ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4428/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4428/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra
recursului de față;
Din examinarea
lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentința comercială nr.
15560 din 21 decembrie 2007 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis
în parte cererea formulată de reclamanta SC I.M.P. SA și a obligat pârâta
A.V.A.S. la plata sumei de 167.479,63 lei cu titlu de despăgubiri.
Împotriva
acestei sentințe au declarat apel ambele părți, criticând-o ca fiind nelegală
și netemeinică.
Prin Decizia
nr. 188 din 8 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V a
comercială, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.
Împotriva
acestei decizii atât reclamanta cât și pârâta au declarat recurs.
Prin Decizia
nr. 1462 din 27 aprilie 2010 Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de reclamantă
împotriva Deciziei comerciale nr. 188 din 8 aprilie 2009 pronunțată de Curtea
de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o în parte, în sensul
admiterii apelului formulat de reclamantă împotriva sentinței comerciale nr.
15560 din 21 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a
civilă, și desființării în parte a acesteia cu trimiterea cauzei primei
instanțe în vederea soluționării cererii privind despăgubirile referitoare la
Atelier Tâmplărie situat în Ploiești, județul Prahova. Prin aceeași decizie,
Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat
de pârâta A.V.A.S. și s-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate
respectiv ale sentinței apelate.
După casare
cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a comercială,
sub nr. 24377.01/3/2006 la data de 14 iunie 2010.
Prin sentința
comercială nr. 16472 din 21 septembrie 2011 Tribunalul București, secția a VI-a
civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC I.M.P. SA în contradictoriu
cu pârâta A.V.A.S. și a obligat pârâta la plata sumei de 1.120.226,96 lei cu
titlu de despăgubiri, motivat de faptul că justa despăgubire ca echivalent
bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului, o
reprezintă valoarea de circulație/piață a imobilului din momentul pronunțării
hotărârii și nu valoarea contabilă a imobilului înregistrată în registrul
contabil al societății la data când societatea a fost privatizată, așa cum
greșit a susținut pârâta. A obligat pârâta la plata sumei de 24.844 lei, cu
titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel pârâta A.V.A.S. criticând-o ca fiind nelegală
și netemeinică.
Ulterior
pronunțării soluției menționate, prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, în
Dosarul nr. 16/2011 Înalta Curte de Casație și și Justiție,
admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a
stabilit că: "în aplicarea dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997
privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998,
modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate
societăților comerciale de instituțiile publice în procesul de privatizare,
urmare retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a
imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii
efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată
cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii".
Respectând
dispozițiile date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin
Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, instanța de apel a încuviințat cererea
A.V.A.S de efectuare a unei noi expertize contabile care să stabilească
valoarea contabilă a imobilului „Atelier Tâmplărie" din Ploiești, de la
momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, actualizată cu
indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.
În raport de
Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație
și Justiție în Dosarul nr. 16/2011, de concluziile finale ale
raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, precum și de dispozițiile
Deciziei de casare nr. 1426 din 27 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 516 din 10
decembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul, a
schimbat în parte sentința civilă atacată în sensul că, a admis acțiunea
formulată de către reclamantă și a obligat pârâta A.V.A.S. la plata către
reclamantă a sumei de 88.084 lei, cu titlu de despăgubiri, datorate la data de
31 mai 2012, pentru imobilul intitulat "Atelier Tâmplărie" situat în
Ploiești, jud. Prahova și a menținut dispoziția referitoare la plata
cheltuielilor de judecată.
Împotriva
acestei decizii a formulat recurs pârâta A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) invocând
motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând
totodată și suspendarea executării deciziei atacate și a sentinței primei
instanțe, cerere respinsă prin încheierea de ședință din data de 24 aprilie
2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția a lI-a
civilă.
În argumentarea
motivului de recurs invocat, recurenta a reiterat situația de fapt și istoricul
litigiului și a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și
aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32
4
din O.U.G. nr. 88/1997
modificată, cu privire la cunatumul despăgubirilor, susținând următoarele:
- terenul
pentru care reclamanta a solicitat despăgubiri nefăcând parte din capitalul
social la momentul privatizării, nu putea forma obiect al cererii de
despăgubire, pentru acest motiv, respectivul teren nu a fost avut în vedere la
stabilirea prețului acțiunilor din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni
din 10 decembrie 1998;
- pachetul de
acțiuni care a făcut obiectul contractului de privatizare nu reflectă și
valoarea terenurilor în litigiu, astfel încât cumpărătorul nu a fost ținut de
achitarea acțiunilor care reprezentau valoarea imobilelor aflate în
administrarea reclamantei;
- dacă ulterior
reclamanta ar fi obținut certificate de atestare a dreptului de proprietate
asupra imobilelor, avea obligația dovedirii majorării capitalului social cu
valoarea terenului, ceea ce nu s-a întâmplat;
- în lipsa
certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, reclamanta nu putea fi
despăgubită pentru pierderea unui bun cu privire la care nu a deținut vreodată
dreptul de proprietate:
- deși prin
decizia de casare Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit
că pentru terenurile în litigiu reclamanta nu a avut titlu de proprietate,
instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea recomandării făcute;
- art. 324 din
Legea nr. 99/1999 nu prevede că despăgubirea se acordă la nivelul valorii de
circulație a activelor astfel că, prejudiciul suferit trebuie limitat la
valoarea contabilă a bunurilor imobile înregistrate în registrele contabile ale
societății la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea de
circulație;
- din valoarea
contabilă a imobilului restituit s-ar fi cuvenit despăgubiri în proporție de
42,33%, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 10
decembrie 1998, apelanta a vândut acțiuni reprezentând numai 42,33% din
capitalul social al intimatei, astfel încât este lipsită de fundament legal
obligarea reclamantei la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului social
deținut de stat la societatea reclamantă;
A mai susținut
recurenta că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor
Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 a„ Completului competent sa judece
recursul in interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație si Justiție, în
Dosarul nr. 16/2011. considerând că in mod nelegal a fost obligată, pe langa
pretinsa valoare contabilă a imobilului, și la plata actualizării sumei
respective pentru perioada 18 august 2011 - data la care a fost predat imobilul
foștilor proprietari și 31 mai 2012 - data stabilită de instanța pana la
care s-a calculat actualizarea.
Totodată,
recurenta a învederat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea
dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. arătând că instanța de apel, deși i-a
admis apelul și a obligat-o la plata sumei de 88.084 lei, reprezentând
despăgubiri datorate la 31 mai 2012, a menținut hotărârea primei instanțe cu
privire la plata cheltuielilor de judecată, fără a ține cont de faptul că achitase
în judecarea apelului un onorariu de expert în cuantum de 2.000 lei.
Analizând
decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de
legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul
este fondat pentru următoarele considerente:
Modificarea sau
casarea unei hotărâri poate fi solicitată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.
civ. atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost
dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
În concret,
recurenta critică greșita interpretare dată de către curtea de apel
prevederilor art. 32
4
din O.U.G. nr. 88/1997 modificată și
încălcarea dispozițiilor Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Completului
competent sa judece recursul in interesul legii din cadrul Înaltei Curți de
Casație si Justiție și a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.
În ceea ce
privește criticile referitoare la greșita interpretare dată de către curtea de
apel prevederilor art. 32
4
din O.U.G. nr. 88/1997 modificată se
constată că, în speță, deși în cuprinsul cererii de recurs, pârâta a încadrat
criticile formulate în motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art.
304 pct. 9 C. proc. civ., în fapt, a reluat criticile din apel, fără a arăta în
ce constau, în concret, criticile aduse deciziei recurate.
Or, simpla
indicare a textului de lege prin care se reglementează motivele de recurs în
baza cărora poate fi modificată sau casată o hotărâre, și nemulțumirea părții
față de soluția pronunțată, nu este suficientă, cererea de recurs trebuind să
cuprindă critici de nelegalitate ce vizează, în concret, decizia atacată.
Astfel, prin
cererea de recurs este necesar să se invoce motivele de nelegalitate ale
hotărârii atacate cu recurs, reiterarea criticilor aduse prin cererea de apel
hotărârii primei instanțe neputând complini această lipsă.
Se constată
astfel că motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în
discuție situația de fapt și de a solicita instanței de recurs să reconsidere
hotărârea atacată în ceea ce privește fondul cauzei, ceea ce nu este permis în
această fază procesuală.
Nici criticile
referitoare la încălcarea dispozițiilor Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 a
Completului competent sa judece recursul in interesul legii din cadrul Înaltei Curți
de Casație si Justiție nu pot fi reținute în condițiile în care, respectând
dispozițiile date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin
decizia sus menționată, instanța de apel a încuviințat cererea A.V.A.S de
efectuare a unei noi expertize contabile care să stabilească valoarea contabilă
a imobilului „Atelier Tâmplărie" din Ploiești, de la momentul ieșirii
efective a bunului din patrimoniul societății, actualizată cu indicele de
inflație de la momentul plății despăgubirii.
Astfel, în
raport de concluziile finale ale acestui raport de expertiză, precum și de
dispozițiile Deciziei de casare nr. 1426 din 27 aprilie 2010 pronunțată de
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 516
din 10 decembrie 2012, curtea de apel a admis apelul și a schimbat în parte
sentința civilă atacată în sensul că, a admis acțiunea formulată de către
reclamantă și a obligat pârâta A.V.A.S. la plata către reclamantă a sumei de
88.084 lei, cu titlu de despăgubiri.
În ceea ce
privește criticile vizând încălcarea art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte
constată că acestea sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
În conformitate
cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. "partea care cade în
pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de
judecată."
Temeiul
acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală a părții
care a căzut în pretenții iar aceste cheltuieli pot consta în onorariile
experților, taxe judiciare și alte taxe procedurale precum și onorariile de
avocat.
În speță, prin
sentința comercială nr. 16472 din 21 septembrie 2011 Tribunalul București,
secția a VI-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC I.M.P. SA în
contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. și a obligat pârâta la plata sumei de
1.120.226,96 lei cu titlu de despăgubiri, obligând totodată pârâta și la plata
sumei de 24.844 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Ulterior, prin Decizia
civilă nr. 516 din 10 decembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a V-a
civilă, a admis apelul A.V.A.S., a schimbat în parte sentința civilă atacată în
sensul că, a admis acțiunea formulată de către reclamantă și a obligat pârâta
A.V.A.S. la plata către reclamantă a sumei de 88.084 lei, cu titlu de
despăgubiri, datorate la data de 31 mai 2012, pentru imobilul intitulat
"Atelier Tâmplărie" situat în Ploiești, jud. Prahova și a menținut
dispoziția referitoare la plata cheltuielilor de judecată.
Având în vedere
că acordarea cheltuielilor de judecată este întemeiată pe ideea de culpă
procesuală, în măsura în care aceste cheltuieli constau în taxele judiciare
plătite de partea ale cărei pretenții au fost admise, trebuie acordate la
nivelul taxelor judiciare calculate prin raportare la valoarea pretențiilor
admise.
Astfel, în
speță, raportat la pretențiile admise, taxele judiciare calculate conform
prevederilor Legii nr. 146/1997 sunt în cuantum de 3.372, 68 lei taxă judiciară
de timbru și 5 lei timbru judiciar.
Totodată se
constată că în conformitate cu dovezile aflate la filele nr. 40 și 41 din
dosarul curții de apel, pârâta a achitat onorariul de expert în cuantum de
2.000 lei.
În consecință,
în mod greșit instanța de apel a menținut dispoziția tribunalului referitoare
la plata cheltuielilor de judecată, fără a lua în considerare faptul că
micșorase cuantumul pretențiilor acordate reclamantei și faptul că în apel,
pârâta a achitat onorariul de expert în cuantum de 2.000 lei.
Față de cele ce
preced, aplicând prevederile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite
recursul pârâtei A.A.A.S. și va modifica decizia atacată, în sensul că va obliga
pârâta la plata sumei de 3.377,68, reprezentând cheltuieli de judecată și va
menține restul dispozițiilor deciziei atacate privind admiterea apelului
formulat de pârâtă și schimbarea în parte a sentinței apelate
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de pârâta A.A.A.S. împotriva Deciziei civile nr. 516 din 10 decembrie
2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Modifică
decizia atacată, în sensul că obligă pe pârâta A.A.A.S. la plata sumei de
3.377,68 lei către reclamanta SC I.M.P. SA, reprezentând cheltuieli de
judecată.
Menține restul
dispozițiilor deciziei atacate privind admiterea apelului formulat de pârâtă și
schimbarea în parte a sentinței apelate.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședința publică, astăzi 11 decembrie 2013.