ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1580/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1580/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 474 din 28 ianuarie 2010 și a încheierii din 26 noiembrie 2009,

pronunțate în Dosarul nr. 1617/1285/2009 al Tribunalului Comercial Cluj, s-a

admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta SC A.A. SA în

contradictoriu cu pârâta SC C.L.V. SRL și, în consecință:

A fost obligată pârâta să-i achite

reclamantei suma de 52.240,1066 RON, cu titlu de despăgubiri, cu dobândă în

cuantum de 22.164,41 RON, calculată pe perioada 14 martie 2005-12 noiembrie

2009 și, în continuare, dobânda legală aplicabilă în materie comercială la

nivelul de referință al B.N.R., conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000, până la

achitarea integrală a debitului.

S-au respins restul pretențiilor formulate de

reclamantă.

A fost obligată pârâta să-i achite

reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 3.672,162 RON.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a

reținut că prin procesul-verbal nr. 28 din 29 iulie 2004 încheiat de Grupul de

Pompieri „Avram Iancu” al Județului Cluj, a fost reținut faptul că în noaptea

de 28 din 29 iulie 2004 din incinta pârâtei SC C.L.V. SRL a izbucnit un

incendiu care s-a propagat și la SC T. SRL, în cuprinsul procesului-verbal

fiind menționate la pct. 6 locul focarului, sursa probabilă de aprindere,

mijloacele ce puteau produce aprinderea, primul material care s-a aprins și

împrejurarea determinantă pentru producerea incendiului, precum și cauzele

producerii incendiului și sursele de aprindere.

Procesul-verbal a fost supus controlului

judecătoresc, împotriva sa formulând plângere pârâta SC C.L.V. SRL,

soluționată, inițial, în Dosarul nr. 2702/2004 de Judecătoria Dej prin sentința

civilă nr. 1356 din 31 octombrie 2005, în sensul admiterii plângerii și

anulării procesului-verbal referitor la mențiunile cuprinse la pct. 6 din

acesta și pct. 4, 5 și 6 j referitoare la cauzele producerii incendiului.

Soluția pronunțată de judecătorie a fost

recurată și cauza trimisă spre rejudecare, înregistrându-se sub nr. Dosar

702/219/2007 la Judecătoria Dej.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 676

din 20 iunie 2007 a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de SC C.L.V.

SRL împotriva pârâților M.A.I. – Grupul de Pompieri „Avram Iancu” și SC T. SRL,

acțiune având ca obiect anularea parțială a procesului-verbal de intervenție

înregistrat sub nr. 28 din 28 iulie 2004, fiind menținut procesul-verbal de

intervenție și raportul de constatare.

Din considerentele hotărârii instanța a

reținut faptul că situația de fapt consemnată în procesul-verbal de intervenție

și raportul de constatare tehnică privind cauza incendiului la restaurantul

aparținând pârâtei SC C.L.V. SRL produs în data de 28 iulie 2004 a fost

conformă cu realitatea, prima instanță apreciind că în ceea ce privește locul

cel mai probabil în care a izbucnit incendiul, astfel cum rezultă din raportul

de expertiză efectuat în cauză, ar fi fost barul din restaurantul pârâtei,

aspect consemnat și în procesul-verbal de intervenție, localul fiind situat la

mansarda clădirii, lucrare executată preponderent din elemente de material

lemnos.

Această împrejurare, astfel cum a reținut

instanța ce a analizat plângerea formulată împotriva procesului-verbal de

intervenție, a rezultat și din consemnările făcute în acest înscris, consemnări

conform cărora, la data intervenției unității de pompieri ardea acoperișul restaurantului

pe o suprafață de circa 125 m.p. și acoperișurile clădirilor învecinate pe o

suprafață de 55 m.p.

Din cuprinsul raportului de expertiză

efectuat în cauză s-a reținut împrejurarea că incendiul s-a produs în incinta

unității aparținând pârâtei din prezentul dosar și că ora izbucnirii acestuia a

fost aproximativ 03:53, fiind exclusă izbucnirea incendiului în imobilul

aparținând SC T. SRL.

În cuprinsul aceleiași hotărâri s-a stabilit

în mod clar faptul că incendiul s-a produs în imobilul aparținând pârâtei și că

acesta s-a propagat la imobilul aparținând SC T. SRL, fiind exclusă orice

posibilitate de ardere mocnită a bunurilor depozitate în imobilul aparținând

acestei din urmă persoane juridice.

S-a apreciat că pârâta nu a făcut dovada

contrară celor menționate în cuprinsul procesului-verbal și în raportul de

constatare, concluzionându-se că incendiul s-a produs la imobilul aparținând

pârâtei și s-a propagat la cel aparținând SC T. SRL, fiind, pe cale de

consecință, stabilit raportul de cauzalitate între acest incendiu și un

eventual prejudiciu produs terței persoane juridice.

Hotărârea pronunțată de judecătorie a fost,

de altfel, atacată de pârâta SC C.L.V. SRL, Tribunalul Cluj pronunțându-se prin

decizia civilă nr. 84/A din 15 februarie 2008 asupra apelului declarat de SC

C.L.V. SRL în sensul respingerii căii de atac și menținerii hotărârii

pronunțate de prima instanță ca fiind temeinică și legală.

Din această perspectivă s-a reținut că

hotărârile pronunțate de instanțe relevă în mod clar și fără dubiu culpa

pârâtei SC C.L.V. SRL în ceea ce privește prejudiciul produs la imobilul SC T.

SRL, precum și raportul de cauzalitate între incendiul produs în noaptea de 28/29

iulie 2004 și pagubele, respectiv prejudiciul produs SC T. SRL.

Instanța a reținut, totodată, faptul că

reclamanta a încheiat cu SC T. SRL, persoana prejudiciată ca urmare a

incendiului produs la imobilul pârâtei, un contract de asigurare facultativă,

emițând în favoarea acesteia poliță de asigurare facultativă la data de 30

aprilie 2004 și că în baza acestei polițe, asiguratul, în schimbul unei prime

de asigurare achitată pe parcursul a 4 rate, beneficia de despăgubiri în

condițiile în care s-ar produce evenimentul asigurat.

Urmare a intervenirii riscului asigurat,

respectiv urmare incendiului produs la imobilul aparținând asiguratului,

reclamanta, în baza contractului de asigurare facultativă și a poliței de

asigurare a procedat la despăgubirea asiguratului, achitând în favoarea

acestuia suma de 168.230 RON, conform ordinelor de plată depuse la dosarul

Judecătoriei Dej.

Din cuprinsul acestor ordine de plată rezultă

faptul că unele plăți s-au făcut în favoarea SC T.C. SRL în baza contractului

de execuție de lucrări nr. 249 încheiat la data de 2 august 2004.

Susținerile pârâtei conform cărora contractul

de execuție de lucrări nu poate fi avut în vedere la stabilirea despăgubirilor

vor fi înlăturate întrucât, pe de o parte, în comercial este admisibil orice

mijloc de probă și prin acest contract s-a făcut dovada contravalorii

lucrărilor efectuate la imobilul proprietatea asiguratului, această probă fiind

una veridică, în măsură să facă dovada prejudiciului suferit de partea vătămată

în urmă cu aproximativ 6 ani față de data pronunțării hotărârii.

Instanța a considerat că pretențiile

formulate de reclamantă în conformitate cu disp. art. 22 din Legea nr. 136/1995

au fost fondate, întrucât în calitate de asigurător se subrogă în drepturile

asiguratului, legea acordându-i dreptul de a-și recupera prejudiciul de la

persoana vinovată de producerea evenimentului asigurat, în limita indemnizației

plătite.

Cât privește cuantumul despăgubirilor pe care

reclamanta le poate pretinde, instanța consideră că în sarcina acesteia incumbă

obligația de a face dovada faptului că întreaga sumă acordată cu titlu de despăgubiri

asiguratului CASCO este justificată, persoana vinovată de producerea

evenimentului asigurat având dreptul să solicite asigurătorului să facă dovada

că suma achitată cu titlu de despăgubiri este cea reală, în directă legătură de

cauzalitate cu fapta sa culpabilă și rezultatul culpei sale.

În ceea ce privește imobilul aparținând

asiguratului SC T. SRL, instanța reține că contractul de execuție lucrări

încheiat cu SC T.C. SRL face dovada prejudiciului, însă apreciază că se impune

a se avea în vedere mențiunea făcută în cuprinsul poliței de asigurare, conform

căreia polița se cesionează în favoarea B.C.R. pentru segmentul a - clădiri și

construcții - în limita sumei de 200.000.000 RON vechi.

Drept urmare, instanța a apreciat că pentru

această sumă reclamanta nu este îndreptățită să solicite obligarea pârâtei la

plată, întrucât în baza cesiunii, în limita sumei cesionate, acest drept revine

cesionarului și, pe cale de consecință, din cuantumul total al sumei dovedită

de asigurat ca fiind necesară pentru repararea imobilului, 72.240.106 RON, a

fost dedusă suma de 20.000 RON ce a făcut obiectul cesiunii.

Conform dosarului de daună și

procesului-verbal de intervenție asiguratul a fost prejudiciat prin fapta

pârâtei și prin aceea că în incendiul produs au ars articole textile aparținând

acestuia, menționate ca tipuri de sortimente în cuprinsul procesului-verbal de

intervenție.

În conformitate cu polița de asigurare,

reclamanta și-a asumat obligația de a despăgubi asiguratul în situația în care

ar interveni evenimentul asigurat și pentru degradarea produselor finite aflate

în imobilul asigurat, în limita sumei de 29.667 dolari SUA.

Instanța a considerat că pârâta este

responsabilă în baza disp. art. 1000 alin. (1) partea finală C. civ., de

prejudiciile cauzate de lucrurile care sunt sub paza ei, această răspundere

putând interveni pentru prejudiciul cauzat de orice lucru, indiferent de natura

sa, prevederile fiind pe deplin aplicabile și că reclamanta, ca și succesor și

în drepturi a asiguratului său, este îndreptățită să solicite obligarea pârâtei

la plata despăgubirilor achitate asiguratului urmare a incendiului propagat de

la imobilul aparținând pârâtei la cel al asiguratului.

Întrucât dovada acestui prejudiciu, respectiv

contravaloarea bunurilor degradate în urma incendiului propagat de la bunul

proprietatea pârâtei nu s-a făcut, tribunalul a considerat că pretențiile

reclamantei în cadrul acțiunii în regres nu sunt justificate și că, pe cale de

consecință, pârâta nu poate fi obligată să îi restituie reclamantei suma

achitată cu titlu de despăgubire asiguratului pentru bunurile mobile supuse

asigurării.

Concluzionând, în baza disp. art. 22 din

Legea nr. 136/1995, pârâta a fost obligată să îi achite reclamantei cu titlu de

despăgubiri suma de 52.240,1066 RON, cu dobânda legală în cuantum de 22.164,41 RON,

calculată pe perioada 14 martie 2005-12 noiembrie 2009 și, în continuare,

dobânda legală aplicabilă în materie comercială la nivelul de referință al

B.N.R., conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000, până la achitarea integrală a

debitului.

În ceea ce privește dobânda ce a fost

acordată, instanța a făcut aplicarea în cauză a prev. art. 43 C. com., reținând

faptul că de la data efectuării ultimei plăți, 14 martie 2005, către asigurat

obligația persoanei vinovate de producerea prejudiciului a devenit scadentă.

Restul pretențiilor formulate de reclamantă

au fost respinse ca fiind nefondate în baza prev. art. 274 C. proc. civ.,

pârâta, fiind în culpă procesuală, a fost obligată să-i achite reclamantei

cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 3.672,162 RON, cheltuieli ce au avut

în vedere valoarea pretențiilor admise, atât în ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor, cât și în ceea ce privește cuantumul dobânzii, stabilirea taxei

judiciare de timbru făcându-se raportat la prev. art. 3 lit. e) din Legea nr.

146/1997 în vigoare la data introducerii acțiunii.

Apelul declarat de pârâta SC C.L.V. SRL

împotriva sentinței și a încheierii de ședință din data de 26 noiembrie 2009 a

fost admis prin decizia nr. 152 din 27 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj,

care le-a anulat și, rejudecând cauza: a admis excepția perimării acțiunii

invocată de pârâtă, a constatat perimată acțiunea formulată de reclamanta SC A.A.

SA - Sucursala Cluj.

Apelul declarat de reclamantă, împotriva

aceleiași sentințe comerciale a fost respins ca nefondat.

În considerentele deciziei, instanța reținut

că prima instanță, prin încheierea din 26 noiembrie 2009, a respins excepția de

perimare a acțiunii invocată de pârâtă pe considerentul că termenul de perimare

a fost întrerupt de Judecătoria Dej la data de 10 februarie 2009 când, din

oficiu, a repus cauza pe rol și a acordat termene succesive fie că procedura de

citare nu a fost îndeplinită cu reclamanta, fie la solicitarea pârâtei, până la

data declinării competenței, reținându-se că odată repusă cauza pe rol

reclamanta nu mai avea niciun interes să formuleze cerere de repunere pe rol a

cauzei, respectiv să iasă din starea de pasivitate și să stăruie în

soluționarea cauzei.

De asemenea, Curtea a avut în vedere că

pentru analiza motivului de apel circumscris manierei în care prima instanță a

statuat asupra excepției de perimare este necesar să stabilească starea de fapt

și de drept care se impune în analiza acestui incident procedural.

Astfel, Judecătoria Dej, inițial învestită cu

judecarea acțiunii introductive, prin încheierea din data de 26 iunie 2006 a

dispus, conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei pe

considerentul că dezlegarea pricinii atârnă de existența sau neexistența unui

drept care face obiectul judecării Dosarului nr. 2702/2004 al Judecătoriei Dej.

Ulterior, această măsură este menținută de

aceeași instanță, raportarea elementului în funcție de care se stabilește

rațiunea suspendării și limita în timp fiind soluționarea Dosarului nr.

702/219/2007 al Judecătoriei Dej.

Mai apoi această măsură se menține prin

încheierea din 10 martie 2008 a aceleiași instanțe.

S-a mai avut în vedere că, la data de 10

octombrie 2008 s-a soluționat definitiv și irevocabil Dosarul nr. 702/219/2007

al Judecătoriei Dej și, drept urmare, suspendarea termenului de perimare a

încetat pe această dată conform art. 250 C. proc. civ., deoarece cursul

perimării este suspendat cât timp dăinuiește suspendarea facultativă a

judecății, deci până la rămânerea irevocabilă a hotărârii în pricina ce a

determinat suspendarea.

Instanța a considerat că, practic de la data

de 10 octombrie 2008 curge termenul de perimare de 6 luni care calculat conform

art. 101 alin. (3) C. proc. civ. se împlinește la data de 10 aprilie 2009,

termen ce nu a fost întrerupt dat fiind că Judecătoria Dej nu a repus din

oficiu cauza pe rol în vederea continuării judecății, ci în vederea analizei

motivelor care au condus la suspendarea judecării cauzei, aceasta putând fi realizată

doar din două motive: fie instanța a voit a constata din oficiu perimarea căci

numai în acest sens putea fi justificată intervenția instanței [art. 252 alin.

(1) C. proc. civ.], fie pentru a reexamina condițiile suspendării judecării

cauzei, ceea ce presupunea analiza încheierii premergătoare prin care s-a

dispus suspendarea aspect care era interzis de dispozițiile art. 244

1

alin. (1) C. proc. civ. conform căruia împotriva încheierii prin care instanța

a dispus suspendarea se poate exercita recurs cu excepția celei pronunțate în

recurs, ceea ce în speță nu este cazul.

Așa fiind, Curtea a constatat că încheiere,

prima instanță sesizată a dispus din oficiu în camera de consiliu repunerea

cauzei pe rol fără o dezbatere contradictorie prealabilă și fără să fie

justificată de cerința constatării din oficiu a perimării este esențial

nelegală încălcând principiul disponibilității procesului civil și, implicit,

nesocotind dispozițiile art. 249 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, Curtea a reținut că

nelegalitatea încheierii de repunere pe rol a cauzei din oficiu rezidă și din

efectul dispozițiilor art. 160 C. proc. civ.

Astfel, conform acestui text legal, în cazul

declarării necompetenței, dovezile administrate în instanța necompetentă rămân

câștigate judecății și instanța competentă nu va dispune refacerea lor decât

pentru motive temeinice. A contrario, celelalte acte de procedură ce nu se

referă la administrarea dovezilor în etapa judecății de către instanța

necompetentă nu pot fi reținute ca având efecte juridice în faza de judecată

derulată la instanța competentă.

Cât privește apelul declarat de reclamantă,

instanța de apel a considerat, având în vedere soluția dată apelului pârâtei și

ținând seama de efectele perimării acțiunii, pretențiile invocate pe calea

apelului nu se mai pot analiza după cum nu se mai poate analiza în fond

sentința primei instanțe.

Împotriva deciziei a declarat recurs

SC A.A. SA, care a

invocat nelegalitatea acesteia pentru

următoarele motive:

- În mod greșit s-a constatat perimarea acțiunii,

întrucât nu se mai putea formula o cerere de repunere pe rol a unei cauze ce

fusese deja repusă pe rol înainte de împlinirea termenului de perimare ceea ce

denotă că nu se poate vorbi de o cauză rămasă în nelucrare.

- Instanța de apel a interpretat greșit

prevederile art. 160 C. proc. civ., considerând că – în cazul declarării

necompetenței – numai dovezile administrate la instanța necompetentă rămân

câștigate judecății, fără să ia în considerare că însăși suspendarea cauzei a

fost dispusă de aceeași instanță necompetentă material.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat

respingerea recursului.

Analizând decizia atacată prin prisma

criticilor invocate de recurentă, critici ce pot fi încadrate în motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat pentru următoarele argumente:

În esență, criticile recurentei vizează

aplicarea greșită a prevederilor ce reglementează instituția perimării, în

special a celor ce se referă la întreruperea cursului perimării și a

dispozițiilor art. 160 C. proc. civ.

Potrivit art. 249 C. proc. civ., perimarea se

întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării

procesului de către partea care justifică un interes.

Așadar, conform normelor menționate, nu orice

act de procedură îndeplinit poate determina întreruperea cursului perimării, ci

doar acela ce a fost efectuat, în vederea continuării judecății.

În cauza dedusă judecății, acțiunea

reclamantei a fost suspendată la 26 iunie 2006 de către instanța sesizată

inițial – Judecătoria Dej, suspendare dispusă în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc.

civ. până la soluționarea Dosarului nr. 702/219/2007 aflat la acel moment pe

rolul aceleiași instanțe.

Această măsură a fost menținută succesiv de

către instanță, iar la data de 10 februarie 2009 cauza a fost repusă pe rol –

din oficiu – instanța considerând că este necesar a verifica motivele care au

condus la suspendare.

Problema de drept ce trebuie clarificată se

rezumă la natura acestui act de procedură, respectiv dacă acesta a avut sau nu

un caracter întreruptiv al perimării.

Raportat la prevederile art. 249 C. proc.

civ., în deplin acord cu raționamentul instanței de apel, Înalta Curte reține

că prin încheierea din 10 februarie 2009, instanța a dorit să verifice dacă

motivul pentru care s-a dispus suspendarea mai subzistă, iar nu continuarea

judecății.

Pe de o parte, pentru a avea incidență

prevederile art. 249 C. proc. civ., actul trebuia să fie îndeplinit în vederea

judecării cauzei, de către partea care justifica un interes.

În plus, măsura instanței a fost dispusă în

camera de consiliu, fără o dezbatere prealabilă și contradictorie a părților

ceea ce întărește convingerea că instanța a dorit o simplă verificare a

stadiului judecății – ce a stat la suspendarea prezentei cauze.

În atare situație, instanța a constatat că Dosarul

nr. 702/219/2007 a fost soluționat irevocabil la data de 10 octombrie 2008,

dată de la care reclamanta a stat în pasivitate deși avea posibilitatea de a se

adresa instanței cu o cerere de repunere pe rol.

Așa fiind, reclamanta nu-și poate invoca

propria culpă pentru a se putea prevala de dispozițiile art. 249 C. proc. civ.

și art. 160 C. proc. civ.

Cum, între 10 octombrie 2008 și 10 aprilie

2009, reclamanta a stat în pasivitate și nu a efectuat niciun act în vederea

continuării judecății, același comportament avându-l și pârâtul, în mod corect

s-a constatat că a intervenit perimarea cauzei.

Nu sunt fondate nici criticile prin care se

invocă o interpretare greșită a dispozițiilor art. 160 C. proc. civ., în

contextul în care nu acestea au constituit argumentul hotărârilor în

constatarea perimării acțiunii.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., precum și actul depus la dosar (chitanța nr. 862 din 5 aprilie

2011) urmează ca recurenta-reclamantă să fie obligată la plata cheltuielilor de

judecată, în cuantum de 3.720 RON reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta SC A.A. - prin

Sucursala Cluj împotriva deciziei civile nr. 152/2010 din 27 octombrie 2010,

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal

,

ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească

intimatei-pârâte

SC

C.L.V. SRL suma de 3.720 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs,

reprezentând onorariu avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

aprilie 2011.