ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7065/2009

Deliberând

în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de fată, retine

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 aprilie 2008

pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative (în

prezent Ministerul Administrației și Internelor) a solicitat restrângerea

exercitării dreptului la libera circulație în Norvegia, pentru o perioadă de

cel mult 3 ani, a pârâtei B.I.

În motivarea cererii s-a arătat că la 13 martie 2008

pârâta a fost returnată din Norvegia pe motiv de ședere ilegală, în baza

Acordului de readmisie încheiat între România și Norvegia, ratificat prin Legea

nr. 69/2003, publicat în M.Of. nr. 181/2003, potrivit căruia, fiecare parte

contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante

și fără alte formalități, oricare persoană care nu îndeplinește condițiile

necesare pentru intrare sau nu mai îndeplinește cerințele pentru șederea pe

teritoriul părții contractante solicitante.

In drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 5,

art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005 potrivit cărora, se poate dispune

restrângerea exercitării dreptului la libera circulație pentru o perioadă de

cel mult 3 ani, cu privire la persoana returnată dintr-un stat în baza unui

acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

Prin sentința civilă nr. 1039 din 3 iunie 2008,

Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în

esență că dispozițiile legii interne, respectiv art. 38 lit. a) și art. 39 din

Legea nr. 248/2005 sunt contrare libertății de circulație a persoanelor și

dreptului de stabilire a acestora, consacrate de art. 39 - 42 și art. 43-48 din

TCE și Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și Consiliului Uniunii

Europene.

Prin art. 2 parag. 2-4 din Protocolul nr. 4 la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se

recunosc anumite drepturi și libertăți, altele decât cele care figurează deja

în Convenție și în primul protocol adițional la Convenție, iar cazurile de

limitare trebuie, potrivit art. 2 parag. 3 și 4, să îndeplinească anumite

condiții respectiv, să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și

să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată prin prisma

raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea unei

limitări și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

Or, dispozițiile cuprinse în art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005 privind restrângerea exercitării dreptului la liberă

circulație pe o perioadă de cel mult 3 ani sunt de natură a restrânge dreptul

la liberă circulație al individului, garantat de Protocolul nr. 4 adițional la

Convenție.

Apelul declarat de reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a fost respins de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 869 A pronunțată

la data de 2 decembrie 2008.

Instanța de apel a reținut în considerentele sale că

legea internă prevede posibilitatea, iar nu obligativitatea restrângerii

dreptului la liberă circulație dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un

stat pe baza unui acord de readmisie, iar în raport de dispozițiile art. 20 din

Constituția României, instanța este obligată să cerceteze compatibilitatea

legii interne privind libera circulație a persoanelor, în speță, Legea nr.

248/2005, cu pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale

omului, la care România este parte, în special art. 3 din Protocolul nr. 4 la

convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

nefiind ținută de a aplica în litera lor doar dispozițiile legii interne.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcția

Generală de Pașapoarte, care formulează următoarele critici:

Din prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005 rezultă că singura condiție necesară pentru dispunerea măsurii

restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate este

aceea a returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care România are

încheiat un acord de readmisie.

Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile

exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, astfel că

ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor cerințe specifice în care

cetățenii români pot circula în străinătate. Libertatea circulației cetățenilor

nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare potrivit unor reguli, cu

îndeplinirea și respectarea unor condiții stabilite de lege. Măsura

restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație se justifică, în cazul de

față, pentru apărarea ordinii publice și apărarea securității naționale,

situații prevăzute de art. 53 din Constituție.

Autoritățile române nu pot cenzura returnarea

intimatului-pârât, ci pot numai să ia act de măsura dispusă.

Analizând recursul în limita susținerilor recurentei,

care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că

acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Exercitarea dreptului la liberă circulație, ca drept

fundamental, este în acord atât cu dispozițiile Constituției României cât și cu

prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și ale Convenției

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ultima,

intrată în vigoare la 3 septembrie 1953, reunind toate cele 40 de state membre

ale Consiliului Europei, inclusiv Norvegia care a ratificat-o la aceeași dată,

respectiv 3 septembrie 1953.

România, la rândul său, a semnat Convenția la 7

octombrie 1993, cu ocazia aderării sale la Consiliul Europei, ratificând-o

ulterior, prin Legea nr. 30/1994.

Conform prevederilor Convenției și Protocoalelor

adiționale la aceasta, dreptul la liberă circulație poate fi limitat doar în

anumite condiții, restrângerea exercitării acestuia trebuind să aibă un scop

legitim iar măsura să fie proporțională cu conduita persoanei aflate pe

teritoriul altui stat, conduită de natură că afecteze ordinea și securitatea

publică a acelui stat.

Or, în speță împrejurarea că autoritățile norvegiene

au dispus expulzarea pârâtei nu este prin ea însăși suficientă pentru ca

instanța română să interzică dreptul de circulație al cetățeanului său pe

teritoriul Norvegiei.

Faptul că Norvegia, țara de unde pârâta a fost

returnată, nu este membră a Uniunii Europene, nu are relevanță în speță, în

condițiile în care, așa cum s-a arătat, această țară a ratificat, la 3

septembrie 1953, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale și o mare parte a protocoalelor adiționale.

În cauză, singurele probe administrate

sunt talonul de returnare (fila 4, dosar Tribunalul București) și declarația

olografă a pârâtei (fila 3, dosar de fond) din care rezultă că a fost returnat

de autoritățile norvegiene pentru ședere ilegală.

Întrucât reclamanta nu a probat, în

condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia dintre cauzele de limitare

prevăzute în Convenție, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, dată cu

aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.

În raport de aceste considerente, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și

Internelor împotriva deciziei nr. 869 A din 2 decembrie 2008 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 26 iunie 2009.