ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 518/2010

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4105 din 10 decembrie 2007, Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, a admis cererea reclamantei SC A.R.A. SA, sucursala Brașov și i-a obligat pe C.G. și C.S. la plata sumei de 100.000 lei reprezentând contravaloarea despăgubirilor achitate conform contractelor de asigurare și a sumei de 7.731,50 lei dobândă legală pe perioada 10 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2005 și în continuare până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că la data de 9 noiembrie 2005, la imobilul pârâților a izbucnit un incendiu care s-a extins și la casele asigurate, asigurătorul achitând asiguraților suma de 100.000 lei conform dosarelor de daune.

Procesul verbal de intervenție nr. 39 din 9 noiembrie 2005 și expertiza de specialitate au arătat că sursa probabilă de aprindere a fost un scurt circuit electric, astfel că au fost excluse orice cauze exoneratoare de răspundere. Prin decizia nr. 40/ Ap din 10 aprilie 2008, Curtea de Apel Brașov, secția comercială, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâți împotriva hotărârii instanței de fond.

În motivarea deciziei s-a arătat că în mod corect instanța de fond a reținut că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 22 din Legea nr. 136/1995 și prevederile art. 1000 alin. (l) C. civ., privind acțiunea în regres a reclamantei, că în cauză s-a dovedit atât prejudiciul produs asiguraților, cât și legătura de cauzalitate dintre „fapta lucrului” și „prejudiciu”, că forța majoră invocată în cauză nu a fost dovedită, că potrivit expertizei incendiul a fost declanșat de o sursă ce are legătură cu imobilul pârâților, fiind excluse surse de aprindere naturale și că împrejurarea legată de nerespectarea distanței de separație și de siguranță între imobile nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât nu implică fapta victimelor care la data edificării construcțiilor nu erau ținute de respectarea unor distanțe legale.

S-a mai reținut că elementele exterioare ce au contribuit la cauzarea prejudiciului (vântul puternic și lipsa rețelei de apa) nu sunt de natură să înlăture răspunderea pârâților și nici să diminueze despăgubirile. Prin decizia nr. 3669 din 4 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de pârâții C.G. și C.S., împotriva deciziei curții de apel, pe care a modificat-o, în sensul că a admis apelul acelorași părți, împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins ca nefondată acțiunea reclamantei. A obligat-o pe intimata A. SA, sucursala Brașov, la plata sumei de 7103,70 lei cheltuieli de judecată către pârâții C.G.

și C.S., pentru toate fazele procesuale. În motivarea acestei soluții, Înalta Curte a reținut că: Deși instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 61/2005, coroborându-le și cu dispozițiile art. 1000 alin. (l) C. civ., privind răspunderea pentru fapta lucrului, interpretarea acestor norme legale, raportate la situația în speță, a fost greșită. Răspunderea terțului vinovat de producerea pagubei acoperite de asigurător față de asigurat se apreciază în raport de delictul comis de el sau de lucrurile aflate în paza sa, în acest caz, răspunderea acestuia fiind apreciată prin prisma dispozițiilor civile cuprinse în dispozițiile art. 1000 alin. (l) C. civ.

Pentru angajarea răspunderii pentru fapta lucrului trebuie ca victima prejudiciului să facă dovada prejudiciului, a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și a elementului subiectiv, fie el chiar și sub forma culpei. În speță, prejudiciul ce se solicită reclamanților a fi acoperit, ca efect al subrogației asigurătorului în drepturile asiguratului, este rezultatul incendiului produs la 9 noiembrie 2005, în satul Peștera, com. Moeciu, județul Brașov, sursa probabilă de aprindere provenind de la instalația electrică din șura reclamanților. Acest prejudiciu, creat prin extinderea focului și la casele de vacanță ale asiguraților R.R. și V.J., a fost favorizat și extins ca suprafață și din cauza vântului ce a avut 18 km/h intensitate, dar și din cauza distanței mici dintre clădiri, precum și de lipsa sursei de apă în zonă.

Afectarea imobilelor asiguraților ține de extinderea zonei incendiului, produsă și favorizată de intensitatea și direcția vântului, evenimente imprevizibile și mai presus de voința recurenților. Expertiza efectuată în cauză a reținut că în absența vântului suprafața incendiului ar fi fost cu 144 % mai mică. Așadar, extinderea incendiului la imobilele asiguraților s-a produs datorită unui eveniment absolut imprevizibil și imposibil de înlăturat de către recurenți, vântul, ceea ce constituie, în opinia Înaltei Curți, un caz de forță majoră, ce exonerează de răspundere pe reclamanți în acoperirea pagubelor create acestora. Împotriva acestei decizii, SC A.R.A.V.I.G. SA, sucursala Brașov, a formulat contestație în anulare, întemeinidu-se pe dispozițiile art. 318 alin. (1) Teza 1 C. proc.

civ. și solicitând admiterea acesteia, astfel cum a fost formulată și rejudecarea recursului, cu cheltuieli de judecată. În motivarea contestației în anulare, contestatoarea susține în esență că în considerentele deciziei atacate s-a reținut că „în absența vântului suprafața incendiului ar fi fost cu 144 % mai mică”, astfel, cum s-a stabilit în expertiza efectuată în cauză, deși în expertiză este menționat „44 % mai mare” (aria teoretică desfășurată a incendiului găsit de pompieri), greșeala materială fiind evidentă dar și involuntară, așa cum rezultă de altfel din parcurgerea demonstrației teoretice făcute de expert și cum chiar contestatoarea găsește necesar să demonstreze în dezvoltarea contestației formulate.

Contestația în anulare nu este fondată. Dispozițiile art. 318 alin. (1) Teza 1 C. proc. civ., invocate de contestatoare, potrivit cărora o hotărâre dată în recurs poate fi retractată dacă a fost rezultatul unei greșeli materiale, se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ca respingerea greșită a unui recurs considerat tardiv, anularea greșită a unui recurs, ca netimbrat, sau ca făcut de un mandatar fără calitate și altele asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Prin urmare, greșelile instanței de recurs care pot deschide calea contestației în anulare sunt greșeli de fapt și nu de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale, iar instanța care soluționează contestația în anulare este ținută să verifice numai dacă există vreunul dintre motivele limitativ prevăzute de lege pentru retractarea deciziei, în raport de susținerile formulate în contestație și nu să examineze justiția soluției pronunțate.

În speță, se constată că decizia pronunțată de Înalta Curte în recurs a avut în vedere interpretarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, precum și luarea în considerare a întregului probatoriu administrat, așa încât invocarea menționării în decizia atacată a unui procent eronat, de 144 % în loc de 44 %, cât se susține că este consemnat în expertiză, privește oricum un aspect legat de aprecierea probelor sau diferența semnalată poate constitui eventual o eroare de redactare sau tehnoredactare, dar în nici un caz o astfel de critică nu poate fi primită, ca fiind în sine o eroare materială gravă, în sensul dispozițiilor legale invocate, de natură să conducă la anularea deciziei pronunțate în recurs.

În consecință, Înalta Curte apreciind că nu sunt întrunite cerințele art. 318 alin. (1) Teza 1 C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de SC A.R.A.V.I.G. SA, sucursala Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A.R.A.V.I.G. SA, sucursala Brașov împotriva deciziei nr. 3669 din 4 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2010.