

Faptul că România a aderat la

Uniunea Europeană nu conduce la concluzia că măsura restrângerii dreptului la

libera circulație nu s-ar mai aplica.

Dimpotrivă, măsura este în

continuare aplicabilă, dar nu poate privi decât teritoriul statului din care

cetățeanul român a fost returnat, așa cum se prevede de altfel, prin art. 39

alin. (1) din lege, momentul aderării României la Uniunea Europeană făcând să

înceteze numai extinderea temporară a măsurii de la statul membru al Uniunii

Europene de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana la teritoriile

tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu o anume excepție, extinderea

dispusă prin art. 52 din lege.

Prin faptul aderării, dreptul

comunitar devine aplicabil, ca ordine juridică integrată în ordinea internă de

drept a statelor membre, efectul imediat operând prin ele însele în cazul

tratatelor instituite și a regulamentelor, precum și prin transpunerea în cazul

directivelor și deciziilor instituțiilor comunitare.

De asemenea, dreptul comunitar are

efect direct în cazul dreptului primar (tratate institutive și regulamente) și

efect util în cazul dreptului derivat (directive și decizii ale instituțiilor

comunitare), adică are un caracter justițiabil în fața jurisdicțiilor

naționale, în sensul că particularii pot invoca drepturile prevăzute de normele

de drept comunitar în fața judecătorului național, competent să judece,

considerat fiind în aceste condiții, judecătorul de drept comun al dreptului

comunitar.

În fine, dreptul comunitar este

prevalent dreptului național contrar, producând efecte concrete în ordinea

internă a statelor membre, judecătorul național fiind cel chemat să sancționeze

contrariul.

Măsura restrângerii exercițiului

dreptului la liberă circulație trebuie să fie consecința unor fapte care să o

justifice.

Aceasta obligă instanțele de

judecată să stabilească în mod corect, prin mijloace de probă utile, condițiile

concrete care au determinat măsura returnării și numai în raport cu acestea să

hotărască fie în sensul restrângerii exercițiului dreptului la liberă

circulație pentru o anumită perioadă a persoanei returnate, fie să respingă

cererea.

În speță, instanțele nu au cercetat

faptele pentru care intimatul

M.C.A. a fost returnat din Italia la data de 28 septembrie

2006, în scopul aplicării normei de drept incidente.

Asemenea modalitate de judecată

încalcă dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., conform cărora

„judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a

preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii

faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei

hotărârii temeinice și legale”.

Ca urmare hotărârile sunt casabile

pentru cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce

impune admiterea recursului, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

Conform art. 313-314 C. proc. civ.,

când instanța de recurs este Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de

casare, fie se dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată, fie să hotărască

asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casarea are ca scop

aplicarea corectă a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin

stabilite.

Or, în speță au rămas nelămurite

tocmai faptele în raport cu care trebuia aplicată legea, impunându-se

cercetarea lor prin reluarea judecății în primă instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de Direcția Generală de

Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr.

51 din 26 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Casează

decizia atacată, precum și sentința civilă nr. 1581 din 29 noiembrie 2006

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și trimite cauza spre

rejudecare la Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie

2007.