ÎCCJ, decizie (scj.ro #83328)

Forță majoră.Efectele forței majore invocate într-un contract de asigurare. Extinderea incendiului la imobilele asiguraților s-a produs datorită unui eveniment absolut imprevizibil și imposibil de înlăturat de către recurenți, vântul, ceea ce constituie – în opinia Curții – un caz de forță majoră, ce exonerează de răspundere pe reclamanți în acoperirea pagubelor create acestora. (Înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia nr.3669 din 4 decembrie 2008) Tribunalul Brașov-Secția comercială și de contencios administrativ prin sentința civilă nr.4105/10 decembrie 2007 a admis cererea reclamantei S.C. A.R.A. SA și a obligat pârâții C.G. și C.S. la plata sumei reprezentând contravaloarea despăgubirilor achitate conform contractelor de asigurare, a sumei cu titlu de dobândă.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut în esență că la imobilul pârâților a izbucnit un incendiu care s-a extins și la casele asigurate, asigurătorul achitând asiguraților sumelor conform dosarelor de daune. Procesul verbal de intervenție și expertiza de specialitate au arătat că sursa probabilă de aprindere a fost un scurt circuit electric, astfel că au fost excluse orice cauze exoneratoare de răspundere. Curtea de Apel Brașov-Secția comercială prin decizia nr.40/Ap din 10 aprilie 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâți împotriva hotărârii instanței de fond.

În motivarea hotărârii se arată că în mod corect instanța de fond a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile art.22 din Legea nr.136/1995 și prevederile art.1000 al.1 Cod civil privind acțiunea în regres a reclamantei, că în cauză s-a dovedit atât prejudiciul produs asiguraților, cât și legătura de cauzalitate dintre „fapta lucrului” și „prejudiciu”, că forța majoră invocată în cauză nu a fost dovedită, că potrivit expertizei incendiul a fost declanșat de o sursă ce are legătură cu imobilul pârâților, fiind excluse surse de aprindere naturale și că împrejurarea legată de nerespectarea distanței de separație și de siguranță între imobile nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât nu implică fapta victimelor care la data edificării construcțiilor nu erau ținute de respectarea unor distanțe legale.

Împotriva menționatei decizii pârâții au declarat recurs, în temeiul art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă.

În criticile formulate recurenții pârâții susțin în esență următoarele: - greșit au reținut instanțele aplicabilitatea dispozițiilor legale prevăzute de art.22 din Legea nr.136/1995 și art.1000 al.1 Cod civil, privind dreptul de regres al asigurătorului, în sensul că acesta se poate subroga în toate drepturile asiguratului contra celor răspunzători de producerea pagubei, în lipsa oricărei culpe; - că ambele instanțe au adăugat la lege, că în cauză dreptul de subrogație al asiguratorului pentru despăgubirea plătită nu se încadrează în nici unul din cele patru cazuri de subrogație legală prevăzute de art.1108 Cod civil, că soluția pronunțată în cauză creează un precedent periculos (în cazul poliței de incendiu), unde asigurătorul are certitudinea că își va recupera de la terți sumele avansate cu titlu de indemnizație de despăgubire acordată asiguratului său, înlăturându-se astfel elementul aleatoriu specific contractelor de asigurare; - nerespectarea normativelor de specialitate privind distanța de separație (10 m) și de siguranță la foc (15 m) între construcțiile cu grad V de rezistență la foc, în vigoare la data încheierii poliței.

Intimata reclamantă a depus întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului ca nefondat . Recursul pârâților este fondat. Potrivit dispozițiilor art.22 al.1 din Legea 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, astfel cum a fost modificat prin OUG 61/2005 „în limitele indemnizației plătite asiguratorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei”, temei juridic pe care reclamanta, intimata de față, și-a fondat acțiunea promovată contra recurenților. Deși instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziții legale speciale coroborându-le și cu dispozițiile art.1000 al.1 Cod civil privind răspunderea pentru fapta lucrului, interpretarea acestor norme legale, raportate la situația în speță, a fost greșită.

Răspunderea terțului vinovat de producerea pagubei acoperite de asigurator față de asigurat este apreciată în raport de delictul comis de el sau de lucrurile aflate în paza sa, în acest caz răspunderea acestuia fiind apreciată prin prisma dispozițiilor civile cuprinse în dispozițiile art.1000 al.1 Cod civil. Pentru angajarea răspunderii pentru fapta lucrului trebuie ca victima prejudiciului să facă dovada prejudiciului, a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și a elementului subiectiv, fie el chiar și sub forma culpei. În speță, prejudiciul ce se solicită reclamanților a fi acoperit, ca efect al subrogației asiguratorului în drepturile asiguratului, este rezultatul incendiului produs sursa probabilă de aprindere provenind de la instalația electrică din șura reclamanților.

Acest prejudiciu, creat prin extinderea focului și la casele de vacanță ale asiguraților R.R. și V.J., a fost favorizat și extins ca suprafață și din cauza vântului ce a avut 18 km/h intensitate dar și din cauza distanței mici dintre clădiri, precum și de lipsa sursei de apă în zonă. Afectarea imobilelor asiguraților ține de extinderea zonei incendiului, produsă și favorizată de intensitatea și direcția vântului, evenimente imprevizibile și mai presus de voința recurenților. Expertiza efectuată în cauză (filele 100-130 dosar fond) reține că în absența vântului suprafața incendiului ar fi fost cu 144% mai mică. Așadar, extinderea incendiului la imobilele asiguraților s-a produs datorită unui eveniment absolut imprevizibil și imposibil de înlăturat de către recurenți, vântul, ceea ce constituie – în opinia Curții – un caz de forță majoră, ce exonerează de răspundere pe reclamanți în acoperirea pagubelor create acestora.

În consecință, făcând o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art.1000 al.1 Cod civil la situația din speță, ce rezultă din probele administrate, Curtea apreciază că soluția din apel este greșită motiv pentru care va admite recursul, va modifica decizia din apel în sensul admiterii apelului acelorași părți și schimbării în tot a sentinței de fond, acțiunea reclamantei urmând a fi respinsă ca nefondată .