ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1580/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 474 din 28 ianuarie 2010 și a încheierii din 26 noiembrie 2009, pronunțate în Dosarul nr. 1617/1285/2009 al Tribunalului Comercial Cluj, s-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta SC A.A. SA în contradictoriu cu pârâta SC C.L.V. SRL și, în consecință: A fost obligată pârâta să-i achite reclamantei suma de 52.240,1066 RON, cu titlu de despăgubiri, cu dobândă în cuantum de 22.164,41 RON, calculată pe perioada 14 martie 2005-12 noiembrie 2009 și, în continuare, dobânda legală aplicabilă în materie comercială la nivelul de referință al B.N.R., conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000, până la achitarea integrală a debitului.

S-au respins restul pretențiilor formulate de reclamantă. A fost obligată pârâta să-i achite reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 3.672,162 RON. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin procesul-verbal nr. 28 din 29 iulie 2004 încheiat de Grupul de Pompieri „Avram Iancu” al Județului Cluj, a fost reținut faptul că în noaptea de 28 din 29 iulie 2004 din incinta pârâtei SC C.L.V. SRL a izbucnit un incendiu care s-a propagat și la SC T. SRL, în cuprinsul procesului-verbal fiind menționate la pct. 6 locul focarului, sursa probabilă de aprindere, mijloacele ce puteau produce aprinderea, primul material care s-a aprins și împrejurarea determinantă pentru producerea incendiului, precum și cauzele producerii incendiului și sursele de aprindere.

Procesul-verbal a fost supus controlului judecătoresc, împotriva sa formulând plângere pârâta SC C.L.V. SRL, soluționată, inițial, în Dosarul nr. 2702/2004 de Judecătoria Dej prin sentința civilă nr. 1356 din 31 octombrie 2005, în sensul admiterii plângerii și anulării procesului-verbal referitor la mențiunile cuprinse la pct. 6 din acesta și pct. 4, 5 și 6 j referitoare la cauzele producerii incendiului. Soluția pronunțată de judecătorie a fost recurată și cauza trimisă spre rejudecare, înregistrându-se sub nr. Dosar 702/219/2007 la Judecătoria Dej. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 676 din 20 iunie 2007 a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de SC C.L.V. SRL împotriva pârâților M.A.I.

– Grupul de Pompieri „Avram Iancu” și SC T. SRL, acțiune având ca obiect anularea parțială a procesului-verbal de intervenție înregistrat sub nr. 28 din 28 iulie 2004, fiind menținut procesul-verbal de intervenție și raportul de constatare. Din considerentele hotărârii instanța a reținut faptul că situația de fapt consemnată în procesul-verbal de intervenție și raportul de constatare tehnică privind cauza incendiului la restaurantul aparținând pârâtei SC C.L.V. SRL produs în data de 28 iulie 2004 a fost conformă cu realitatea, prima instanță apreciind că în ceea ce privește locul cel mai probabil în care a izbucnit incendiul, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, ar fi fost barul din restaurantul pârâtei, aspect consemnat și în procesul-verbal de intervenție, localul fiind situat la mansarda clădirii, lucrare executată preponderent din elemente de material lemnos.

Această împrejurare, astfel cum a reținut instanța ce a analizat plângerea formulată împotriva procesului-verbal de intervenție, a rezultat și din consemnările făcute în acest înscris, consemnări conform cărora, la data intervenției unității de pompieri ardea acoperișul restaurantului pe o suprafață de circa 125 m.p. și acoperișurile clădirilor învecinate pe o suprafață de 55 m.p. Din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză s-a reținut împrejurarea că incendiul s-a produs în incinta unității aparținând pârâtei din prezentul dosar și că ora izbucnirii acestuia a fost aproximativ 03:53, fiind exclusă izbucnirea incendiului în imobilul aparținând SC T. SRL.

În cuprinsul aceleiași hotărâri s-a stabilit în mod clar faptul că incendiul s-a produs în imobilul aparținând pârâtei și că acesta s-a propagat la imobilul aparținând SC T. SRL, fiind exclusă orice posibilitate de ardere mocnită a bunurilor depozitate în imobilul aparținând acestei din urmă persoane juridice. S-a apreciat că pârâta nu a făcut dovada contrară celor menționate în cuprinsul procesului-verbal și în raportul de constatare, concluzionându-se că incendiul s-a produs la imobilul aparținând pârâtei și s-a propagat la cel aparținând SC T. SRL, fiind, pe cale de consecință, stabilit raportul de cauzalitate între acest incendiu și un eventual prejudiciu produs terței persoane juridice.

Hotărârea pronunțată de judecătorie a fost, de altfel, atacată de pârâta SC C.L.V. SRL, Tribunalul Cluj pronunțându-se prin decizia civilă nr. 84/A din 15 februarie 2008 asupra apelului declarat de SC C.L.V. SRL în sensul respingerii căii de atac și menținerii hotărârii pronunțate de prima instanță ca fiind temeinică și legală. Din această perspectivă s-a reținut că hotărârile pronunțate de instanțe relevă în mod clar și fără dubiu culpa pârâtei SC C.L.V. SRL în ceea ce privește prejudiciul produs la imobilul SC T. SRL, precum și raportul de cauzalitate între incendiul produs în noaptea de 28/29 iulie 2004 și pagubele, respectiv prejudiciul produs SC T. SRL.

Instanța a reținut, totodată, faptul că reclamanta a încheiat cu SC T. SRL, persoana prejudiciată ca urmare a incendiului produs la imobilul pârâtei, un contract de asigurare facultativă, emițând în favoarea acesteia poliță de asigurare facultativă la data de 30 aprilie 2004 și că în baza acestei polițe, asiguratul, în schimbul unei prime de asigurare achitată pe parcursul a 4 rate, beneficia de despăgubiri în condițiile în care s-ar produce evenimentul asigurat. Urmare a intervenirii riscului asigurat, respectiv urmare incendiului produs la imobilul aparținând asiguratului, reclamanta, în baza contractului de asigurare facultativă și a poliței de asigurare a procedat la despăgubirea asiguratului, achitând în favoarea acestuia suma de 168.230 RON, conform ordinelor de plată depuse la dosarul Judecătoriei Dej.

Din cuprinsul acestor ordine de plată rezultă faptul că unele plăți s-au făcut în favoarea SC T.C. SRL în baza contractului de execuție de lucrări nr. 249 încheiat la data de 2 august 2004. Susținerile pârâtei conform cărora contractul de execuție de lucrări nu poate fi avut în vedere la stabilirea despăgubirilor vor fi înlăturate întrucât, pe de o parte, în comercial este admisibil orice mijloc de probă și prin acest contract s-a făcut dovada contravalorii lucrărilor efectuate la imobilul proprietatea asiguratului, această probă fiind una veridică, în măsură să facă dovada prejudiciului suferit de partea vătămată în urmă cu aproximativ 6 ani față de data pronunțării hotărârii. Instanța a considerat că pretențiile formulate de reclamantă în conformitate cu disp.

art. 22 din Legea nr. 136/1995 au fost fondate, întrucât în calitate de asigurător se subrogă în drepturile asiguratului, legea acordându-i dreptul de a-și recupera prejudiciul de la persoana vinovată de producerea evenimentului asigurat, în limita indemnizației plătite. Cât privește cuantumul despăgubirilor pe care reclamanta le poate pretinde, instanța consideră că în sarcina acesteia incumbă obligația de a face dovada faptului că întreaga sumă acordată cu titlu de despăgubiri asiguratului CASCO este justificată, persoana vinovată de producerea evenimentului asigurat având dreptul să solicite asigurătorului să facă dovada că suma achitată cu titlu de despăgubiri este cea reală, în directă legătură de cauzalitate cu fapta sa culpabilă și rezultatul culpei sale.

În ceea ce privește imobilul aparținând asiguratului SC T. SRL, instanța reține că contractul de execuție lucrări încheiat cu SC T.C. SRL face dovada prejudiciului, însă apreciază că se impune a se avea în vedere mențiunea făcută în cuprinsul poliței de asigurare, conform căreia polița se cesionează în favoarea B.C.R. pentru segmentul a - clădiri și construcții - în limita sumei de 200.000.000 RON vechi. Drept urmare, instanța a apreciat că pentru această sumă reclamanta nu este îndreptățită să solicite obligarea pârâtei la plată, întrucât în baza cesiunii, în limita sumei cesionate, acest drept revine cesionarului și, pe cale de consecință, din cuantumul total al sumei dovedită de asigurat ca fiind necesară pentru repararea imobilului, 72.240.106 RON, a fost dedusă suma de 20.000 RON ce a făcut obiectul cesiunii.

Conform dosarului de daună și procesului-verbal de intervenție asiguratul a fost prejudiciat prin fapta pârâtei și prin aceea că în incendiul produs au ars articole textile aparținând acestuia, menționate ca tipuri de sortimente în cuprinsul procesului-verbal de intervenție. În conformitate cu polița de asigurare, reclamanta și-a asumat obligația de a despăgubi asiguratul în situația în care ar interveni evenimentul asigurat și pentru degradarea produselor finite aflate în imobilul asigurat, în limita sumei de 29.667 dolari SUA. Instanța a considerat că pârâta este responsabilă în baza disp.

art. 1000 alin. (1) partea finală C. civ., de prejudiciile cauzate de lucrurile care sunt sub paza ei, această răspundere putând interveni pentru prejudiciul cauzat de orice lucru, indiferent de natura sa, prevederile fiind pe deplin aplicabile și că reclamanta, ca și succesor și în drepturi a asiguratului său, este îndreptățită să solicite obligarea pârâtei la plata despăgubirilor achitate asiguratului urmare a incendiului propagat de la imobilul aparținând pârâtei la cel al asiguratului. Întrucât dovada acestui prejudiciu, respectiv contravaloarea bunurilor degradate în urma incendiului propagat de la bunul proprietatea pârâtei nu s-a făcut, tribunalul a considerat că pretențiile reclamantei în cadrul acțiunii în regres nu sunt justificate și că, pe cale de consecință, pârâta nu poate fi obligată să îi restituie reclamantei suma achitată cu titlu de despăgubire asiguratului pentru bunurile mobile supuse asigurării.

Concluzionând, în baza disp. art. 22 din Legea nr. 136/1995, pârâta a fost obligată să îi achite reclamantei cu titlu de despăgubiri suma de 52.240,1066 RON, cu dobânda legală în cuantum de 22.164,41 RON, calculată pe perioada 14 martie 2005-12 noiembrie 2009 și, în continuare, dobânda legală aplicabilă în materie comercială la nivelul de referință al B.N.R., conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000, până la achitarea integrală a debitului. În ceea ce privește dobânda ce a fost acordată, instanța a făcut aplicarea în cauză a prev. art. 43 C. com., reținând faptul că de la data efectuării ultimei plăți, 14 martie 2005, către asigurat obligația persoanei vinovate de producerea prejudiciului a devenit scadentă.

Restul pretențiilor formulate de reclamantă au fost respinse ca fiind nefondate în baza prev. art. 274 C. proc. civ., pârâta, fiind în culpă procesuală, a fost obligată să-i achite reclamantei cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 3.672,162 RON, cheltuieli ce au avut în vedere valoarea pretențiilor admise, atât în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, cât și în ceea ce privește cuantumul dobânzii, stabilirea taxei judiciare de timbru făcându-se raportat la prev. art. 3 lit. e) din Legea nr. 146/1997 în vigoare la data introducerii acțiunii. Apelul declarat de pârâta SC C.L.V. SRL împotriva sentinței și a încheierii de ședință din data de 26 noiembrie 2009 a fost admis prin decizia nr. 152 din 27 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, care le-a anulat și, rejudecând cauza: a admis excepția perimării acțiunii invocată de pârâtă, a constatat perimată acțiunea formulată de reclamanta SC A.A.

SA - Sucursala Cluj. Apelul declarat de reclamantă, împotriva aceleiași sentințe comerciale a fost respins ca nefondat. În considerentele deciziei, instanța reținut că prima instanță, prin încheierea din 26 noiembrie 2009, a respins excepția de perimare a acțiunii invocată de pârâtă pe considerentul că termenul de perimare a fost întrerupt de Judecătoria Dej la data de 10 februarie 2009 când, din oficiu, a repus cauza pe rol și a acordat termene succesive fie că procedura de citare nu a fost îndeplinită cu reclamanta, fie la solicitarea pârâtei, până la data declinării competenței, reținându-se că odată repusă cauza pe rol reclamanta nu mai avea niciun interes să formuleze cerere de repunere pe rol a cauzei, respectiv să iasă din starea de pasivitate și să stăruie în soluționarea cauzei.

De asemenea, Curtea a avut în vedere că pentru analiza motivului de apel circumscris manierei în care prima instanță a statuat asupra excepției de perimare este necesar să stabilească starea de fapt și de drept care se impune în analiza acestui incident procedural. Astfel, Judecătoria Dej, inițial învestită cu judecarea acțiunii introductive, prin încheierea din data de 26 iunie 2006 a dispus, conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei pe considerentul că dezlegarea pricinii atârnă de existența sau neexistența unui drept care face obiectul judecării Dosarului nr. 2702/2004 al Judecătoriei Dej. Ulterior, această măsură este menținută de aceeași instanță, raportarea elementului în funcție de care se stabilește rațiunea suspendării și limita în timp fiind soluționarea Dosarului nr. 702/219/2007 al Judecătoriei Dej.

Mai apoi această măsură se menține prin încheierea din 10 martie 2008 a aceleiași instanțe. S-a mai avut în vedere că, la data de 10 octombrie 2008 s-a soluționat definitiv și irevocabil Dosarul nr. 702/219/2007 al Judecătoriei Dej și, drept urmare, suspendarea termenului de perimare a încetat pe această dată conform art. 250 C. proc. civ., deoarece cursul perimării este suspendat cât timp dăinuiește suspendarea facultativă a judecății, deci până la rămânerea irevocabilă a hotărârii în pricina ce a determinat suspendarea. Instanța a considerat că, practic de la data de 10 octombrie 2008 curge termenul de perimare de 6 luni care calculat conform art. 101 alin. (3) C. proc. civ.

se împlinește la data de 10 aprilie 2009, termen ce nu a fost întrerupt dat fiind că Judecătoria Dej nu a repus din oficiu cauza pe rol în vederea continuării judecății, ci în vederea analizei motivelor care au condus la suspendarea judecării cauzei, aceasta putând fi realizată doar din două motive: fie instanța a voit a constata din oficiu perimarea căci numai în acest sens putea fi justificată intervenția instanței [art. 252 alin. (1) C. proc. civ.], fie pentru a reexamina condițiile suspendării judecării cauzei, ceea ce presupunea analiza încheierii premergătoare prin care s-a dispus suspendarea aspect care era interzis de dispozițiile art. 244 1 alin. (1) C. proc. civ. conform căruia împotriva încheierii prin care instanța a dispus suspendarea se poate exercita recurs cu excepția celei pronunțate în recurs, ceea ce în speță nu este cazul.

Așa fiind, Curtea a constatat că încheiere, prima instanță sesizată a dispus din oficiu în camera de consiliu repunerea cauzei pe rol fără o dezbatere contradictorie prealabilă și fără să fie justificată de cerința constatării din oficiu a perimării este esențial nelegală încălcând principiul disponibilității procesului civil și, implicit, nesocotind dispozițiile art. 249 C. proc. civ. Nu în ultimul rând, Curtea a reținut că nelegalitatea încheierii de repunere pe rol a cauzei din oficiu rezidă și din efectul dispozițiilor art. 160 C. proc. civ. Astfel, conform acestui text legal, în cazul declarării necompetenței, dovezile administrate în instanța necompetentă rămân câștigate judecății și instanța competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.

A contrario, celelalte acte de procedură ce nu se referă la administrarea dovezilor în etapa judecății de către instanța necompetentă nu pot fi reținute ca având efecte juridice în faza de judecată derulată la instanța competentă. Cât privește apelul declarat de reclamantă, instanța de apel a considerat, având în vedere soluția dată apelului pârâtei și ținând seama de efectele perimării acțiunii, pretențiile invocate pe calea apelului nu se mai pot analiza după cum nu se mai poate analiza în fond sentința primei instanțe. Împotriva deciziei a declarat recurs SC A.A. SA, care a invocat nelegalitatea acesteia pentru următoarele motive: - În mod greșit s-a constatat perimarea acțiunii, întrucât nu se mai putea formula o cerere de repunere pe rol a unei cauze ce fusese deja repusă pe rol înainte de împlinirea termenului de perimare ceea ce denotă că nu se poate vorbi de o cauză rămasă în nelucrare.

- Instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 160 C. proc. civ., considerând că – în cazul declarării necompetenței – numai dovezile administrate la instanța necompetentă rămân câștigate judecății, fără să ia în considerare că însăși suspendarea cauzei a fost dispusă de aceeași instanță necompetentă material. Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului. Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate de recurentă, critici ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele argumente: În esență, criticile recurentei vizează aplicarea greșită a prevederilor ce reglementează instituția perimării, în special a celor ce se referă la întreruperea cursului perimării și a dispozițiilor art. 160 C. proc.

civ. Potrivit art. 249 C. proc. civ., perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes. Așadar, conform normelor menționate, nu orice act de procedură îndeplinit poate determina întreruperea cursului perimării, ci doar acela ce a fost efectuat, în vederea continuării judecății. În cauza dedusă judecății, acțiunea reclamantei a fost suspendată la 26 iunie 2006 de către instanța sesizată inițial – Judecătoria Dej, suspendare dispusă în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea Dosarului nr. 702/219/2007 aflat la acel moment pe rolul aceleiași instanțe. Această măsură a fost menținută succesiv de către instanță, iar la data de 10 februarie 2009 cauza a fost repusă pe rol – din oficiu – instanța considerând că este necesar a verifica motivele care au condus la suspendare.

Problema de drept ce trebuie clarificată se rezumă la natura acestui act de procedură, respectiv dacă acesta a avut sau nu un caracter întreruptiv al perimării. Raportat la prevederile art. 249 C. proc. civ., în deplin acord cu raționamentul instanței de apel, Înalta Curte reține că prin încheierea din 10 februarie 2009, instanța a dorit să verifice dacă motivul pentru care s-a dispus suspendarea mai subzistă, iar nu continuarea judecății. Pe de o parte, pentru a avea incidență prevederile art. 249 C. proc. civ., actul trebuia să fie îndeplinit în vederea judecării cauzei, de către partea care justifica un interes. În plus, măsura instanței a fost dispusă în camera de consiliu, fără o dezbatere prealabilă și contradictorie a părților ceea ce întărește convingerea că instanța a dorit o simplă verificare a stadiului judecății – ce a stat la suspendarea prezentei cauze.

În atare situație, instanța a constatat că Dosarul nr. 702/219/2007 a fost soluționat irevocabil la data de 10 octombrie 2008, dată de la care reclamanta a stat în pasivitate deși avea posibilitatea de a se adresa instanței cu o cerere de repunere pe rol. Așa fiind, reclamanta nu-și poate invoca propria culpă pentru a se putea prevala de dispozițiile art. 249 C. proc. civ. și art. 160 C. proc. civ. Cum, între 10 octombrie 2008 și 10 aprilie 2009, reclamanta a stat în pasivitate și nu a efectuat niciun act în vederea continuării judecății, același comportament avându-l și pârâtul, în mod corect s-a constatat că a intervenit perimarea cauzei. Nu sunt fondate nici criticile prin care se invocă o interpretare greșită a dispozițiilor art. 160 C. proc.

civ., în contextul în care nu acestea au constituit argumentul hotărârilor în constatarea perimării acțiunii. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ., precum și actul depus la dosar (chitanța nr. 862 din 5 aprilie 2011) urmează ca recurenta-reclamantă să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.720 RON reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.A. - prin Sucursala Cluj împotriva deciziei civile nr. 152/2010 din 27 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal , ca nefondat. Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte SC C.L.V. SRL suma de 3.720 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2011.