ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3181/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 40957/3/24 noiembrie 2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.C.A., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, restrângerea dreptului la liberă circulație, privind pârâtul pentru o perioadă de cel mult 3 ani. În motivarea cererii, reclamanta a susținut că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 28 septembrie 2006, în baza acordului dintre cele două state privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997.

În conformitate cu art. 52 din Legea nr. 248/2005 cu modificările și completările ulterioare, pentru unele situații legiuitorul a prevăzut că, până la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetățean român în baza unui acord de readmisie încheiat între România și un stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate, trebuie să se refere la teritoriile tuturor acestor state, cu excepția celor cu privire la care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare. Prin sentința civilă nr. 1581 din 29 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte în contradictoriu cu pârâtul M.C.A.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță, a reținut că atât timp cât dispozițiile procedurale cuprinse în Legea nr. 248/2005, impun practic limitarea dreptului la liberă circulație a persoanelor, fără a le da însă acestora, posibilitatea să își facă orice apărări, justul echilibru între interesul general și interesul particular nu este respectat, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație a acestora fiind disproporționată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea acestei măsuri, cu consecința constatării încălcării dispozițiilor art. 2 din Protocolul la Convenție, aplicată cu prioritate față de dreptul intern, conform art. 20 din Convenție.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Direcția Generală de Pașapoarte și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând-o deoarece măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație, așa cum este reglementată prin dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, poate fi dispusă cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat. Prin decizia nr. 51 din 26 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Direcția Generală de Pașapoarte, cu următoarea motivare.

Prin Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate astfel cum a fost modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006 au fost stabilite condițiile în care cetățenii români își pot exercita dreptul la liberă circulație în străinătate dar și limitele exercitării acestui drept. Garantând dreptul cetățenilor români de a călători în străinătate, legiuitorul a înțeles ca limitarea exercitării acestui drept să se producă numai temporar și numai în condițiile legii. Art. 52 din Legea nr. 248/2005 prevede măsura restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate instituită în condițiile art.40 din lege până la data aderării României la Uniunea Europeană.

Din moment ce România a devenit stat membru al Uniunii Europene, restricțiile impuse de legea amintită au devenit inoperabile în speță. Această libertate este în acord cu prevederile art. 25 din Constituția României, cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și de Protocolul nr. 4 la Convenție conform art. 2 parag. 2-4. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o ca nelegală întrucât nu se poate susține că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza unui acord de readmisei încheiat între România și acel stat nu încalcă prevederile din Constituție și nici cele prevăzute în tratatele sau convențiile internaționale încheiate de România.

Recursul este întemeiat. Potrivit dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani (...) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat”. Măsura se dispune la solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărei rază teritorială se află domiciliul persoanei, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București [art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005].

Conform art. 52 din aceeași lege, până la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetățean român în baza unui acord de readmisie încheiat între România și un stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate, în condițiile art. 38, trebuie să se refere la teritoriile tuturor acestor state, cu excepția celor cu privire la care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare. Interpretarea corectă a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 52 din lege este contrară celei date în primă instanță și în apel cu prilejul judecării cauzei de față. Faptul că România a aderat la Uniunea Europeană nu conduce la concluzia că măsura restrângerii dreptului la libera circulație nu s-ar mai aplica.

Dimpotrivă, măsura este în continuare aplicabilă, dar nu poate privi decât teritoriul statului din care cetățeanul român a fost returnat, așa cum se prevede de altfel, prin art. 39 alin. (1) din lege, momentul aderării României la Uniunea Europeană făcând să înceteze numai extinderea temporară a măsurii de la statul membru al Uniunii Europene de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana la teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu o anume excepție, extinderea dispusă prin art. 52 din lege. Prin faptul aderării, dreptul comunitar devine aplicabil, ca ordine juridică integrată în ordinea internă de drept a statelor membre, efectul imediat operând prin ele însele în cazul tratatelor instituite și a regulamentelor, precum și prin transpunerea în cazul directivelor și deciziilor instituțiilor comunitare.

De asemenea, dreptul comunitar are efect direct în cazul dreptului primar (tratate institutive și regulamente) și efect util în cazul dreptului derivat (directive și decizii ale instituțiilor comunitare), adică are un caracter justițiabil în fața jurisdicțiilor naționale, în sensul că particularii pot invoca drepturile prevăzute de normele de drept comunitar în fața judecătorului național, competent să judece, considerat fiind în aceste condiții, judecătorul de drept comun al dreptului comunitar. În fine, dreptul comunitar este prevalent dreptului național contrar, producând efecte concrete în ordinea internă a statelor membre, judecătorul național fiind cel chemat să sancționeze contrariul.

Măsura restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație trebuie să fie consecința unor fapte care să o justifice. Aceasta obligă instanțele de judecată să stabilească în mod corect, prin mijloace de probă utile, condițiile concrete care au determinat măsura returnării și numai în raport cu acestea să hotărască fie în sensul restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație pentru o anumită perioadă a persoanei returnate, fie să respingă cererea. În speță, instanțele nu au cercetat faptele pentru care intimatul M.C.A. a fost returnat din Italia la data de 28 septembrie 2006, în scopul aplicării normei de drept incidente. Asemenea modalitate de judecată încalcă dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., conform cărora „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărârii temeinice și legale”. Ca urmare hotărârile sunt casabile pentru cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce impune admiterea recursului, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Conform art. 313-314 C. proc. civ., când instanța de recurs este Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, fie se dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată, fie să hotărască asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casarea are ca scop aplicarea corectă a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Or, în speță au rămas nelămurite tocmai faptele în raport cu care trebuia aplicată legea, impunându-se cercetarea lor prin reluarea judecății în primă instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 51 din 26 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată, precum și sentința civilă nr. 1581 din 29 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2007.