ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1353/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1353/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 7463./3/2007,

reclamanta SC A. SA, S.A.R. prin sucursala Arcul de Triumf i-a chemat în

judecată pe pârâții G.I., B.E. și P.M., solicitând obligarea acestora, în

solidar, la plata sumei de 1.050.292.152 lei reprezentând: 1.017.133.597 lei cu

titlu de despăgubiri civile și 33.158.555 lei dobânda legală, calculată de la

data de 24 martie 2003 – 24 mai 2003, precum și acordarea acesteia în

continuare până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr. 13118 din 12

noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis

acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții G.I. și P.M., obligându-i

pe aceștia, în solidar, la plata sumei de 105.029,21 lei (RON) cu titlu de

despăgubiri, din care 3.315,85 lei dobânda legală pentru perioada 24 martie

2003 – 24 mai 2003, precum și dobânda legală calculată la suma de 105.713,35

ron începând cu data de 25 mai 2003 și până la achitarea efectivă, plus

3.889,30 lei cheltuieli de judecată, respingând acțiunea formulată în

contradictoriu cu pârâta B.E.

Instanța a reținut că în noaptea de

20/21 decembrie 2001, datorită neglijenței și lipsei de diligență, s-a produs

un incendiu la baraca, edificată pe terenul din comuna Voluntari, pentru care

deținător al titlului de proprietate era B.E., că incendiul s-a extins și la

imobilul vecin aparținând lui N.M., acesta din urmă, în baza asigurării,

primind de la reclamantă despăgubiri pentru distrugerile cauzate în incendiu în

sumă de 101.713,3597 lei. A mai reținut instanța, că pârâtul G.I. a fost

însărcinat de proprietarul barăcii, prin intermediul pârâtului P.M., cu paza

acesteia și că exercitarea activității de pază fiind defectuoasă, a fost

posibilă incendierea și extinderea incendiului, astfel că fapta pârâtului G.I.

de a nu păzi baraca în mod corespunzător a determinat producerea prejudiciului

urmând a fi obligat conform art. 998-999 C. civ. să acopere prejudiciul cauzat,

iar în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., alături de pârâtul G.I. este

responsabil pentru prejudiciul cauzat și comitentul său P.M.

Cum în temeiul art. 22 din Legea nr.

136/1995 reclamanta s-a subrogat în drepturile lui N.M., instanța i-a obligat

pe pârâții G.I. și P.M. la plata despăgubirilor, în cuantumul determinat de

expertul desemnat de instanță.

Prin decizia comercială nr. 565/A

din 27 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a

soluționat apelurile formulate de pârâtul P.M. și reclamanta SC A.S.A.R. prin sucursala

Arcul de Triumf împotriva sentinței mai sus menționate, în sensul că a respins

apelul formulat de pârâtul P.M. și a admis apelul declarat de SC A. SA – S.A.R.

prin sucursala Arcul de Triumf. Astfel, instanța de control judiciar a schimbat

în parte sentința atacată și pe fond a admis acțiunea și față de pârâta B.E.,

pe care a obligat-o în solidar cu pârâții G.I. și P.M., la plata sumei de

105.029,21 lei cu titlu de despăgubiri.

Prin decizia nr. 300 din 28 ianuarie

2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile pârâților B.E. și

P.M. și, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 313 C.

proc. civ., a casat hotărârea atacată, a trimis cauza spre rejudecarea

apelurilor Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Ca o consecință

a casării deciziei nr. 565/A din 27 noiembrie 2008 a Curții de Apel București,secția

a VI-a comercială, s-a dispus și casarea deciziei comerciale nr. 86 din data de

23 februarie 2009 a Curții de Apel București,secția a VI-a comercială, aceasta

fiind o decizie completatoare pronunțată ca urmare a cererii de completare a

dispozitivului formulată de reclamanta SC A.S.A.R. și care face parte

integrantă din decizia a cărei completare s-a cerut.

S-au avut în vedere aspecte legate

de încălcarea unor norme de procedură și a unor principii privind judecata.

În urma rejudecării, s-a pronunțat

decizia comercială nr. 247 din 20 mai 2010 de către Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, prin care, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă

și s-a respins apelul formulat de pârâtul P.M.

S-a schimbat în parte sentința atacată și s-a

admis acțiunea și față de pârâta B.E. pe care instanța a obligat-o în solidar

cu pârâții P.M. și G.I. la plata sumei de 105.029,21 lei despăgubiri civile și

a sumei de 3.889,30 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a

reținut că intimata-pârâtă B.E. este, așa cum rezultă din probele administrate,

proprietara terenului pe care se află baraca de la care s-a extins incendiul și

l-a angajat pe pârâtul P.M. să supravegheze lucrările care se efectuau la

imobilele aflate pe terenul său, baraca proprietatea acesteia fiind destinată

depozitării materialelor și uneltelor lucrătorilor. Această supraveghere a

lucrărilor implică și paza imobilelor la care se efectuau aceste lucrări,

pârâtul P.M. angajându-l în acest scop pe pârâtul G.I., care trebuia sa

supravegheze imobilele, inclusiv baraca, pe timpul nopții.

Curtea a apreciat că în acest caz

sunt întrunite elementele constitutive ale raportului de prepușenie. Astfel, la

momentul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii pârâtul P.M. își

desfășura activitatea în interesul pârâtei B.E., aceasta având autoritatea de

a-i da instrucțiuni și directive, respectiv de a-i supraveghea, îndruma și

controla activitatea desfășurată în exercitarea acestor atribuții.

De asemenea, s-a reținut că pârâta B.E.,

în calitatea sa de proprietar al imobilelor și terenului, inclusiv al barăcii,

având paza juridică a acestora, este răspunzătoare și din această perspectivă,

în considerarea dispozițiilor art. 1000 alin. (1) C. civ., pentru prejudiciul

cauzat prin extinderea incendiului la imobilul proprietatea lui N.M.

S-a

mai reținut că, așa cum s-a apreciat, în mod corect și în primul ciclu

procesual, susținerea pârâtei B.E. în sensul că ar fi pierdut paza juridică

prin faptul că incendiul a fost declanșat de o persoană ce a intrat prin

efracție în baraca de pe terenul său nu poate fi reținută, nefiind probată

existența acestei efracții. În acest sens și prin Ordonanța din 25 iulie 2005

în dosarul nr. 6474/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea s-a

reținut că învinuitul G.I. era angajat fără forme legale de numiții P.M. și B.E.

pentru a efectua serviciul de pază pe șantierul aflat pe terenul proprietatea

numitei B.E. G.I. a intrat în baracă în noaptea de 20/21 decembrie 2001 unde

l-a invitat și pe învinuitul C.I., cu care a consumat băuturi alcoolice.

Incendiul a pornit de la o țigară, însă, cum învinuitul C.I. (muncitor la

casele aflate în construcție) care a dormit în baracă, a negat că ar fi autorul

faptei, s-a apreciat că există îndoială cu privire la persoana responsabilă de

producerea incendiului, învinuiții fiind astfel scoși de sub urmărirea penală.

Împotriva acestei hotărâri au

formulat recurs P.M. și B.E.

Primul pârât a invocat, în

principal, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 304

pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanța de apel nu a respectat dispozițiile

art. 315 alin. (3) C. proc. civ. privind limitele deciziei de casare,

încălcând, totodată, și dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a respins

proba cu interogatorul apelantei – pârâte B.E. la cererea apelantului – pârât P.M.

sub pretextul că instanța de recurs a casat hotărârea de la momentul

dezbaterilor și că nu mai poate încuviința alte probatorii, deși în baza

rolului activ putea și trebuia să administreze toate probele pe care le

considera utile pentru aflarea adevărului. În schimb, s-a folosit de probe

indirecte privitor la situația de fapt cu consecințe asupra antrenării

răspunderii juridice, precum declarația dată de G.I. în fața echipei de

pompieri, declarație care nu este primară și administrată în față instanței,

fiind și combătută prin răspunsul la interogatoriu al apelantului – pârât P.M.

Cu privire la motivele care conduc

la modificarea hotărârii cu raportare la dispozițiile art. 304 pct. 9 și 7 C.

proc. civ., acest din urmă temei legal coroborat și cu art. 6 din CEDO fiind

invocat și printr-o cerere precizatoare ulterioară, s-a arătat că instanța de

apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1000 alin. (1), art. 1000

alin. (3) și art. 492 C. civ., neargumentând și neexistând nicio dovadă în

sensul reținut al existenței raportului de prepușenie.

Astfel, deși se reține aplicarea în

cauză a art. 1000 alin. (1) C. civ. cu aplicarea art. 492 C. civ. față de

intimata B.E., având în vedere calitatea acesteia de proprietar atât asupra

terenului cât și a construcțiilor aflate pe acesta, inclusiv a barăcii,

instanța de apel atrage totuși și răspunderea apelantului P.M., în baza art. 1000

alin. (3) C. civ., fără a face o legătură de cauzalitate (raport de colaborare,

raport de subordonare) între B.E. și P.M.

Atrăgând incidența art.

1000 alin. (1) C. civ. în ceea ce o privește pe B.E. înseamnă implicit o

recunoaștere a deținerii de către aceasta și a pazei juridice a lucrului.

Între

B.E. și P.M. nu a existat niciun raport de prepușenie. Sub acest aspect, deși instanța

de apel reține că apelanta B.E. l-a angajat pe apelantul P.M. nu indică niciun

argument pentru care a ajuns la această concluzie, în dosar neexistând nicio

dovadă a acestui raport și a raportului dintre recurentul-pârât și intimatul-pârât

G.I.

Astfel, dovedirea raportului de

prepușenie are la bază doar o declarație indirectă a numitului G.I. în fața

organelor de pompieri, iar acesta nu a acționat în timpul serviciului.

Pe de altă parte, de vreme ce nu s-a

dovedit împrejurarea că s-ar fi tras foloase de pe urma activității desfășurate

de presupusul prepus, comitentul nu poate suporta consecințele nefavorabile ale

acestei activități, premisa răspunderii fiind ideea de risc.

Mai mult, baraca a fost folosită în

mod abuziv, prin efracție, de numitul I.C. din vina căruia s-a și produs

incendiul, așa cum rezultă din Ordonanța Parchetului, mărturisirea

extrajudiciară, necombătută, fiind o probă în sensul dispozițiilor art. 1204 și

următoarele C. civ.

În această situație, în cauză, nu

sunt întrunite condițiile speciale ale răspunderii comitentului pentru fapta

prepusului, adică: existența raportului de prepușenie și prepușii să fi

săvârșit fapta în funcțiile ce li s-au încredințat.

Cea de a doua pârâtă a invocat

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând

încălcarea limitelor deciziei de casare în privința refuzului instanței de apel

de a administra în rejudecare proba testimonială la cererea acesteia și de a

face aplicarea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ., în situația neprezentării

la interogatoriu a intimatului-pârât G.I.

De asemenea, față de temeiul juridic invocat,

una din condițiile de admisibilitate o constituie caracterul cert al

prejudiciului, nedovedit și neargumentat, expertiza efectuându-se numai pe baza

documentelor depuse la dosar și nu la fața locului cu un coeficient de eroare

de 10 %, iar toate probele confirmă faptul că a pierdut paza juridică împotriva

voinței sale.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la

recursul formulat de pârâți solicitând respingerea acesteia, reiterând

susținerile de la fond și din apel.

Analizând cele două recursuri în limitele

sesizării instanței se constată următoarele:

În

privința recursului formulat de pârâtul P.M. se constată că instanța de apel nu

a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. față de dispozițiile deciziei de

casare, iar în privința admisibilității probei cu interogatoriu, trebuie avute

în vedere dispozițiile de procedură privitoare la termenul în care poate fi

propusă o astfel de probă, cauza fiind în al doilea ciclu procesual, cât și

concludența ei în această fază a judecății față de poziția procesuală a

părților, instanța fiind suverană în aprecierea sa sub acest aspect, astfel că,

nu se poate reține ca întemeiată nicio critică, nici din perspectiva art. 129 C.

proc. civ.

Referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 1000 alin. (1) C. civ., respectiv a art. 1000 alin. (3) C. civ. prin

raportare la faptul că odată reținută răspunderea pentru paza juridică, în

persoana pârâtei B.E. fără a se face dovada unui transfer al pazei materiale și

a unui raport de prepușenie trebuia antrenată doar răspunderea proprietarului

bunului, se constată că, în realitate, recurentul contestă situația de fapt și

interpretarea dată de instanță probelor, ceea ce excede motivelor prevăzute

limitativ de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc. civ. care se referă doar la aplicarea

greșită a legii.

Or, din această perspectivă, hotărârea instanței

de apel, sub aspectul respectării cerințelor art. 261 C. proc. civ., cu

trimitere și la art.6 din CEDO, este amplu motivată cu raportare la toate

probele cauzei și, odată reținut faptul că proprietarul bunului care are paza

juridică a transmis recurentului paza materială a barăcii în condițiile

încheierii unei convenții privind efectuarea unor lucrări de construcție la

casa proprietatea celei dintâi, iar acesta a încredințat-o pârâtului G.I., în

această situație tragerea la răspundere a recurentului se face, în cauză, în

baza art. 1000 alin. (3) C. civ. dat fiind raportul de prepușenie dintre

paznicul juridic – comitent și recurent și, dintre acesta și pârâtul G.I.,

situația de fapt sub acest din urmă aspect, de asemenea, nemaiputând fi

reanalizată.

De altfel, hotărârea de antrenare a

răspunderii acestuia din urmă în temeiul art. 998, art. 999 C. civ. nici nu a

fost recurată.

Esența raportului de prepușenie o constituie, pe

de o parte activitatea comitentului de a direcționa, supraveghea și controla pe

prepus, iar pe de altă parte, activitatea prepusului, care acceptă să facă ceva

altuia, sub directa supraveghere și control acestuia și reținându-se această

situație de fapt, ea nu mai poate fi cenzurată în recurs, față de caracterul

nondevolutiv al căii de atac.

Răspunderea comitentului se fundamentează pe

ideea de garanție și așa cum a reținut și instanța de apel răspunderea

recurenților - pârâți a derivat din insuficienta exercitare a supravegherii,

îndrumării și controlului activității prepusului.

Cât privește pretinsa folosire

abuzivă a barăcii de către numitul I.C., neînceperea urmăririi penale a avut la

bază tocmai imposibilitatea stabilirii unei vinovății în sarcina acestuia, iar

recurentul nu a răsturnat prezumția de culpă existentă împotriva sa, cu probele

administrate în procesul civil, astfel că în mod legal, instanța de apel a dat

eficiență acestora.

Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. recursul pârâtului va fi respins, ca nefondat.

Cât privește recursul pârâtei, se

susține, de asemenea, incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., deși hotărârea instanței de apel este amplu motivată și sub

aspectul antrenării răspunderii acestei pârâte, nefiind încălcate dispozițiile

art. 261 C. proc. civ., iar în privința incidenței art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., din perspectiva încălcării art. 315 C. proc. civ. și a art. 225 C. proc.

civ., așa cum s-a arătat, instanța de apel le-a respectat aceasta fiind în

măsură să aprecieze asupra oportunității administrării altor probe în afara

celor deja administrate față de cauza casării, iar lipsa la interogatoriu a

intimatului – pârât G.I. nu constituie o probă absolută. Concluzia instanței se

bazează pe întreg materialul probator administrat, fără a se mai putea repune

în discuție, situația de fapt la care recurenta se referă, lipsa prejudiciului

bazată doar pe criticile aduse probei cu expertiză și pretinsa pierdere a pazei

juridice constituind chestiuni de fapt ce vizează doar probele și nu

neîndeplinirea condițiilor legale pentru antrenarea răspunderii paznicului

juridic – comitent.

Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. și acest recurs va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de

pârâtul P.M., împotriva deciziei

Curții de Apel București nr. 247 din 20 mai 2010, ca nefondat.

Respinge

recursul formulat de

pârâta

B.E., împotriva

deciziei Curții de Apel București nr. 247 din 20 mai 2010, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi,

30 martie 2011.