ÎCCJ, decizie (scj.ro #83328)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83328) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Forță
majoră.Efectele
forței majore invocate într-un contract de asigurare.
Extinderea incendiului la imobilele asiguraților s-a produs
datorită unui eveniment absolut imprevizibil și imposibil de
înlăturat de către recurenți, vântul, ceea ce constituie – în
opinia Curții – un caz de forță majoră, ce exonerează
de răspundere pe reclamanți în acoperirea pagubelor create acestora.
(Înalta Curte de Casație și Justiție Secția
comercială decizia nr.3669 din 4 decembrie 2008)
Tribunalul
Brașov-Secția
comercială și de
contencios administrativ prin sentința civilă nr.4105/10 decembrie
2007 a admis cererea reclamantei S.C. A.R.A. SA și a obligat pârâții
C.G. și C.S. la plata sumei reprezentând contravaloarea despăgubirilor
achitate conform contractelor de asigurare, a sumei cu titlu de dobândă.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a
reținut în esență că la imobilul pârâților a izbucnit
un incendiu care s-a extins și la casele asigurate, asigurătorul
achitând asiguraților sumelor conform dosarelor de daune.
Procesul verbal de intervenție și expertiza de specialitate au
arătat că sursa probabilă de aprindere a fost un scurt circuit
electric, astfel că au fost excluse orice cauze exoneratoare de răspundere.
Curtea de Apel
Brașov-Secția
comercială prin decizia nr.40/Ap din 10 aprilie 2008 a respins ca
nefondat
apelul declarat de pârâți împotriva
hotărârii instanței de fond.
În motivarea hotărârii se arată că în mod corect instanța
de fond a reținut că în speță sunt aplicabile
dispozițiile art.22 din Legea nr.136/1995 și prevederile art.1000
al.1 Cod civil privind acțiunea în regres a reclamantei, că în
cauză s-a dovedit atât prejudiciul produs asiguraților, cât și
legătura de cauzalitate dintre „fapta lucrului” și „prejudiciu”,
că forța majoră invocată în cauză nu a fost
dovedită, că potrivit expertizei incendiul a fost declanșat de o
sursă ce are legătură cu imobilul pârâților, fiind excluse
surse de aprindere naturale și că împrejurarea legată de
nerespectarea
distanței de separație și de
siguranță între imobile nu reprezintă o cauză exoneratoare
de răspundere, întrucât nu implică fapta victimelor care la data
edificării construcțiilor nu erau ținute de respectarea unor
distanțe legale.
Împotriva menționatei decizii pârâții au declarat recurs, în temeiul
art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă.
În criticile formulate recurenții pârâții susțin în
esență următoarele:
-
greșit au reținut instanțele aplicabilitatea dispozițiilor
legale prevăzute de art.22 din Legea nr.136/1995 și art.1000 al.1 Cod
civil, privind dreptul de regres al asigurătorului, în sensul că
acesta se poate subroga în toate drepturile asiguratului contra celor
răspunzători de producerea pagubei, în lipsa oricărei culpe;
-
că ambele instanțe au adăugat la lege, că în cauză
dreptul de subrogație al
asiguratorului
pentru
despăgubirea plătită nu se încadrează în nici unul din cele
patru cazuri de subrogație legală prevăzute de art.1108 Cod
civil, că soluția pronunțată în cauză creează un
precedent periculos (în cazul poliței de incendiu), unde asigurătorul
are certitudinea că își va recupera de la terți sumele avansate
cu titlu de indemnizație de despăgubire acordată asiguratului
său, înlăturându-se astfel elementul aleatoriu specific contractelor
de asigurare;
-
nerespectarea
normativelor de specialitate privind
distanța de separație (10 m) și de siguranță la foc
(15 m) între construcțiile cu grad V de rezistență la foc, în
vigoare la data încheierii poliței.
Intimata
reclamantă a depus întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului ca
nefondat
.
Recursul
pârâților este fondat.
Potrivit dispozițiilor art.22 al.1 din Legea 136/1995 privind
asigurările și reasigurările din România, astfel cum a fost
modificat prin OUG 61/2005 „în limitele indemnizației plătite
asiguratorul
este subrogat în toate drepturile asiguratului
sau beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de
producerea pagubei”, temei juridic pe care reclamanta, intimata de
față, și-a fondat acțiunea promovată contra
recurenților.
Deși instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor
dispoziții legale speciale coroborându-le și cu dispozițiile
art.1000 al.1 Cod civil privind răspunderea pentru fapta lucrului,
interpretarea acestor norme legale, raportate la situația în
speță, a fost greșită.
Răspunderea terțului vinovat de producerea pagubei acoperite de
asigurator
față de asigurat este apreciată
în raport de delictul comis de el sau de lucrurile aflate în paza sa, în acest
caz răspunderea acestuia fiind apreciată prin prisma
dispozițiilor civile cuprinse în dispozițiile art.1000 al.1 Cod
civil.
Pentru angajarea răspunderii pentru fapta lucrului trebuie ca victima
prejudiciului să facă dovada prejudiciului, a raportului de
cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și a elementului
subiectiv, fie el chiar și sub forma culpei.
În speță, prejudiciul ce se solicită reclamanților a fi
acoperit, ca efect al subrogației
asiguratorului
în drepturile asiguratului, este rezultatul incendiului produs sursa
probabilă de aprindere provenind de la instalația electrică din
șura reclamanților.
Acest prejudiciu, creat prin extinderea focului și la casele de
vacanță ale asiguraților R.R. și V.J., a fost favorizat
și extins ca suprafață și din cauza vântului ce a avut 18
km/h
intensitate dar și din cauza distanței mici
dintre clădiri, precum și de lipsa sursei de apă în zonă.
Afectarea imobilelor asiguraților ține de extinderea zonei
incendiului, produsă și favorizată de intensitatea și
direcția vântului, evenimente imprevizibile și mai presus de
voința recurenților.
Expertiza efectuată în cauză (filele 100-130 dosar fond) reține
că în absența vântului suprafața incendiului ar fi fost cu 144%
mai mică.
Așadar, extinderea incendiului la imobilele asiguraților s-a produs
datorită unui eveniment absolut imprevizibil și imposibil de
înlăturat de către recurenți, vântul, ceea ce constituie – în
opinia Curții – un caz de forță majoră, ce exonerează
de răspundere pe reclamanți în acoperirea pagubelor create acestora.
În consecință, făcând o greșită interpretare și
aplicare a dispozițiilor art.1000 al.1 Cod civil la situația din
speță, ce rezultă din probele administrate, Curtea
apreciază că soluția din apel este greșită motiv
pentru care va admite recursul, va modifica decizia din apel în sensul
admiterii apelului acelorași părți și schimbării în
tot a sentinței de fond, acțiunea reclamantei urmând a fi
respinsă ca
nefondată
.