ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4428/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 15560 din 21 decembrie 2007 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC I.M.P. SA și a obligat pârâta A.V.A.S. la plata sumei de 167.479,63 lei cu titlu de despăgubiri. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică. Prin Decizia nr. 188 din 8 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V a comercială, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate. Împotriva acestei decizii atât reclamanta cât și pârâta au declarat recurs.

Prin Decizia nr. 1462 din 27 aprilie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei comerciale nr. 188 din 8 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o în parte, în sensul admiterii apelului formulat de reclamantă împotriva sentinței comerciale nr. 15560 din 21 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și desființării în parte a acesteia cu trimiterea cauzei primei instanțe în vederea soluționării cererii privind despăgubirile referitoare la Atelier Tâmplărie situat în Ploiești, județul Prahova. Prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de pârâta A.V.A.S.

și s-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate respectiv ale sentinței apelate. După casare cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a comercială, sub nr. 24377.01/3/2006 la data de 14 iunie 2010. Prin sentința comercială nr. 16472 din 21 septembrie 2011 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC I.M.P. SA în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. și a obligat pârâta la plata sumei de 1.120.226,96 lei cu titlu de despăgubiri, motivat de faptul că justa despăgubire ca echivalent bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului, o reprezintă valoarea de circulație/piață a imobilului din momentul pronunțării hotărârii și nu valoarea contabilă a imobilului înregistrată în registrul contabil al societății la data când societatea a fost privatizată, așa cum greșit a susținut pârâta.

A obligat pârâta la plata sumei de 24.844 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta A.V.A.S. criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică. Ulterior pronunțării soluției menționate, prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, în Dosarul nr. 16/2011 Înalta Curte de Casație și și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că: "în aplicarea dispozițiilor art. 324 din O.U.G.

nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice în procesul de privatizare, urmare retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii". Respectând dispozițiile date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, instanța de apel a încuviințat cererea A.V.A.S de efectuare a unei noi expertize contabile care să stabilească valoarea contabilă a imobilului „Atelier Tâmplărie" din Ploiești, de la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

În raport de Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 16/2011, de concluziile finale ale raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, precum și de dispozițiile Deciziei de casare nr. 1426 din 27 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 516 din 10 decembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentința civilă atacată în sensul că, a admis acțiunea formulată de către reclamantă și a obligat pârâta A.V.A.S. la plata către reclamantă a sumei de 88.084 lei, cu titlu de despăgubiri, datorate la data de 31 mai 2012, pentru imobilul intitulat "Atelier Tâmplărie" situat în Ploiești, jud. Prahova și a menținut dispoziția referitoare la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând totodată și suspendarea executării deciziei atacate și a sentinței primei instanțe, cerere respinsă prin încheierea de ședință din data de 24 aprilie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția a lI-a civilă. În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta a reiterat situația de fapt și istoricul litigiului și a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 modificată, cu privire la cunatumul despăgubirilor, susținând următoarele: - terenul pentru care reclamanta a solicitat despăgubiri nefăcând parte din capitalul social la momentul privatizării, nu putea forma obiect al cererii de despăgubire, pentru acest motiv, respectivul teren nu a fost avut în vedere la stabilirea prețului acțiunilor din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 10 decembrie 1998; - pachetul de acțiuni care a făcut obiectul contractului de privatizare nu reflectă și valoarea terenurilor în litigiu, astfel încât cumpărătorul nu a fost ținut de achitarea acțiunilor care reprezentau valoarea imobilelor aflate în administrarea reclamantei; - dacă ulterior reclamanta ar fi obținut certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilelor, avea obligația dovedirii majorării capitalului social cu valoarea terenului, ceea ce nu s-a întâmplat; - în lipsa certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, reclamanta nu putea fi despăgubită pentru pierderea unui bun cu privire la care nu a deținut vreodată dreptul de proprietate: - deși prin decizia de casare Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că pentru terenurile în litigiu reclamanta nu a avut titlu de proprietate, instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea recomandării făcute;

- art. 324 din Legea nr. 99/1999 nu prevede că despăgubirea se acordă la nivelul valorii de circulație a activelor astfel că, prejudiciul suferit trebuie limitat la valoarea contabilă a bunurilor imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea de circulație; - din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar fi cuvenit despăgubiri în proporție de 42,33%, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 10 decembrie 1998, apelanta a vândut acțiuni reprezentând numai 42,33% din capitalul social al intimatei, astfel încât este lipsită de fundament legal obligarea reclamantei la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului social deținut de stat la societatea reclamantă; A mai susținut recurenta că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 a„ Completului competent sa judece recursul in interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație si Justiție, în Dosarul nr. 16/2011.

considerând că in mod nelegal a fost obligată, pe langa pretinsa valoare contabilă a imobilului, și la plata actualizării sumei respective pentru perioada 18 august 2011 - data la care a fost predat imobilul foștilor proprietari și 31 mai 2012 - data stabilită de instanța pana la care s-a calculat actualizarea. Totodată, recurenta a învederat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. arătând că instanța de apel, deși i-a admis apelul și a obligat-o la plata sumei de 88.084 lei, reprezentând despăgubiri datorate la 31 mai 2012, a menținut hotărârea primei instanțe cu privire la plata cheltuielilor de judecată, fără a ține cont de faptul că achitase în judecarea apelului un onorariu de expert în cuantum de 2.000 lei.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În concret, recurenta critică greșita interpretare dată de către curtea de apel prevederilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată și încălcarea dispozițiilor Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Completului competent sa judece recursul in interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație si Justiție și a dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ. În ceea ce privește criticile referitoare la greșita interpretare dată de către curtea de apel prevederilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată se constată că, în speță, deși în cuprinsul cererii de recurs, pârâta a încadrat criticile formulate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în fapt, a reluat criticile din apel, fără a arăta în ce constau, în concret, criticile aduse deciziei recurate. Or, simpla indicare a textului de lege prin care se reglementează motivele de recurs în baza cărora poate fi modificată sau casată o hotărâre, și nemulțumirea părții față de soluția pronunțată, nu este suficientă, cererea de recurs trebuind să cuprindă critici de nelegalitate ce vizează, în concret, decizia atacată.

Astfel, prin cererea de recurs este necesar să se invoce motivele de nelegalitate ale hotărârii atacate cu recurs, reiterarea criticilor aduse prin cererea de apel hotărârii primei instanțe neputând complini această lipsă. Se constată astfel că motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție situația de fapt și de a solicita instanței de recurs să reconsidere hotărârea atacată în ceea ce privește fondul cauzei, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Nici criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Completului competent sa judece recursul in interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație si Justiție nu pot fi reținute în condițiile în care, respectând dispozițiile date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia sus menționată, instanța de apel a încuviințat cererea A.V.A.S de efectuare a unei noi expertize contabile care să stabilească valoarea contabilă a imobilului „Atelier Tâmplărie" din Ploiești, de la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Astfel, în raport de concluziile finale ale acestui raport de expertiză, precum și de dispozițiile Deciziei de casare nr. 1426 din 27 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 516 din 10 decembrie 2012, curtea de apel a admis apelul și a schimbat în parte sentința civilă atacată în sensul că, a admis acțiunea formulată de către reclamantă și a obligat pârâta A.V.A.S. la plata către reclamantă a sumei de 88.084 lei, cu titlu de despăgubiri. În ceea ce privește criticile vizând încălcarea art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate, pentru următoarele considerente: În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată." Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții iar aceste cheltuieli pot consta în onorariile experților, taxe judiciare și alte taxe procedurale precum și onorariile de avocat. În speță, prin sentința comercială nr. 16472 din 21 septembrie 2011 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC I.M.P. SA în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. și a obligat pârâta la plata sumei de 1.120.226,96 lei cu titlu de despăgubiri, obligând totodată pârâta și la plata sumei de 24.844 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Ulterior, prin Decizia civilă nr. 516 din 10 decembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul A.V.A.S., a schimbat în parte sentința civilă atacată în sensul că, a admis acțiunea formulată de către reclamantă și a obligat pârâta A.V.A.S. la plata către reclamantă a sumei de 88.084 lei, cu titlu de despăgubiri, datorate la data de 31 mai 2012, pentru imobilul intitulat "Atelier Tâmplărie" situat în Ploiești, jud. Prahova și a menținut dispoziția referitoare la plata cheltuielilor de judecată. Având în vedere că acordarea cheltuielilor de judecată este întemeiată pe ideea de culpă procesuală, în măsura în care aceste cheltuieli constau în taxele judiciare plătite de partea ale cărei pretenții au fost admise, trebuie acordate la nivelul taxelor judiciare calculate prin raportare la valoarea pretențiilor admise.

Astfel, în speță, raportat la pretențiile admise, taxele judiciare calculate conform prevederilor Legii nr. 146/1997 sunt în cuantum de 3.372, 68 lei taxă judiciară de timbru și 5 lei timbru judiciar. Totodată se constată că în conformitate cu dovezile aflate la filele nr. 40 și 41 din dosarul curții de apel, pârâta a achitat onorariul de expert în cuantum de 2.000 lei. În consecință, în mod greșit instanța de apel a menținut dispoziția tribunalului referitoare la plata cheltuielilor de judecată, fără a lua în considerare faptul că micșorase cuantumul pretențiilor acordate reclamantei și faptul că în apel, pârâta a achitat onorariul de expert în cuantum de 2.000 lei. Față de cele ce preced, aplicând prevederile art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei A.A.A.S. și va modifica decizia atacată, în sensul că va obliga pârâta la plata sumei de 3.377,68, reprezentând cheltuieli de judecată și va menține restul dispozițiilor deciziei atacate privind admiterea apelului formulat de pârâtă și schimbarea în parte a sentinței apelate

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta A.A.A.S. împotriva Deciziei civile nr. 516 din 10 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Modifică decizia atacată, în sensul că obligă pe pârâta A.A.A.S. la plata sumei de 3.377,68 lei către reclamanta SC I.M.P. SA, reprezentând cheltuieli de judecată. Menține restul dispozițiilor deciziei atacate privind admiterea apelului formulat de pârâtă și schimbarea în parte a sentinței apelate. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 11 decembrie 2013.