ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1431/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecata precizată, înregistrată sub numărul 2861/1285/2007, reclamanții S.G. și S.L. au chemat în judecată pe pârâta SC U. SA solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 88.848 Euro, respectiv echivalentul în lei, suma de 312.485 Ron. În fapt, reclamanții au arătat că la data de 5 mai 2006 au încheiat cu pârâta un contract de asigurare a bunurilor si imobile proprietatea reclamanților, situate în comuna Ciucea, strada Principală. Tot cu acea ocazie s-a întocmit polița generală de asigurare completă a locuinței, cu precizarea că perioada asigurată este cuprinsă între 20 mai 2006 și 19 mai 2007. La data de 9 iulie 2006, în cursul nopții, în locuință a izbucnit un incendiu care a distrus în proporție de 80 % atât bunurile mobile cât și bunurile imobile asigurate.

Cauzele incendiului au fost detaliate în procesul verbal de intervenție nr. 21 din 9 iulie 2006 întocmit de Inspectoratul pentru situații de urgență al județului Cluj, Detașamentul de pompieri Cluj. În urma formulării unei cereri de despăgubire, s-a constituit un dosar de daună. În cadrul dosarului de dauna a fost efectuat un raport de expertiză care a relevat că reclamanții nu au nici o culpa în producerea incidentului. Daunele au fost evaluate inițial la suma de 75.000 Euro, sumă acceptată de către pârâtă. La finele lunii septembrie 2006 pârâta a achitat suma de 90.000 Ron, urmând ca diferența sa fie achitată în momentul întocmirii unui deviz de lucrări pentru reconstruirea casei în regie proprie.

Diferența nu a fost achitată, deși parata a fost convocată la conciliere. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 C. civ. și Legea asigurărilor. Prin sentința civilă nr. 4499 din 27 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj, a fost admisă cererea de chemare în judecată precizată introdusă de către reclamanții S.G. și S.L., împotriva paratei SC U. SA si in consecința a fost obligată parata la plata sumei de 222.485 Ron cu titlul de despăgubiri rezultate din producerea riscului asigurat. Totodată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 7227 Ron cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut cu privire la excepțiile procesuale invocate pe parcursul soluționării cauzei, următoarele: prin prima întâmpinare depusa la dosar parata a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosința a SC U. SA, sucursala Cluj, deoarece aceasta entitate este lipsita de personalitate juridica si in consecința nu poate sta singura in judecata. Subsecvent invocării acestei excepții, reclamanții și-au precizat acțiunea și au chemat în judecată în calitate de pârâtă pe SC U. SA, renunțând implicit la judecată față de sucursala Cluj a societății comerciale enunțate. În aceste condiții, excepția invocată a rămas fără obiect. Prin întâmpinarea depusă la data de 17 decembrie 2007, pârâta a invocat excepția lipsei procedurii prealabile de conciliere.

La termenul din data de 17 decembrie 2007 excepția lipsei procedurii prealabile de conciliere a fost respinsă ca neîntemeiată. În motivarea acestei soluții, prima instanță a reținut că, în mod constant pe parcursul soluționării cauzei, pârâta prin apărătorul ales a invocat lipsa planurilor pentru imobilele distruse în incendiu, lipsa cărților funciare, a autorizațiilor de construire si a certificatelor de urbanism. În opinia instanței, pârâta își invoca propria culpă, fapt inadmisibil prin prisma principiului unanim admis „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”. În concret, pârâta nu poate invoca în apărare aceste aspecte atât timp cât a acceptat încheierea contractului de asigurare a unui imobil care nu avea situația juridică clara si nu era edificat cu respectarea tuturor formalităților prevăzute de lege.

Declarația martorei D.D., propusă chiar de către pârâta este edificatoare în acest sens: „am solicitat reclamanților acte privind proprietatea imobilului, aceste acte nu au fost prezentate … din cate știu nu au fost depuse schițe ale imobilului, dar acest lucru nu era necesar. Le-am comunicat faptul ca este necesar să depună autorizație de construire, planul privind descrierea imobilului, extras CF, însă aceste acte nu au fost aduse și polița a fost încheiată fără aceste acte „ Prin poziția procesuală exprimată, pârâta nu a contestat valabilitatea poliței de asigurare si nici nu a investit instanța cu o cerere de constatare a nulității contractului de asigurare”.

În consecința, fiind dovedită producerea riscului asigurat, singura sarcină a instanței este de a stabili în baza probelor administrate cuantumul despăgubirilor necesare pentru acoperirea integrală a prejudiciului, iar acest cuantum poate fi stabilit și în lipsa documentelor invocate de către asigurător, prin efectuarea unei expertize în specialitatea construcții, administrată la solicitarea expresă a reclamanților. Prin raportul de expertiză în specialitatea construcții efectuat în cauză, proba relevantă în soluționarea cererii de chemare în judecată, cuantumul despăgubirilor datorate de către pârâtă, egale cu suma necesară readucerii imobilului în starea anterioara producerii riscului asigurat a fost stabilită la 88.848 Euro sau 312 485 Ron.

Din aceasta suma trebuie dedusa suma de 90.000 Ron achitată de către asigurător anterior introducerii cererii de chemare în judecată. Potrivit expertului, suma este necesară readucerii clădirilor la stadiul inițial. Prin răspunsul la obiecțiuni, expertul a detaliat punctul său de vedere și a precizat că planurile anexate raportului de expertiză corespund cu componenta si dimensiunile clădirilor înainte de incendiu, iar valoarea rezultată este valoarea de reconstrucție a clădirilor sau altfel spus valoarea tehnică actualizată. Metoda folosită de către expert este metoda costurilor, iar la corpul I de clădire nu s-a evaluat refacerea totală a clădirii ci numai a părților distruse în urma incendiului.

Prin al doilea răspuns la obiecțiuni expertul a precizat că evaluarea a fost efectuată pe baza măsurătorilor și constatărilor efectuate pe teren, conform situației reale. Mai mult, toate evaluările de acest tip se fac în baza Decretului nr. 256/1984 care este asimilat si construcțiilor edificate de către persoanele fizice, iar metoda de calcul solicitată de către pârâtă se referă la evaluarea clădirilor întregi și nu la clădirile afectate parțial sau total de unele distrugeri. Expertiza astfel completată prin răspunsurile la obiecțiuni reprezintă o probă temeinică, deopotrivă utilă și necesară soluționării cauzei, pe deplin susceptibilă de a forma convingerea instanței. În aceste condiții efectuarea unei contraexpertize a fost apreciată ca inutilă, cu atât mai mult cu cât expertul asistent numit de către instanță la solicitarea expresă a pârâtei nu a depus la dosarul cauzei un punct de vedere contrar celui precizat de către expertul judiciar.

Pârâta a invocat si dispozițiile art. 27 din Legea nr. 136/1995 conform cărora „despăgubirile nu pot depăși valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei și nici suma la care s-a făcut asigurarea”. În nici un caz cuantumul stabilit de către expert nu depășește suma la care s-a făcut asigurarea (evaluarea bunului) anterior enunțată, 114.300 Euro, nu depășește nici valoarea bunului la momentul producerii riscului asigurat, deoarece între data încheierii asigurării și momentul producerii incendiului s-a scurs un interval scurt de timp insuficient pentru modificarea semnificativă a valorii imobilului prevăzută în polița de asigurare. Mai mult, evaluarea nu depășește nici cuantumul pagubei, ci reflectă fidel această valoare, exclusiv în privința bunurilor imobile.

Trebuie enunțat în acest context faptul că cererea de chemare în judecată are ca obiect doar repararea prejudiciului produs prin distrugerea imobilelor, fără vreo referire la bunurile mobile, deși acestea au făcut, de asemenea, obiectul asigurării iar o parte au fost inevitabil distruse în incendiu. În consecință, cererea de chemare în judecată a fost admisă și în baza art. 27 din Legea nr. 136/1995, pârâta a fost obligată la plata sumei de 222.485 Ron cu titlul de despăgubiri rezultate din producerea riscului asigurat. Această sumă reprezintă valoarea calculată de către expert, de 312.485 Ron din care a fost scăzută suma de 90.000 Ron achitată de către asigurător anterior introducerii cererii de chemare în judecată, fapt dovedit prin ordinul de plată depus în probațiune.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., fiind în culpa procesuală pârâta a fost obligată la plata sumei de 7227 Ron cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, taxă de timbru si timbru judiciar și onorariu expert. Prin decizia civilă nr. 87 din 25 mai 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul declarat de pârâta SA U. SA București împotriva sentinței tribunalului, pe care a menținut-o în întregime. A obligat-o pe apelantă să le plătească intimaților S.G. și S.L. suma de 1904 lei cheltuieli de judecată în apel. Pentru a pronunța această decizie, analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel invocate în raport de care se verifică determinarea stării de fapt de către prima instanță, si aplicarea dispozițiilor legale potrivit prevederilor art. 296 C. proc.

civ. Curtea de apel a reținut că: Neîndeplinirea întregii proceduri instituite de dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., atrage sancțiunea dedusă din dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea de calificare a acțiunii astfel introdusă ca fiind prematură, însă în ceea ce privește excepția invocată de apelantă nu se poate reține că ar fi întemeiată sub acest aspect, prima instanță reținând în mod corect că parata a fost notificata prin executor judecătoresc cu privire la pretențiile concrete deduse judecații. Mai mult, dosarul de daune depus în probațiune confirmă că între părți au avut loc numeroase discuții si negocieri având ca obiect temeiul despăgubirii, cuantumul daunelor si modul de evaluare al acestora.

În consecință, pârâta a cunoscut anterior introducerii cererii de chemare in judecată pretențiile reclamanților si temeiul acestora, motiv pentru care scopul concilierii a fost pe deplin atins. Obligației asiguratului de a plăti prima de asigurare îi corespunde obligația asiguratorului de a plăti indemnizația de asigurare pentru pierderea ce a înregistrat-o ca urmare a producerii evenimentului asigurat, ori în cauză nu a fost negată executarea obligației de către asigurat, astfel că poziția pârâtei a fost apreciată ca fiind greșită. Așadar asiguratul care a plătit prima de asigurare este îndreptățit să fie indemnizat de asigurator pentru pierderea suferită în urma producerii riscului asigurat, ori probatoriul administrat a relevat prin probe științifice întinderea acestor pierderi.

Susținerea pârâtei că a solicitat expertului ca prin raportul de expertiză să prezinte situația clădirilor anterior incendiului, in conformitate cu autorizațiile de construcție, și să prezinte modul de calcul al suprafețelor construcțiilor asigurate, raportat la situația existentă anterior producerii riscului asigurat și la clădirile preluate in asigurare nu poate primi valențele dorite de pârâtă și de aceea în mod corect prima instanță a apreciat că aceste aspecte nu au influență asupra soluției, toate elementele fiind necesar a fi fost lămurite sub acest aspect anterior încheierii convenției care este temei al răspunderii.

Asigurătorul dacă a apreciat că imobilul, în raport de starea de fapt a fost supraevaluat avea posibilitatea cunoscută ca în cazul supraasigurării, dacă asigurătorul constată supraevaluarea, să recalculeze primele de asigurare și să restituie asiguratului ce a plătit în plus, eventuala indemnizație urmând a fi fost plătită în raport de noua valoare, astfel determinată. Aserțiunile apelantei nu au fost de natură să demonstreze faptul că prima instanță a determinat greșit starea de fapt din cauză sau ar fi interpretat greșit textele legale incidente astfel că în temeiul art. 296 C. proc. civ., curtea de apel a respins apelul declarat de pârâta SA U. SA București, împotriva sentinței tribunalului, pe care a menținut-o în întregime.

Apelanta fiind partea care a căzut în pretenții, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată apelanta să plătească intimaților S.G. și S.L. suma de 1904 lei, cheltuieli de judecată în apel. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta U. SA București, sucursala Cluj Napoca, formulând următoarele motive de recurs: 1. Pe cale de excepție invocă neîndeplinirea procedurii de conciliere directă imperativ prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., iar în baza art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (3) C. proc. civ., solicită modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă.

2. În subsidiar, în situația în care excepția invocată va fi respinsă, solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel având în vedere că: - în mod nejustificat s-a luat în considerare ca probă un raport de expertiză care nu a răspuns obiectivelor fixate de către instanță, care nu aduce lămuririle necesare în vederea unei juste soluționări a cauzei; i-au fost respinse probele solicitate prin însăși cererea de apel și reiterate în fața instanței la primul termen de judecată; hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar cele indicate sunt străine de natura pricinii.

Arată astfel că, din actele dosarului rezultă că singurul aspect rămas în divergență între pârâtă și reclamanți era stabilire corectă și justă a sumelor ce se cuvin reclamanților în baza contractului de asigurare de bunuri, pentru acele clădire care au fost preluate în asigurare, care sunt proprietatea reclamanților, ținând seama de starea acestora la momentul procedurii incendiului. Probele administrate în cauză sunt insuficiente pentru a dovedi pretențiile reclamanților la despăgubiri, raportat la faptul că la dosar nu sunt depuse acte din care să rezulte că reclamanții sunt proprietari ai imobilelor, precum și componența construcțiilor, or, stabilirea existenței și întinderii dreptului la despăgubiri de către instanța judecătorească presupune în primul rând stabilirea legitimării procesuale a părților și identificarea corectă a bunurilor pentru care se solicită despăgubiri.

Mai arată că, întrucât instanța de apel nu a motivat respingerea cererilor în probațiune formulate de pârâtă și a avut în vedere la soluționarea apelului o probă lacunară care nu lămurește întinderea dreptului la despăgubiri a reclamanților intimați consideră că soluția instanței este nelegală pentru că a fost încălcat principiul dreptului la apărare și a fost dată cu interpretarea greșită a Legii nr. 136/1995, ceea ce constituie motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar pentru stabilirea corectă a valorii bunului și pentru administrarea probei solicitate, respectiv expertizei, se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. 3. Solicită modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca urmare a încălcării art. 304 pct. 8, 9 C. proc.

civ., întrucât s-a dat o interpretare greșită a prevederilor art. 27 din Legea nr. 136/1995 și clauzelor contractuale, având în vedere că despăgubirile ce se pot acorda în baza contractului de asigurare nu se determină exclusiv raportat la suma asigurată, ci se are în vedere în primul rând valoarea reală a bunului la momentul producerii riscului asigurat și valoarea pagubei. Aceste aspecte, arată recurenta, nu au fost avute în vedere, fapt ce a dus la acordarea unor despăgubiri cu mult mai mari decât prejudiciul suferit. Recursul nu este fondat. Din examinarea susținerilor formulate în recurs, în raport de actele dosarului, de dispozițiile legale aplicabile speței, precum și de hotărârile judecătorești pronunțate în cauză se constată următoarele: 1. În ce privește excepția invocată de recurenta-pârâtă privind neîndeplinirea procedurii de conciliere directă, prealabilă, prevăzută de dispozițiile art. 720 1 C. proc.

civ., se constată că nu este întemeiată, întrucât ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză au apreciat judicios că atât timp cât dosarul de daune depus în probațiune confirmă existența între părți a numeroase discuții și negocieri având ca obiect temeiul răspunderii, cuantumul daunelor, modul de evaluare a acestora și cât timp pârâta a fost notificată prin executor judecătoresc cu privire la pretențiile deduse judecății, rezultă în mod evident că pârâta a cunoscut anterior introducerii acțiunii pretențiile reclamanților și temeiul acestora, astfel încât scopul urmărit de legiuitor prin instituirea concilierii directe, prealabile a fost atins, iar susținerile recurentei-pârâte sub acest aspect sunt pur formale și, drept urmare, inacceptabile.

Susținerile referitoare la necesitatea stabilirii legitimării procesuale a părților și identificarea corectă a bunurilor pentru care se solicită despăgubiri formulate pentru prima oară în recurs sunt de asemenea pur formale în această fază a procesului și sunt contrazise chiar de afirmațiile recurentei-pârâte potrivit cărora singura chestiune rămasă în discuție (divergență) între pârâtă și reclamante este reprezentată de stabilirea corectă și justă a sumei cuvenite reclamantelor în baza contractului de asigurare de bunuri. De altfel, pârâta nu a contestat clauzele contractuale, nici nu a cerut constatarea nulității absolute (relative) a acestuia, ci a achitat reclamantelor 90000 RON din suma datorată, ceea ce înseamnă pe de-o parte o recunoaștere a despăgubirii datorate acestora, iar pe de altă parte a faptului că contractul de asigurare își produce efectele, în sensul activării clauzei riscului asigurat.

2. În ceea ce privește aspectele conținute de cel de-al doilea motiv de recurs, circumscrise criticii modalității în care au fost administrate și apreciate probele, considerată ca fiind lacunară, întrucât expertiza efectuată în cauză nu a adus lămuririle necesare unei juste soluționări a cauzei, probele administrate au fost insuficiente pentru a dovedi pretențiile reclamanților la despăgubiri, iar pârâtei i-au fost respinse nemotivat cereri în probațiune, încălcându-i-se astfel dreptul la apărare și dându-se o interpretare greșită dispozițiilor Legii nr. 136/1995, se constată că sunt de asemenea neîntemeiate.

Aceasta, deoarece, pe de-o parte, în recurs nu pot fi primite critici de netemeinicie, ci numai critici de nelegalitate a hotărârii atacate, iar pe de altă parte, se constată că în cauză a fost efectuată o expertiză de specialitate în construcții, care a fost completată prin răspunsurile la toate obiecțiunile pârâtei, în cadrul cărora expertul și-a precizat și detaliat punctul de vedere, iar instanța fondului a apreciat corect că de vreme ce această probă este temeinică, deopotrivă necesară și utilă unei juste soluționări a cauzei și pe deplin lămuritoare pentru a-și forma convingerea, solicitarea pârâtei de a fi efectuată o contraexpertiză este inutilă, cu atât mai mult cu cât expertul asistent numit de instanță la cererea expresă a pârâtei nu a prezentat un punct de vedere contrar celui formulat de expertul judiciar.

Prin urmare, nu se confirmă susținerile recurentei-pârâte privind administrarea unui probatoriu insuficient, neconcludent, respingerea nemotivată a unor cereri în probațiune, încălcarea dreptului la apărare, interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 136/1995 și nici necuprinderea în hotărârea curții de apel a motivelor pe care se sprijină ori a unor motive străine de natura pricinii, pentru a justifica casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, așa cum solicită recurenta-pârâtă prin formularea celui de-al doilea motiv de recurs.

3. Cel de-al treilea motiv de recurs, conform căruia se susține că instanțele au dat o interpretare eronată a prevederilor art. 27 din Legea nr. 136/1995 și clauzelor contractuale și în baza căruia se solicită modificarea deciziei recurate nu este întemeiat, întrucât instanța fondului a tranșat această chestiune, reținând că în nici un caz cuantumul stabilit de expert nu depășește suma la care s-a făcut asigurarea (evaluarea) bunului, la momentul producerii riscului asigurat și nici cuantumul pagubei. În consecință, având în vedere că recurenta-pârâtă nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., să conducă la casarea sau modificarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută ca fiind legală și se va respinge recursul pârâtei, ca fiind nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta-pârâtă U.A. SA București, sucursala Cluj, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4165 lei către reclamantele S.L., S.B.L. și S.A.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta U. SA BUCUREȘTI, sucursala Cluj-Napoca, împotriva deciziei civile nr. 87 din 25 mai 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă la 4165 lei cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți S.L., S.B.L. și S.A.D. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 aprilie 2010.