ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 34/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 34/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

recursului de față, din actele și lucrările dosarului, a constatat următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 77/COM/2013

Tribunalul Alba a admis în parte acțiunea reclamantului M.F., fiind obligată

pârâta să-i achite suma de 539.792,14 lei, reprezentând diferență de

despăgubire pentru imobilul asigurat și suma de 65.528 lei, reprezentând

diferență de despăgubire pentru bunuri mobile asigurate, conform contractului

nr. x1.

Au fost acordate

cheltuieli de judecată parțiale, în sumă de 10232 lei, din care suma de 2232

lei, reprezentând onorarii de expert, 5000 lei - parte din taxele judiciare,

iar suma de 3000 lei, reprezentând parte a onorariului de avocat, în rest fiind

respinsă atât cererea principală, cât și cea accesorie.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut la momentul producerii riscului

asigurat, incendiul din 24 iulie 2011, în care au ars în totalitate pensiunea

și bunurile aflate în incinta acesteia, încheierea între părți a Contractului

de asigurare nr. x1, conform căruia referitor la bunuri imobile suma asigurată

era în cuantum de 160.000 euro, aplicându-se principiul primului risc, obiectul

asigurării constituindu-l clădirea și eventualele anexe. Pentru această

categorie de bunuri, asigurarea era tip AC (acoperire cuprinzătoare), anume

pentru toate riscurile, astfel cum rezultă din definiția de la art. 8.4 din

contract. Având în vedere principiul recuperării integrale a prejudiciului

produs, precum și prevederile contractuale referitoare la suma asigurată și

limita de răspundere, precum și pe cele legate de plata despăgubirilor,

instanța a apreciat fondată acțiunea în parte, pentru diferența de despăgubire

de 539.792,14 lei și suma de 65.528 lei, reținând că acțiunea nu poate fi

admisă integral, sumele solicitate neavând corespondent total în paguba

suferită de acesta.

În baza art. 274 și

276 C. proc. civ., au fost acordate reclamantului cheltuieli de judecată în

suma de 10232 lei, din care suma de 2232 lei, reprezentând onorarii de expert,

5000 lei, reprezentând parte din taxele judiciare, iar suma de 3000 lei,

reprezentând parte a onorariului de avocat, menționându-se că taxele judiciare

și onorariul de avocat de avocat au fost acordate proporțional cu măsura în

care a fost admisă cererea principală.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantul M.F. și pârâta SC A.R.A. V.I.S. SA

București, prin Sucursala Alba Iulia.

Prin apelul său,

reclamantul M.F. a criticat soluția instanței de fond în ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate pentru bunurile mobile, respectiv suma de

65.528 lei (echivalentul a 15.516 euro) în loc de 32.565 euro (respectiv

137.531 lei).

A arătat apelantul

că, deși este vorba de o răspundere contractuală, respectiv contractul de

asigurare din 29 decembrie 2010, instanța de fond nu a acordat suma stabilită

conform voinței părților prin contractul de asigurare atunci când bunul este

distrus în totalitate, ci a acordat doar diferența dintre valoarea bunurilor

mobile așa cum au fost evaluate de expert și suma achitată de pârâtă de voie

bună în cuantum de 31.400 lei.

În condițiile în care

ambele părți și-au însușit prin semnarea contractului valoarea de despăgubire a

bunurilor mobile la suma de 40.000 euro, se apreciază că instanța trebuia să

acorde diferența dintre valoarea stabilită în contract în caz de producere a

riscului asigurat (40.000 euro) și suma pe care pârâta a achitat-o de bună voie

(31.400 lei echivalentul a 7435 euro) aducă suma de 32.565 euro, respectiv

137.531 lei și nu doar suma de 65.528 lei (echivalentul a 15.516 euro).

În aceste condiții

suma contestată de apelantul reclamant este de 17.049 euro, echivalentul a

72.003 lei.

Așa cum rezultă din

procesul-verbal de intervenție din 24 iulie 2011, pensiunea asigurată

construită integral din lemn a ars în totalitate împreună cu toate bunurile

aflate înăuntrul acesteia, inclusiv centrala termică.

Nu există niciun dubiu

că este vorba de o daună totală, aspect necontestat de către pârâtă, motiv

pentru care se impune plata sumelor asigurate în integralitatea lor conform

contractului de asigurare din 29 decembrie 2010.

Valoarea la care

bunurile și clădirea au fost asigurate a fost însușită de către ambele părți

contractante prin semnarea contractului și plata ratelor.

Pârâta și-a însușit

valoarea și a cerut reclamantului ca la această valoare să se achite ratele. în

condițiile în care contractul este legea părților și pârâta a acceptat valoarea

înscrisă chiar de ea în contract se apreciază că și executarea obligației de

către pârâtă trebuie să se facă tot raportat la valoarea însușită de aceasta și

cuprinsă în contractul de asigurare.

Raportat la motivul

de apel invocat mai sus și la poziția procesuală a pârâtei se apreciază că nu

se impunea reducerea cheltuielilor de judecată, acestea trebuiau acordate în

totalitate așa cum ele au fost solicitate și justificate.

La rândul său, pârâta

SC A.R.A. V.I.S. SA București, prin Sucursala Alba Iulia, a solicitat, în

principal, admiterea apelului și modificarea sentinței în sensul respingerii

acțiunii, iar în subsidiar, modificarea acesteia în sensul diminuării

despăgubirilor.

Se arată că

asiguratul, la încheierea poliței de asigurare a cunoscut faptul că imobilul a

fost supraasigurat, suma asigurată fiind de 5 ori mai mare decât valoarea

imobilului conform autorizației de construire (de la 30.555 euro la 160.000

euro), aspect sesizat la momentul avizării daunei.

Se invocă

dispozițiile Legii nr. 136/1995, art. 27, în conformitate cu care despăgubirile

se stabilesc în funcție de starea bunului la momentul producerii riscului

asigurat, fără a putea depăși valoarea bunului din momentul producerii riscului

asigurat, cuantumul pagubei și nici suma la care s-a făcut asigurarea.

Întrucât valoarea

bunului la momentul producerii riscului este valoarea din autorizația de

construcție, respectiv 130.973,27 lei, apelanta susține că prin plata sumei de

218.000 lei, adică echivalentul în lei a sumei de 51.618 euro, a despăgubit cu

mult peste valoarea declarată.

Se învederează de

către apelantă că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a solicitat, mai

mult decât suma asigurată înscrisă în polița de asigurare de 160.000 euro,

luând în considerare concluziile expertizei tehnice care evalua imobilul la

172.675 euro (757820 lei) echivalent în euro la data de 11 aprilie 2013, din

care a scăzut valoarea despăgubirii de 218.000 lei.

Se contestă și

valoarea imobilului stabilită de către expert prin raportare la cursul euro din

data de 11 aprilie 2013, invocându-se de către pârâta apelantă că nu se ține

cont de clauzele poliței de asigurare, art. 65, potrivit cărora despăgubirile

se plătesc în valuta în care s-a încheiat prima asigurare, la cursul comunicat

de BNR pentru valuta respectivă, valabil în ziua producerii evenimentului,

respectiv, la un curs euro din 24 iulie 2011 de 4,2233 lei.

De asemenea, arată că

expertul aplică indicele de actualizare la zi, ceea ce este total eronat atât

timp cât clauzele contractuale prevăd că despăgubirea nu poate fi calculată

decât la valoarea din ziua producerii evenimentului, astfel că, inclusiv acel

indice trebuia calculat la data de 24 iulie 2011, data producerii riscului

asigurat și nu la data efectuării expertizei tehnice când efectiv imobilul nu

mai poate fi utilizat fiind inclus în categoria riscurilor de daună totală.

Consideră că se

impune efectuarea unei noi expertize tehnice care să țină cont de toate

clauzele contractuale și care să se raporteze valoric la data producerii

evenimentului și nu la data efectuării expertizei.

În drept se invocă

dispozițiile art. 282 C. proc. civ., Legea nr. 136/1995.

Prin Decizia civilă

nr. 83 din 5 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a

civilă, s-au admis apelurile declarate de reclamantul M.F. și de pârâta SC

A.R.A. V.I.S. SA București, prin Sucursala Alba Iulia împotriva Sentinței

civile nr. 77/COM/2013 pronunțată de Tribunalul Alba în Dosarul nr.

6631/107/2013, pe care au schimbat-o în parte, în sensul reducerii la valoarea

de 457.728 lei a diferenței de despăgubire pentru imobil și a stabilirii la

suma de 12.080,56 lei a cheltuielilor de judecată la care a fost obligată

pârâta în favoarea reclamantului.

S-au menținut în rest

celelalte dispoziții ale sentinței.

Asigurătorul pârât a

acceptat valoarea de asigurare a imobilului de 160.000 de euro, fără a emite

vreo obiecție privind eventuala supraasigurare la acel moment și pe care o

reclamă în prezent, clauza de la art. 67 prevăzând modul de calcul a despăgubirii,

prin scăderea din valoarea din nou a imobilului a uzurii.

Această clauză este

conformă dispozițiilor art. 27 din legea cadru în materia asigurărilor, în

sensul că despăgubirile ce se plătesc de asigurător se stabilesc în funcție de

starea bunului din momentul producerii riscului asigurat, fără să poată depăși

valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei

și nici suma la care s-a făcut asigurarea.

În măsura în care la

efectuarea expertizei judiciare s-a avut în vedere de expert tocmai metoda de

înlocuire stabilită pe baza unor cataloage de prețuri din 1965, pentru

determinarea valorii reale fiind aplicată și o reducere datorată uzurii de

exploatare de 15%, de la data recepției lucrărilor conform procesului-verbal

din 29 decembrie 2010 până la incendiu din 24 iulie 2011, susținerile apelantei

pârâte privind încălcarea dispozițiilor legale, respectiv, contractuale sunt

nefondate.

Deși expertul a

aplicat la valoarea de înlocuire de 357.794 lei, pe baza prețului de catalog

din 1965, un indice de actualizare de 2,722, valabil la 15 iunie 2012, Curtea

procedând la recalcularea valorii prin aplicarea indicelui stabilit la 15.05

2011 și valabil la data incendiului, de 2,646, după aplicarea și coeficientului

de uzură, constată că rezultă o valoare reală de 736.607,85 lei.

În fapt, acest

cuantum, ce reprezintă valoarea reală a imobilului la data procedurii riscului

asigurat, depășește suma la care a fost asigurat bunul, respectiv, 675.728 lei

reprezentând echivalentul a 160.000 de euro.

În acest context,

criticile pârâtei privind pronunțarea unei soluții greșite pe baza expertizei

judiciare nu sunt fondate, neimpunându-se suplimentarea probațiunii prin

efectuarea unei noi expertize în cauză pentru determinarea despăgubirii

datorate pentru imobil, raportul de evaluare și răspunsul la obiecțiuni

conținând suficiente elemente pentru stabilirea acesteia în apel.

Nu sunt întemeiate

nici susținerile apelantei în sensul ca valoarea bunului la momentul producerii

incendiului este egală cu valoarea lucrărilor de construcții, autorizate sub

nr. 12 din 16 decembrie 2010 de către Primarul Comunei Meteș, în măsura în care

o astfel de interpretare este contrară dispozițiilor contractuale

sus-menționate, pe care pârâta și le-a asumat.

De asemenea, împrejurarea

că a fost autorizată realizarea unor lucrări de construire pensiune turistică,

estimate la valoarea de 130.973,27 lei, nu este de natura de a anula

concluziile expertizei judiciare care a evaluat imobilul în starea în care se

afla la momentul incendiului.

Nu pot fi reținute

nici afirmațiile pârâtei privind achitarea integrală a despăgubirilor, ca

urmare a constatării unei supraasigurări în raport de suma asigurată la data

încheierii contractului.

Aceasta, în

condițiile în care modul de stabilire a daunelor plătite asiguratului în cazul

unei supraasigurări constând, conform clauzei de la art. 70, într-o valoare mai

mare a sumei asigurate față de valoarea de asigurare, la momentul producerii

riscului, este prevăzut expres de textul acestui articol.

Apelul pârâtei este

considerat parțial fondat sub aspectul stabilirii de către prima instanță a

nivelului maxim al despăgubirii pentru bunul imobil și, în consecință, a

diferenței la care a fost obligată, cu încălcarea dispozițiilor art. 27 alin.

(2) din Legea nr. 136/1995 și art. 65 și 66 din Contractul de asigurare.

Raportat la nivelul

maxim al despăgubirii de 160.000 de euro și la suma achitată cu titlu de

despăgubire de 218.000 lei, reprezentând 51.618,40 euro la cursul BNR din 24

iulie 2011 de 4,223 lei, rezultă că obligația de plată a pârâtei este

justificată doar pentru diferența de 108.381,59 euro, respectiv, 457.728 lei.

Deși a solicitat, în

principal, schimbarea sentinței în sensul respingerii reclamantului, instanța

de apel a constatat că pârâta nu a dezvoltat vreo critică cu privire la modul

de acordare a despăgubirii pentru bunurile mobile.

În ceea ce privește

apelul declarat de reclamantul M.F., sub aspectul valorii acordate cu titlu de

despăgubiri pentru bunuri mobile, instanța de apel a avut în vedere aceleași

considerente expuse și în apelul pârâtei cu privire la limita despăgubirilor

acordate la producerea riscului asigurat.

Astfel, clauza de la

pct. 60 din contractul încheiat între părți, incidență atât în cazul

indemnizației pentru bunurile imobile, cât și mobile, prevede expres că această

despăgubire nu poate depăși valoarea de asigurare a bunurilor de la momentul

producerii evenimentului asigurat stabilită conform capitolului VI.

Faptul că s-a optat

de către reclamant la menționarea globală a sumei asigurate pentru bunurile

mobile nu presupune ca asigurătorul să-i acorde o despăgubire până la nivelul

maxim al asigurării, în speță de 40.000 de euro, fără a se face dovada

bunurilor afectate, pe motiv că pensiunea a fost distrusă în întregime.

Chiar în acest

context, instanța de apel constată nu s-a prezentat de către reclamant o listă

a bunurilor asigurate la momentul încheierii contractului, iar, dispozițiile

art. 75 din contract prevăd acordarea unor despăgubiri pentru bunurile mobile,

în caz de daună totală, la valoarea lor din momentul producerii riscului

asigurat.

Întrucât reclamantul

apelant a indicat în cererea de despăgubiri bunurile pentru distrugerea cărora

solicită acordarea de despăgubiri, bunuri evaluate de expertul judiciar B.M. la

suma de 97.369 lei, în mod legal, în temeiul clauzelor contractuale, a fost

stabilită de către prima instanță obligația intimatei pârâte de achitare doar a

diferenței de 65.528 lei.

Pentru aceste

considerente, curtea apreciază că motivul de apel privind neacordarea acestei

indemnizații până la valoarea de 40.000 de euro nu este întemeiat, raportat la

dispozițiile art. 75 alin. (1) lit. a) din contract și art. 27 alin. (2) din

Legea nr. 136/1995.

Apelul reclamantului

a fost considerat parțial fondat, sub aspectul modului de stabilire a

cheltuielilor de judecată, nefiind justificată în raport de prevederile art.

274 alin. (1) și 3 C. proc. civ. acordarea doar sumei de 5000 de lei din taxa

judiciară de timbru ce trebuia determinată în limita pretențiilor admise și cu

luarea în considerare a sumei de care a fost scutit și neacordarea în întregime

a onorariului avocațial.

În consecință, doar

în această limită s-a admis apelul reclamantului, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate în sensul

stabilirii la 12.080,56 lei a cheltuielilor de judecată acordate reclamantului

la fond, în rest ambele apeluri nefiind fondate, sentința urmând a fi

menținută.

Întrucât în apel s-au

solicitat cheltuieli de judecată de către apelantul reclamant, reprezentând

taxa judiciară de timbru achitată raportat doar la neacordarea despăgubirii

pentru bunuri mobile, față de respingerea apelului sub acest aspect, nefiind

îndeplinite condițiile art. 274 C. proc. civ., acestea nu au fost acordate.

Împotriva deciziei

pronunțată în apel, pârâta a declarat recurs.

În susținerea

recursului, pârâta susține că instanța de apel nu a aplicat norma specială

existentă în vigoare la data producerii riscului asigurat, în considerarea

dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 136/1995, conform principiului specialia

generalibus non derogant. Mai arată recurenta că instanța de apel trebuia să

țină cont de apărările sale și să aplice dispozițiile legale în materie,

respectiv legea asigurărilor și reasigurărilor în România, singura lege

valabilă și în vigoare atât la momentul încheierii poliței de asigurare, cât și

la data producerii riscului asigurat. În opinia recurentei, în mod greșit

instanța de fond a considerat că la data producerii riscului asigurat, art. 27

din Legea nr. 136/1995 erau abrogate de dispozițiile Legii nr. 71/2011, pct. 1,

art. 192.

Recursul este

nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:

Problema greșitei

constatări a primei instanțe cu privire la abrogarea dispozițiilor art. 27 din

Legea nr. 136/1995, a fost tranșată tranșată de instanța de apel, în sensul că

această constatare nu înlătură valabilitatea principiilor avute în vedere la

stabilirea unei diferențe de despăgubire.

Și, prin urmare,

instanța de apel a statuat că, criteriul luat în considerare de părțile

contractului de asigurare pentru suma asigurată în cazul clădirilor este, în

conformitate cu art. 30 din actul bilateral, suma declarată de asigurat care

exprimă valoarea de asigurare, definită ca fiind la data încheierii asigurării,

valoarea reală, adică valoarea de nou (prețul de înlocuire) din care se scade

uzura, în raport cu vechimea, întrebuințarea și starea de întreținere a

imobilului(întocmai cu contractul părților care este legea părților, cu

respectarea principiului consensualismului statuat de părțile din litigiu în

contractul încheiat și în considerarea dispozițiilor art. 969 C. civ.).

De aceea, după cum se

poate observa, în mod legal și riguros instanța de apel a considerat că

asigurătorul pârât a acceptat valoarea de asigurare a imobilului de 160.000 de

euro, fără a emite vreo obiecție privind eventuala supraasigurare la acel

moment și pe care o reclamă în prezent, clauza de la art. 67 prevăzând modul de

calcul a despăgubirii, prin scăderea din valoarea din nou a imobilului a

uzurii.

Această clauză este

conformă dispozițiilor art. 27 din legea cadru în materia asigurărilor, în

sensul că despăgubirile ce se plătesc de asigurător se stabilesc în funcție de

starea bunului din momentul producerii riscului asigurat, fără să poată depăși

valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei

și nici suma la care s-a făcut asigurarea.

În consecință, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca

nefondat recursul declarat de pârâta Asigurarea Românească A.V.I.S - prin

sucursala Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta Asigurarea Românească A.V.I.S. - prin sucursala

Cluj împotriva Sentinței civile nr. 77/COM/2013 din 30 septembrie 2013

pronunțată de Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 ianuarie 2015.

Procesat

de GGC - NN