ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1431/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1431/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față:

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecata precizată, înregistrată sub numărul

2861/1285/2007, reclamanții

S.G. și S.L. au chemat în judecată pe pârâta SC U. SA solicitând instanței să dispună

obligarea pârâtei la

plata sumei de 88.848

Euro, respectiv echivalentul în lei, suma de 312.485 Ron.

În

fapt, reclamanții au arătat că la data de 5 mai 2006 au încheiat cu pârâta un

contract de asigurare

a bunurilor si imobile proprietatea reclamanților, situate în

comuna Ciucea, strada Principală. Tot cu acea

ocazie s-a întocmit

polița generală de asigurare completă a locuinței,

cu precizarea că perioada asigurată este cuprinsă între 20 mai 2006 și 19 mai 2007.

La data de 9 iulie 2006, în cursul nopții, în locuință a izbucnit un incendiu

care a distrus în proporție de 80 % atât

bunurile

mobile cât și bunurile imobile asigurate. Cauzele incendiului au fost detaliate

în procesul verbal de intervenție nr. 21 din 9 iulie 2006 întocmit de

Inspectoratul pentru

situații de urgență al

județului Cluj, Detașamentul de pompieri Cluj. În urma formulării

unei

cereri de despăgubire, s-a constituit un dosar de daună. În cadrul dosarului de

dauna a fost efectuat un raport de expertiză

care a relevat că reclamanții nu au nici o

culpa în producerea

incidentului. Daunele au fost evaluate inițial la suma de 75.000 Euro, sumă

acceptată de către pârâtă.

La finele lunii

septembrie 2006 pârâta a achitat suma de 90.000 Ron, urmând ca diferența sa fie

achitată în momentul întocmirii unui deviz de lucrări pentru reconstruirea

casei în regie proprie. Diferența nu a fost achitată, deși parata a fost

convocată la conciliere.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 969 C. civ. și Legea asigurărilor.

Prin sentința civilă nr.

4499 din 27 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj, a fost

admisă cererea de chemare în judecată

precizată

introdusă de către reclamanții S.G. și S.L., împotriva

paratei SC U. SA

si in consecința a fost obligată parata la plata sumei de 222.485 Ron cu titlul

de despăgubiri rezultate din producerea riscului asigurat.

Totodată, a fost

obligată pârâta la plata sumei de 7227 Ron cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut cu privire la excepțiile procesuale

invocate pe parcursul soluționării cauzei, următoarele: prin prima

întâmpinare depusa la dosar parata a invocat

excepția lipsei capacității procesuale de

folosința a SC U. SA, sucursala

Cluj, deoarece aceasta entitate este lipsita de

personalitate juridica si in consecința nu poate sta singura in

judecata.

Subsecvent invocării

acestei excepții, reclamanții și-au precizat acțiunea și au

chemat în judecată în calitate de pârâtă pe SC U.

SA, renunțând implicit la judecată

față de sucursala Cluj a societății

comerciale enunțate. În aceste condiții, excepția invocată a rămas fără obiect.

Prin

întâmpinarea depusă la data de 17 decembrie 2007, pârâta a invocat excepția

lipsei procedurii prealabile de conciliere. La termenul din data de 17

decembrie 2007 excepția lipsei

procedurii prealabile de conciliere a fost respinsă ca

neîntemeiată.

În motivarea acestei

soluții, prima instanță a reținut că, în mod constant pe parcursul soluționării

cauzei, pârâta prin apărătorul ales a

invocat

lipsa planurilor pentru imobilele distruse în incendiu, lipsa cărților

funciare, a autorizațiilor de construire si a certificatelor de urbanism. În

opinia instanței, pârâta își

invoca propria culpă, fapt inadmisibil prin

prisma principiului unanim admis „nemo

auditur

propriam turpitudinem allegans”. În concret, pârâta nu poate invoca în apărare

aceste

aspecte atât timp cât a acceptat încheierea contractului de asigurare a unui

imobil care nu avea situația juridică clara si nu era edificat cu respectarea

tuturor

formalităților prevăzute de lege.

Declarația martorei D.D., propusă chiar de către

pârâta este edificatoare

în acest sens: „am solicitat reclamanților acte privind

proprietatea imobilului, aceste acte nu au fost prezentate

… din

cate știu nu au fost

depuse schițe ale

imobilului, dar acest lucru nu era necesar. Le-am comunicat faptul ca

este necesar să depună autorizație de construire,

planul privind descrierea imobilului,

extras

CF, însă aceste acte nu au fost aduse și polița a fost încheiată fără aceste

acte „

Prin poziția procesuală

exprimată, pârâta nu a contestat valabilitatea poliței de

asigurare si nici nu a investit instanța cu o

cerere de constatare a nulității contractului de asigurare”. În consecința,

fiind dovedită producerea riscului asigurat, singura sarcină a

instanței

este de a stabili în baza probelor administrate cuantumul despăgubirilor

necesare pentru acoperirea integrală a

prejudiciului, iar acest cuantum poate fi stabilit și

în lipsa documentelor invocate de către

asigurător, prin efectuarea unei expertize în

specialitatea construcții, administrată la solicitarea expresă a

reclamanților.

Prin

raportul de expertiză în specialitatea construcții efectuat în cauză, proba

relevantă în

soluționarea cererii de chemare în judecată, cuantumul despăgubirilor datorate

de către pârâtă, egale cu suma necesară readucerii imobilului în starea

anterioara producerii riscului asigurat a fost

stabilită la 88.848 Euro sau 312 485 Ron.

Din aceasta suma trebuie

dedusa suma de 90.000 Ron achitată de către asigurător anterior introducerii

cererii de chemare în judecată. Potrivit expertului, suma este necesară

readucerii clădirilor la stadiul inițial.

Prin răspunsul la

obiecțiuni, expertul a detaliat punctul său de vedere și a precizat că

planurile anexate raportului de expertiză corespund cu componenta si

dimensiunile clădirilor înainte de incendiu, iar valoarea rezultată este

valoarea de

reconstrucție a clădirilor sau

altfel spus valoarea tehnică actualizată. Metoda folosită de

către

expert este metoda costurilor, iar la corpul I de clădire nu s-a evaluat

refacerea

totală a clădirii ci numai a părților

distruse în urma incendiului. Prin al doilea răspuns la

obiecțiuni

expertul a precizat că evaluarea a fost efectuată pe baza măsurătorilor și

constatărilor efectuate pe teren, conform situației reale. Mai mult, toate

evaluările de acest tip se fac în baza Decretului nr. 256/1984 care este

asimilat si construcțiilor edificate de către persoanele fizice, iar metoda de

calcul solicitată de către pârâtă se referă la evaluarea clădirilor întregi și

nu la clădirile afectate parțial sau total de unele distrugeri.

Expertiza astfel

completată prin răspunsurile la obiecțiuni reprezintă o probă temeinică,

deopotrivă utilă și necesară soluționării cauzei, pe deplin susceptibilă de a

forma convingerea instanței. În aceste condiții efectuarea unei contraexpertize

a fost apreciată ca inutilă, cu atât mai mult cu cât expertul asistent numit de

către instanță la solicitarea expresă a pârâtei nu a depus la dosarul cauzei un

punct de vedere contrar celui precizat de către expertul judiciar.

Pârâta a invocat si

dispozițiile art. 27 din Legea nr. 136/1995 conform cărora

„despăgubirile nu pot depăși valoarea bunului din

momentul producerii riscului asigurat,

cuantumul pagubei și nici suma la

care s-a făcut asigurarea”. În nici un caz cuantumul stabilit de către expert

nu depășește suma la care s-a făcut asigurarea (evaluarea bunului) anterior

enunțată, 114.300 Euro, nu depășește nici valoarea bunului la momentul

producerii riscului asigurat, deoarece între data încheierii asigurării și

momentul producerii incendiului s-a scurs un

interval scurt de timp insuficient pentru

modificarea semnificativă a

valorii imobilului prevăzută în polița de asigurare. Mai mult, evaluarea nu

depășește nici cuantumul pagubei, ci reflectă fidel această valoare, exclusiv

în privința bunurilor imobile. Trebuie enunțat în acest context faptul că

cererea de chemare în judecată are ca obiect doar repararea prejudiciului

produs prin distrugerea imobilelor, fără vreo referire la bunurile mobile, deși

acestea au făcut, de asemenea, obiectul asigurării iar o parte au fost

inevitabil distruse în incendiu.

În

consecință, cererea de chemare în judecată a fost admisă și în baza art. 27 din

Legea nr.

136/1995, pârâta a fost obligată la plata sumei de 222.485 Ron cu titlul de

despăgubiri rezultate din producerea riscului asigurat. Această sumă reprezintă

valoarea calculată de către expert, de 312.485 Ron din care a fost scăzută suma

de 90.000 Ron achitată de către asigurător anterior introducerii cererii de

chemare în judecată, fapt dovedit prin ordinul de plată depus în probațiune.

În baza art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., fiind în culpa procesuală pârâta a fost obligată la

plata sumei de 7227 Ron cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu avocat, taxă de

timbru si timbru judiciar și

onorariu expert.

Prin decizia civilă nr.

87 din 25 mai 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de pârâta SA U. SA București

împotriva sentinței tribunalului, pe care a menținut-o în întregime.

A obligat-o pe

apelantă să le plătească intimaților S.G. și S.L. suma de 1904 lei cheltuieli

de judecată în apel.

Pentru a pronunța

această decizie, analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel

invocate în raport de care se verifică determinarea stării de fapt de către

prima instanță, si aplicarea dispozițiilor legale potrivit prevederilor art. 296

C. proc. civ. Curtea de apel a reținut că:

Neîndeplinirea

întregii proceduri instituite de dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.,

atrage sancțiunea dedusă din dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ.,

respectiv aceea de calificare a acțiunii astfel introdusă ca fiind prematură,

însă în ceea ce privește excepția invocată de apelantă nu se poate reține că ar

fi întemeiată sub acest aspect, prima instanță reținând în mod corect că parata

a fost notificata prin executor judecătoresc cu privire la pretențiile concrete

deduse judecații. Mai mult, dosarul de daune depus în probațiune confirmă că

între părți au avut loc numeroase discuții si negocieri având ca obiect temeiul

despăgubirii, cuantumul daunelor si modul de evaluare al acestora. În

consecință, pârâta a cunoscut anterior introducerii cererii de chemare in

judecată pretențiile reclamanților si temeiul acestora, motiv pentru care

scopul concilierii a fost pe deplin atins.

Obligației asiguratului

de a plăti prima de asigurare îi corespunde obligația asiguratorului de a plăti

indemnizația de asigurare pentru pierderea ce a înregistrat-o ca urmare a

producerii evenimentului asigurat, ori în cauză nu a fost negată executarea

obligației de către asigurat, astfel că poziția pârâtei a fost apreciată ca

fiind greșită.

Așadar asiguratul

care a plătit prima de asigurare este îndreptățit să fie indemnizat de

asigurator pentru pierderea suferită în urma producerii riscului asigurat, ori

probatoriul administrat a relevat prin probe științifice întinderea acestor

pierderi.

Susținerea pârâtei că

a solicitat expertului ca prin raportul de expertiză să prezinte situația

clădirilor anterior incendiului, in conformitate cu autorizațiile de

construcție, și să prezinte modul de calcul al suprafețelor construcțiilor

asigurate,

raportat la situația existentă

anterior producerii riscului asigurat și la clădirile preluate in

asigurare

nu poate primi valențele dorite de pârâtă și de aceea în mod corect prima

instanță a apreciat că aceste aspecte nu au influență asupra soluției, toate

elementele fiind necesar a fi fost lămurite sub acest aspect anterior încheierii

convenției care este temei al răspunderii.

Asigurătorul dacă a

apreciat că imobilul, în raport de starea de fapt a fost supraevaluat avea

posibilitatea cunoscută ca în cazul supraasigurării, dacă asigurătorul constată

supraevaluarea, să recalculeze primele de asigurare și să

restituie asiguratului ce a plătit în plus,

eventuala indemnizație urmând a fi fost plătită în

raport de noua

valoare, astfel determinată.

Aserțiunile

apelantei nu au fost de natură să demonstreze faptul că prima

instanță a determinat

greșit starea de fapt din cauză sau ar fi interpretat greșit textele legale

incidente astfel că în temeiul art. 296 C. proc. civ., curtea de apel a respins

apelul declarat

de pârâta SA U. SA

București, împotriva sentinței tribunalului, pe care a menținut-o în întregime.

Apelanta

fiind partea care a căzut în pretenții, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a

fost obligată apelanta să plătească intimaților S.G. și S.L. suma de 1904 lei,

cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta U. SA București, sucursala Cluj

Napoca, formulând următoarele motive de recurs:

1.

Pe cale de excepție invocă neîndeplinirea procedurii de conciliere directă imperativ

prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., iar în baza art. 304 pct. 9, art.

312 alin. (3) C. proc. civ., solicită modificarea hotărârii atacate, în sensul

respingerii acțiunii ca inadmisibilă.

situația în care excepția invocată va fi respinsă, solicită admiterea

recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel având în

vedere că:

- în mod nejustificat

s-a luat în considerare ca probă un raport de expertiză care nu a răspuns obiectivelor

fixate de către instanță, care nu aduce lămuririle necesare în vederea unei

juste soluționări a cauzei; i-au fost respinse probele solicitate prin însăși cererea

de apel și reiterate în fața instanței la primul termen de judecată; hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar cele indicate sunt străine de

natura pricinii.

Arată astfel că, din

actele dosarului rezultă că singurul aspect rămas în divergență între pârâtă și

reclamanți era stabilire corectă și justă a sumelor ce se cuvin reclamanților

în baza contractului de asigurare de bunuri, pentru acele clădire care au fost preluate

în asigurare, care sunt proprietatea reclamanților, ținând seama de starea

acestora la momentul procedurii incendiului.

Probele administrate

în cauză sunt insuficiente pentru a dovedi pretențiile reclamanților la

despăgubiri, raportat la faptul că la dosar nu sunt depuse acte din care să

rezulte că reclamanții sunt proprietari ai imobilelor, precum și componența

construcțiilor, or, stabilirea existenței și întinderii dreptului la

despăgubiri de către instanța judecătorească presupune în primul rând

stabilirea legitimării procesuale a părților și identificarea corectă a

bunurilor pentru care se solicită despăgubiri.

Mai arată că, întrucât

instanța de apel nu a motivat respingerea cererilor în probațiune formulate de

pârâtă și a avut în vedere la soluționarea apelului o probă lacunară care nu

lămurește întinderea dreptului la despăgubiri a reclamanților intimați

consideră că soluția instanței este nelegală pentru că a fost încălcat

principiul dreptului la apărare și a fost dată cu interpretarea greșită a Legii

nr. 136/1995, ceea ce constituie motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., iar pentru stabilirea corectă a valorii bunului și pentru

administrarea probei solicitate, respectiv expertizei, se impune casarea

deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca

urmare a încălcării art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., întrucât s-a dat o

interpretare greșită a prevederilor art. 27 din Legea nr. 136/1995 și clauzelor

contractuale, având în vedere că despăgubirile ce se pot acorda în baza

contractului de asigurare nu se determină exclusiv raportat la suma asigurată,

ci se are în vedere în primul rând valoarea reală a bunului la momentul

producerii riscului asigurat și valoarea pagubei. Aceste aspecte, arată recurenta,

nu au fost avute în vedere, fapt ce a dus la acordarea unor despăgubiri cu mult

mai mari decât prejudiciul suferit.

Recursul nu este

fondat.

Din examinarea susținerilor

formulate în recurs, în raport de actele dosarului, de dispozițiile legale aplicabile

speței, precum și de hotărârile judecătorești pronunțate în cauză se constată

următoarele:

excepția invocată de recurenta-pârâtă privind neîndeplinirea procedurii de conciliere

directă, prealabilă, prevăzută de dispozițiile art. 720

1

C. proc.

civ., se constată că nu este întemeiată, întrucât ambele instanțe care s-au

pronunțat în cauză au apreciat judicios că atât timp cât dosarul de daune depus

în probațiune confirmă existența între părți a numeroase discuții și negocieri

având ca obiect temeiul răspunderii, cuantumul daunelor, modul de evaluare a

acestora și cât timp pârâta a fost notificată prin executor judecătoresc cu

privire la pretențiile deduse judecății, rezultă în mod evident că pârâta a cunoscut

anterior introducerii acțiunii pretențiile reclamanților și temeiul acestora,

astfel încât scopul urmărit de legiuitor prin instituirea concilierii directe,

prealabile a fost atins, iar susținerile recurentei-pârâte sub acest aspect sunt

pur formale și, drept urmare, inacceptabile.

Susținerile

referitoare la necesitatea stabilirii legitimării procesuale a părților și

identificarea corectă a bunurilor pentru care se solicită despăgubiri formulate

pentru prima oară în recurs sunt de asemenea pur formale în această fază a

procesului și sunt contrazise chiar de afirmațiile recurentei-pârâte potrivit

cărora singura chestiune rămasă în discuție (divergență) între pârâtă și

reclamante este reprezentată de stabilirea corectă și justă a sumei cuvenite

reclamantelor în baza contractului de asigurare de bunuri. De altfel, pârâta nu

a contestat clauzele contractuale, nici nu a cerut constatarea nulității

absolute (relative) a acestuia, ci a achitat reclamantelor 90000 RON din suma

datorată, ceea ce înseamnă pe de-o parte o recunoaștere a despăgubirii datorate

acestora, iar pe de altă parte a faptului că contractul de asigurare își

produce efectele, în sensul activării clauzei riscului asigurat.

privește aspectele conținute de cel de-al doilea motiv de recurs, circumscrise

criticii modalității în care au fost administrate și apreciate probele,

considerată ca fiind lacunară, întrucât expertiza efectuată în cauză nu a adus

lămuririle necesare unei juste soluționări a cauzei, probele administrate au

fost insuficiente pentru a dovedi pretențiile reclamanților la despăgubiri, iar

pârâtei i-au fost respinse nemotivat cereri în probațiune, încălcându-i-se

astfel dreptul la apărare și dându-se o interpretare greșită dispozițiilor

Legii nr. 136/1995, se constată că sunt de asemenea neîntemeiate.

Aceasta, deoarece, pe

de-o parte, în recurs nu pot fi primite critici de netemeinicie, ci numai

critici de nelegalitate a hotărârii atacate, iar pe de altă parte, se constată

că în cauză a fost efectuată o expertiză de specialitate în construcții, care a

fost completată prin răspunsurile la toate obiecțiunile pârâtei, în cadrul cărora

expertul și-a precizat și detaliat punctul de vedere, iar instanța fondului a

apreciat corect că de vreme ce această probă este temeinică, deopotrivă necesară

și utilă unei juste soluționări a cauzei și pe deplin lămuritoare pentru a-și

forma convingerea, solicitarea pârâtei de a fi efectuată o contraexpertiză este

inutilă, cu atât mai mult cu cât expertul asistent numit de instanță la cererea

expresă a pârâtei nu a prezentat un punct de vedere contrar celui formulat de

expertul judiciar.

Prin urmare, nu se

confirmă susținerile recurentei-pârâte privind administrarea unui probatoriu insuficient,

neconcludent, respingerea nemotivată a unor cereri în probațiune, încălcarea

dreptului la apărare, interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 136/1995

și nici necuprinderea în hotărârea curții de apel a motivelor pe care se

sprijină ori a unor motive străine de natura pricinii, pentru a justifica casarea

deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, așa cum solicită

recurenta-pârâtă prin formularea celui de-al doilea motiv de recurs.

motiv de recurs, conform căruia se susține că instanțele au dat o interpretare

eronată a prevederilor art. 27 din Legea nr. 136/1995 și clauzelor contractuale

și în baza căruia se solicită modificarea deciziei recurate nu este întemeiat,

întrucât instanța fondului a tranșat această chestiune, reținând că în nici un

caz cuantumul stabilit de expert nu depășește suma la care s-a făcut asigurarea

(evaluarea) bunului, la momentul producerii riscului asigurat și nici cuantumul

pagubei.

În consecință, având

în vedere că recurenta-pârâtă nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat,

care în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9

C. proc. civ., să conducă la casarea sau modificarea deciziei curții de apel,

aceasta va fi menținută ca fiind legală și se va respinge recursul pârâtei, ca

fiind nefondat.

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta-pârâtă U.A. SA

București, sucursala Cluj, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4165

lei către reclamantele S.L., S.B.L. și S.A.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta U. SA BUCUREȘTI, sucursala Cluj-Napoca, împotriva deciziei

civile nr. 87 din 25 mai 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă

recurenta-pârâtă la 4165 lei cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți

S.L., S.B.L. și S.A.D.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 aprilie 2010.