ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6036/2008

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13 decembrie

2007 pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei

Administrative a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera

circulație în Danemarca, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, a pârâtei

B.C.

În motivarea cererii s-a arătat că la 1 noiembrie

2007 pârâta a fost returnată din Danemarca, în baza Acordului de readmisie

încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr. 66/2000,

publicată în M.Of. nr. 187/2000 care, la art. 1

prevede că „Fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul statului

său, la

cererea celeilalte părți

contractante și fără formalități, orie persoană care nu mai

îndeplinește condițiile privind șederea,

aplicabile pe teritoriul statului părții

contractante

solicitante..."

În motivarea cererii, se invocă dispozițiile art. 38

lit. a) din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora, se poate dispune restrângerea

exercitării dreptului la libera circulație, pentru o perioadă de cel mult 3

ani, cu privire la persoana returnată dintr-un stat în baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat.

Prin sentința civilă nr. 69 din 16 ianuarie 2008,

Tribunalul București, secția a III a civilă, a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că

măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație, solicitată de

reclamantă, poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, de securitate

publică ori de sănătate publică, Directiva nr. 64/221/1969 a Consiliului

Europei detaliind motivele restrictive pentru libera circulație a persoanelor.

Simpla neîndeplinire de către un resortisant al unui

stat membru a normelor șederea străinilor nu este de natură să constituie în

sine o condiție care amenință ordinea publică și securitatea publică și nu

poate, prin ea însăși, să justifice o măsură de expulzare și detențiune

temporară în acest scop.

Apelul declarat de reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte a fost respins de Curtea de Apel București, secția a

IV

a

civilă, prin decizia civilă nr. 152 pronunțată la data de 29 februarie 2008.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut în esență că art. 2 din Protocolul nr. 4 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează dreptul la libera

circulație, drept care, într-adevăr, nu este absolut și poate fi limitat

proporțional cu interesul general.

Numai că,

restrângerea dreptului trebuie să țină cont de necesitatea măsurii într-o

societate democratică.

Or, în speță, nu

s-a făcut dovada privind necesitatea luării măsurii, atâta timp cât, nu s-a

făcut dovada încălcării ordinii publice, a securității naționale, ori împotriva

sănătății sau a moralei.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs Direcția Generală de Pașapoarte, criticând-o

ca fiind nelegală deoarece din dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005,

rezultă că singura condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii

exercitării dreptului la libera circulație în străinătate este aceea a

returnării cetățeanului român dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat

acord de readmisie.

Textul nu

condiționează instituirea restricției decât de returnarea prin acordul de

readmisie, dar nu și de verificarea procedurii și a condițiilor în care s-a

dispus returnarea.

Se mai susține

că, potrivit dispozițiilor art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului „in exercitarea drepturilor și libertăților

sale, fiecare om este supus numai îngrădirilor stabilite prin lege

...", iar Legea

nr. 248/2005 este cea care stabilește aceste

„îngrădiri", cărora toți cetățenii români, fără discriminare, trebuie să

li se supună.

Analizând

recursul în limita susținerilor recurentei, care fac posibilă încadrarea în

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.

Art. 38 din

Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului

la liberă circulație în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în

cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu

semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate

este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit

căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și

celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de

dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare,

iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a

obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform

dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea

Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura

compatibilitatea dintre acest Tratat și convențiile încheiate înainte de data

aderării ce au generat drepturi și obligații, iar, față de această prevedere,

legislația comunitară este de imediată aplicare.

De aceea, legea

română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la

liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este

garantat de art. 18 din

Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată

Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie

2004.

Acest act

normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde

condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor

europene.

Potrivit legislației

europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut,

însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de

circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie

poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau

sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să

respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe

comportamentul persoanei în cauză. Și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea

Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt

garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentate.

Prin urmare, deși

calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a

restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate

dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată, pentru ședere

ilegală, dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum

susține recurenta.

Limitarea exercitării

dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27

din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie

interpretate în acord cu legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a

produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, cum este cazul în

speță, deoarece dispozițiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.

În cauză, așa

cum corect s-a reținut prin decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite

condițiile art. 27 din Directivă.

Din declarația

pârâtei (fila 5, dosar fond) nu rezultă care a fost motivul returnării, iar

recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că intimata-pârâtă a săvârșit vreo faptă

care să justifice luarea măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație.

Or, față de

art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE care prevede că măsura trebuie să

respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe

comportamentul celui în cauză, măsura restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație al intimatei pârâte doar pentru faptul că, „în urma unui

scandal, (nn. pârâta) a fost dusă la

sediul

poliției până la data de 17 octombrie 2007, când a fost mutată într-un

centru pentru străini, unde a stat până la data

de 1 noiembrie 2007, când a

fost expulzată pe motiv de

ședere ilegală”, nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza

pe comportamentul acesteia.

Întrucât reclamanta

nu a probat, în condițiile art. 1169 C, civ, incidența vreunuia dintre cauzele

de limitare prevăzute în Directivă, instanțele au pronunțat hotărâri legale,

date cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale

incidente.

În raport de aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de

Pașapoarte.

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul

Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 152 din 29

februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV

a

civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17octombrie 2008.