ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 227/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 227/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 39803/3/2008 pe rolul Tribunalului București, secția a

VI-a comercială, reclamanta P.I.C. a chemat în judecată pârâta C.N.I.N. SA,

solicitând obligarea acesteia la plata sumelor de 84.101,57 lei și 5.530,99

Euro cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin fapta

ilicită.

Cauza a fost

soluționată prin sentința comercială nr. 12052 din 28 octombrie 2009 pronunțată

de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 39803/3/2008,

în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei C.N.I.N. SA să plătească

reclamantei despăgubiri în cuantum de 80.243,57 lei și 5.304,40 Euro și

cheltuieli de judecată constând în sumele de 2.638 Euro și 5.506,77 lei.

Împotriva hotărârii

mai sus menționate a declarat apel C.N.I.N. SA arătând că: 1. competența de

soluționare a acestei cauze aparține secției de contencios administrativ a

tribunalului, iar nu secției comerciale; 2. reclamanta - intimată nu are

capacitate procesuală de folosință; 3. în speță nu sunt îndeplinite condițiile

răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie reglementate de art. 998-

999 C. civ.

Prin decizia nr. 271

din 28 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a

respins ca nefondat apelul formulat de pârâta C.N.I.N. SA împotriva sentinței

comerciale nr. 12052 din 28 octombrie 2009 pronunțate de Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, și a respins și cererea reclamantei de acordare a

cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel,

instanța de apel a reținut:

critica vizând soluția de respingere a excepției necompetenței primei instanțe

în soluționarea cererii introductive, că soluția tribunalului este justă și

legală în considerarea faptului că pretențiile ce fac obiectul litigiului sunt

solicitate în baza unei sentințe comerciale, pronunțate de o instanță

comercială (tribunalul), într-un dosar comercial, astfel încât, în mod evident

natura litigiului este una comercială și nu de contencios administrativ, iar competența

materială și funcțională de soluționare a cauzei s-a stabilit corect și revine -

Secției Comerciale a Tribunalului București.

privește critica asupra soluției date excepției lipsei capacității procesuale

de folosință a reclamantei, Curtea a motivat că această problemă a fost

tranșată prin decizia comercială nr. 187 din 8 aprilie 2009 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în soluționarea apelului

împotriva sentinței comerciale nr. 6612 din 27 mai 2008, reținându-se că,

potrivit dispozițiilor Legii Asocierii din 1890, toate asocierile, indiferent

de existența sau nu a personalității juridice, dețin capacitate de folosință și

capacitate de exercițiu.

referitoare la aspectele legate de fondul litigiului, Curtea a reținut că este

neîntemeiată în considerarea următoarelor:

Prin neexecutarea

voluntară a obligației de plată stabilite prin titlu executoriu, pârâta a

săvârșit o faptă ilicită prin omisiune, încălcând obligațiile stabilite prin

dispozițiile art. 371 alin. (1) C. proc. civ., respectiv, fapta ilicită constă

în executarea cu întârziere a obligației de plată stabilită prin titlu

executoriu - sentința comercială nr. 6612 din 27

mai 2008, pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a comercială.

Astfel, prejudiciul

cauzat reclamantei constă în lipsa de folosință a sumelor de bani cuvenite în

baza titlului executoriu, între intervalul

12

august 2008, dată la care pârâta a consemnat suma la dispoziția executorului și

30 septembrie 2008, data la care a fost efectiv transferată suma în

contul reclamantei,

întârzierea la plată

fiind generată de pârâtă prin promovarea unei contestații la

executare

în cadrul căreia a solicitat suspendarea provizorie a executării silite.

In considerarea

tuturor acestor argumente, Curtea a respins apelul ca nefondat, apreciind că

prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie la

situația de fapt.

In temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost

respinsă cererea

reclamantei de obligare a pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată, motivat de faptul că, din

înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că, suma în cuantum de 2048 Euro,

reprezentând onorariu de avocat, pretinsă cu acest titlu, a fost suportată de

parte în această fază procesuală.

Împotriva deciziei

nr. 271 din 28 aprilie 2010 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, au declarat recurs atât reclamanta P.I.C., cât și pârâta

C.N.I.N. SA.

I. Reclamanta P.I.C.

a criticat decizia instanței de apel pentru nelegalitate, invocând motivele

prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., după cum urmează:

motivului stipulat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a susținut că hotărârea

instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea

prevederilor art. 105 alin. (2) raportat la art. 129 alin. (4) și (5) C.

proc. civ.,

constând în respingerea cererii sale accesorii de obligare a

apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, în eventualitatea în care

acesta ar fi căzut în pretenții, cu motivarea că înscrisurile contabile depuse

în susținerea acestei pretenții, nu au făcut dovada efectuării cheltuielilor în

faza procesuală a

apelului, respectiv,

pentru că nu a fost depus contractul de asistență juridică în

baza

căruia s-a plătit onorariul de avocat pentru susținerea intereselor reclamantei

în calea de atac promovată de pârâtă. Reclamanta a susținut că, respingerea

acestui capăt de cerere s-a făcut fără a fi fost pus în discuția părților și

fără ca instanța de apel, în virtutea rolului activ conferit de dispozițiile

art. 129 alin. (5) C. proc. civ. să fi dispus administrarea probei de natură să

înlăture suspiciunea cu privire la efectuarea cheltuielilor de judecată în faza

procesuală a apelului.

critică, susținut de P.I.C., conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează

greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și a

art. 34 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de

avocat. Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că respingerea cererii sale de

obligare a C.N.I.N. SA, la plata cheltuielilor de judecată suportate în apel,

doar pentru argumentul că nu au fost dovedite prin nedepunerea contractului de

asistență juridică, constituie încălcare a textelor legale amintite.

II. Recurenta -

pârâtă C.N.I.N. SA a criticat decizia nr. 271 din 28 aprilie 2010 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pentru motivele prevăzute de

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a susținut că decizia atacată cuprinde o

contradicție între motivarea cuprinsă în considerente și dispozitivul

hotărârii. Respectiv, pârâtă a invocat faptul că, instanța de apel, deși a

reținut în considerente că se impunea obligarea sa în cauză, doar la plata

dobânzii legale, prin respingerea în tot a apelului declarat de

C.N.I.N. SA și menținerea

hotărârii

instanței de fond, a obligat-o și la plata diferențelor de curs valutar, ceea

ce contrazice înseși argumentele prin care își justifică soluția.

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pârâta a reiterat excepția

necompetenței funcționale a secției comerciale a tribunalului, ca primă

instanță în soluționarea litigiului, invocată în apel, susținând că a fost

schimbată natura juridică a actului dedus judecății, apreciindu-se în mod

eronat că ar avea caracter comercial. A arătat că soluționarea litigiului

revenea instanței de contencios administrativ, în raport de obiectul acțiunii -

cerere în despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. - și de

incidența în speță a dispozițiilor art. 82 alin. (2) din O.U.G nr. 60/2001

privind achizițiile publice, care prevăd că: "acțiunea în justiție prin

care se solicită despăgubiri se introduce la secția de contencios administrativ

a tribunalului în a cărui arie teritorială de competență se află sediul

autorității contractante.", norme legale, ulterior abrogate prin O.U.G.

nr. 34/2006 - privind atribuirea contractelor de achiziție publică, care

prevede la art. 287 alin. (1): „ pentru procedurile prevăzute la art. 286 se

aplică dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările

ulterioare. "De asemenea, recurenta-pârâtă a precizat, că, în măsura în

care s-ar trece peste normele legale anterior menționate, competența materială

în soluționarea cauzei, ar reveni judecătoriei, în considerarea naturii civile

a litigiului și a incidenței în speță a dispozițiilor art. 373 alin. (3) C.

proc. civ., prin raportare la principiul "

accesorium sequitur

principale

", în condițiile în care este vorba de o acțiune în

despăgubiri derivate dintr-o contestație la executare.

care C.N.I.N. SA le-a invocat din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și pentru care a susținut că decizia instanței de apel a fost

pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii vizează următoarele

aspecte:

Soluționarea

excepției necompetenței funcționale a secției comerciale a

tribunalului, ca primă instanță în soluționarea

litigiului s-a făcut cu încălcarea

art. 82 alin. (2) din O.U.G

nr.60/2001 privind achizițiile publice, art. 287 din

O.U.G. nr. 34/2006 - privind atribuirea contractelor de achiziție

publică și art. 373 alin. (3) C. proc. civ. Soluția privind excepția lipsei

capacității

procesuale de folosință a reclamantei P.I.C. a fost pronunțată fără examinarea

argumentelor nou invocate, doar în baza Deciziei comerciale nr. 187 din 8

aprilie 2009 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ.,

care reglementează răspunderea civilă delictuală, în cauză nefiind îndeplinite

nici una dintre condițiile prevăzute de textele legale menționate, nici

referitor la fapta ilicită, nici referitor la prejudiciul cauzat și

pe cale de consecință, nici referitor la legătura

de cauzalitate dintre cele două;

Instanța de apel, prin respingerea

administrării probei cu expertiză contabilă, solicitate de pârâtă, a încălcat

art. 295 alin. (2) raportat la art. 292 C. proc. civ.

Analizând recursul

formulat de reclamanta P.I.C. prin prisma motivelor invocate, raportat la

temeiurile de drept menționate, Înalta Curte, constată că este fondat și îl va

admite în considerarea următoarelor:

primului motiv, se reține că, potrivit principiului contradictorialității care

guvernează procesul civil, instanța de apel avea

obligația de a pune în discuția părților necesitatea administrării

altor probe, pe

care le-ar fi apreciat ca utile soluționării cererii de

obligare a părții ce va cădea în pretenții la plata cheltuielilor de judecată.

Aceeași obligație revenea instanței de control și în temeiul dispozițiilor art.

129 alin. (4) coroborat cu art. 167 C. proc. civ., iar încălcarea acestor norme

justifică incidența în speță a prevederilor art. 105 alin. (2) din același cod,

imposibilitatea părții de a-și susține pretențiile fiind de natură să îi

producă o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anulare. De asemenea,

este real că potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța este datoare

să manifeste rol activ în

soluționarea

cauzei și, în condițiile în care pretențiile părții nu erau suficient

dovedite,

pentru a-i permite formarea unei convingeri, trebuia să dispună completarea

probatoriului.

cel de-al 2-lea motiv dezvoltat de reclamantă în memoriul de recurs și încadrat

în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Decizia atacată este dată cu aplicarea greșită

a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

, în sensul că, cererea de obligare a părții căzute în pretenții la

plata

cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în faza procesuală a apelului

a fost respinsă ca nedovedită, deși la dosarul cauzei erau depuse documente

contabile (aflate la filele 43,44 dosar apel) de plată a onorariului de avocat,

pe care era menționat numărul contractului de asistență juridică, același număr

fiind înscris și pe împuternicirea avocațială (aflată la fila 18 dosar apel),

astfel încât, cheltuielile erau justificate în mod neechivoc.

Susținerea recurentei

reclamante referitoare la încălcarea prevederilor art. 36 alin. (1) din Legea

nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, potrivit

cărora: „Contactul dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau

controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului.", vor fi

înlăturate ca fiind lipsite de relevanță și chiar de pertinență în cauză,

partea aflându-se în eroare cu privire la conținutul textului legal invocat,

făcând confuzie între noțiunile de „contract" și „contact", în speță

neregăsindu-se situația reglementată de norma legală.

In temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obligă recurenta-pârâtă

C.N.I.N. SA București, către recurenta-reclamantă P.I.C. București la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 3708 Euro, efectuate în faza procesuală a

recursului.

Recursul declarat de pârâtă, C.N.I.N.

SA, este nefondat în raport de motivele

dezvoltate și de textele

legale invocate, înalta Curte urmând să-1

respingă motivat de următoarele argumente:

a contradicției între considerentele deciziei atacate și dispozitivul acesteia,

referitor la obligația de plată doar a dobânzii legale, nu se regăsește în

cuprinsul hotărârii atacate, astfel încât, critica susținută de pârâtă nu se

încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în care se reține că

recursul este admisibil "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura

pricinii", nici una dintre ipotezele menționate nefiind incidente în

cauză.

circumscrisă de pârâtă motivului prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., potrivit căreia instanța a schimbat natura juridică a actului dedus

judecății, constituie o reiterare lipsită de pertinență a excepției

necompetenței funcționale a secției comerciale a tribunalului, ca primă

instanță în soluționarea litigiului. Soluția pronunțată de instanțele

inferioare asupra excepției este una legală și corectă, în raport, atât de

calitatea de comercianți a părților, definită în art. 7 C. com.:" Sunt

comercianți aceia care fac fapte de comerț, având comerțul ca o profesiune

obișnuită, și societățile comerciale", cât și de obiectul cererii -

acțiune în

despăgubiri decurgând din

prejudiciul cauzat prin executarea unei hotărâri pronunțate de o instanță

comercială, în cauză fiind incidente prevederile art. 4

C. com., care

instituie prezumția de comercialitate pentru actele și faptele săvârșite de

comerciant, prezumție nerăsturnată de pârâtă și dispozițiile art. 56 C. com.,

care reglementează competența în materie

comercială,

potrivit cărora: „Dacă un act este comercial numai pentru una din

părți,

toți contractanții sunt supuși, încât privește acest act, legii comerciale,

afară de dispozițiile privitoare la persoana

chiar a comercianților și de cazurile

în care legea ar dispune

altfel."

Susținerile pârâtei,

potrivit cărora competența funcțională ar aparține

instanței de contencios administrativ, în temeiul dispozițiilor art. 82

alin. (2) din

O.U.G. nr. 60/2001 privind achizițiile publice și art. 287

alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 - privind atribuirea contractelor de achiziție

publică, vor fi înlăturate, nefiind aplicabile speței deoarece instituie o

procedură specială, ce reglementează exclusiv cererile de despăgubiri privind

achizițiile publice, iar cererea reclamantei este întemeiată pe dispozițiile

art. 404 alin. (2) C. proc. civ. și art. 998-999 C. civ. Va fi respinsă și

susținerea potrivit căreia competența materială ar reveni judecătoriei, în

temeiul art. 373 alin. (3) C. proc. civ. și principiului "

accesorium

sequitur principale

", acestea nefiind incidente în speță; norma legală

este una specială, de strictă interpretare, care dispune cu privire la

competența de soluționare a litigiilor limitativ avute în vedere de legiuitor,

respectiv, exclusiv pentru contestațiile la executare, iar extinderea

aplicabilității acesteia ar constitui încălcarea a principiilor

exceptio est

strictissime interpretationis și ubi lex non distinquit, nec nos distinquere

debemus

. Competența de soluționare a cauzei a fost corect stabilită de

instanțele inferioare, care, în raport de natura litigiului au dat eficiență

normei generale în materie, art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

încadrate de recurenta - pârâtă în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

nu sunt fondate și vor fi respinse după cum urmează:

Pretinsa soluționare

a excepției necompetenței funcționale a secției comerciale a tribunalului, cu

încălcarea art. 82 alin. (2) din O.U.G nr. 60/2001 privind achizițiile publice,

art. 287 din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție

publică și art. 373 alin. (3) C. proc. civ., va fi înlăturată deoarece textele

legale menționate nu sunt incidente în cauză, pentru argumentele anterior expuse.

Referitor la excepția

lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei P.I.C., Înalta Curte

reține că instanțele de fond au pronunțat o soluție corectă și legală;

susținerile pârâtei potrivit cărora instanța de apel nu ar fi examinat motivele

pe care le-a

invocat și care s-ar fi ivit

ulterior pronunțării Deciziei comerciale nr. 187 din 8

aprilie 2009 de

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, au fost corect înlăturate,

fiind simple afirmații, nesusținute de nicio probă administrată în faza

procesuală a apelului, astfel încât, soluția dată în considerarea dispozițiilor

Legii Asocierii 1890, valorificate prin hotărârea mai sus indicată, este justă.

Criticile vizând

pronunțarea Deciziei comerciale nr.c271 din 28 aprilie 2010 pronunțate de

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, cu încălcarea dispozițiilor

art. 998-999 C. civ., prin neîndeplinirea în cauză a nici uneia dintre

condițiile privind fapta ilicită și prejudiciul cauzat și pe cale de

consecință, nici referitor la legătura de cauzalitate dintre cele două, vor fi

de asemenea respinse în considerarea dispozițiilor art. 404 alin. (2) C. proc.

civ., care constituie temeiul de drept al acțiunii și în care se prevede că:

"In cazul respingerii contestației, contestatorul poate fi obligat, la

cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar

când contestația a fost exercitată cu rea-credință, el va fi obligat și la

plata unei amenzi de la 500.000 lei la 7.000.000 lei."

Astfel, din

perspectiva acestui text legal, acțiunea reclamantei este fondată și toate

susținerile pârâtei privind inexistența faptei ilicite constând în exercitarea

contestației la executare ca drept procesual pus la îndemâna sa de legiuitor,

nu subzistă, în condițiile în care, același legiuitor prevede expres

posibilitatea obligării contestatorului la plata

de despăgubiri pentru întârzierea

executării, în cazul în care

contestația sa a fost respinsă, așa cum este cazul în speță. De asemenea,

referitor la inexistența culpei contestatorului, această

situație este reglementată distinct, și

sancționată cu obligarea acestuia la plata

unei amenzi, pentru varianta

exercitării cu rea credință a contestației, situație ce nu se regăsește în

petitul cererii de chemare în judecată, fapt pentru care și această susținere

va fi înlăturată.

In ceea ce privește, prejudiciul cauzat

reclamatei, acesta este neechivoc,

rezultând din prevederile normei

legale menționate și din întârzierea evidentă a executării, situația fiind

corect reținută în considerentele deciziei atacate în sensul că : că, prin

neîndeplinirea obligației legale de executare voluntară a

obligației de plată stabilită printr-un titlu

executoriu, pârâta a săvârșit o faptă

ilicită prin omisiune, încălcând

obligații stabilite prin dreptul obiectiv.

Fapta ilicită a

pârâtei constă în executarea cu întârziere a obligației de plată stabilite prin

titlu executoriu, respectiv sentința comercială nr. 6612 din 27 mai 2008,

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială.

Deși pârâta, la 12

august 2008 a consemnat la dispoziția executorului judecătoresc, la CEC Bank

suma totală reprezentând creanța din titlu executoriu, aceasta a formulat

contestație la executare, iar în cadrul contestației la executare a solicitat

suspendarea provizorie a executării. Prin urmare executarea titlului a fost

întârziată, iar suma consemnată la CEC Bank a fost eliberată de executorul

judecătoresc la 30 septembrie 2008, fiind transferată în contul intimatei.

Față de cele arătate,

rezultă că prejudiciul cauzat intimatei constă în lipsa de folosință a sumelor

de bani acordate de instanță prin titlu executoriu, prejudiciu echivalat de

legiuitor prin dobânda legală și diferențele de curs valutar.

Și critica vizând

încălcarea art. 295 alin. (2) raportat la art. 292 C. proc. civ., prin

respingerea administrării probei cu expertiză contabilă va fi înlăturată, în

considerarea chiar a normelor legale mai sus menționate,

întrucât acestea prevăd admisibilitatea refacerii

probelor administrate în primă instanță și încuviințarea de probe noi, dacă au

fost solicitate prin declarația de

recurs, dar, în speță, proba cu

expertiză contabilă nu se încadrează în niciuna dintre cele două categorii,

întrucât proba nu a fost efectuată la fond și nici nu are caracter de probă

nouă, întrucât, administrarea ei a fost pusă în discuția părților în fața

primei instanțe, dar a fost respinsă, ca și consecință a opoziției chiar a

recurentei-pârâte de astăzi.

Față de considerentele expuse, în baza art. 312

alin. (1) și (3) C. proc. civ.

, Înalta Curte și va admite recursul

declarat de reclamanta P.I.C. și în temeiul art. 312 alin. (1) din același cod,

va respinge ca nefondat recursul pârâtei C.N.I.N. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanta P.I.C. București împotriva Deciziei comerciale

nr. 271 din 28 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, modifică în parte decizia în sensul obligării apelantei-pârâte

și la plata cheltuielilor de judecată în apel în sumă de 2.048 Euro.

Obligă recurenta

pârâtă C.N.I.N.

SA București la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 3708

Euro către

recurenta-reclamantă P.I.C. București.

Respinge recursul

declarat de pârâta C.N.I.N. SA București împotriva Deciziei comerciale nr. 271

din 28 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 20 ianuarie 2011.