ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 158/2015

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1347/2013 pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosar nr. 1529/85/2011 a fost admisă acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC D.S. SRL împotriva pârâtei SC C.A. SA și obligată pârâta să plătească în favoarea reclamantei suma de 1.718.922 RON reprezentând daună efectivă și dobândă legală și suma de 9.650 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele: Între părțile din litigiu s-a încheiat polița de asigurare a clădirilor și a conținutului din 11 octombrie 2009 având ca obiect asigurarea imobilului situat în Mediaș, str. G., proprietatea reclamantei cu valabilitate până la data de 10 octombrie 2010. Societatea reclamantă și-a onorat obligațiile contractuale în temeiul art. 969 C. civ., plătind prima de asigurare anuală și punând la dispoziția societății pârâte toate documentele solicitate, aspecte necontestate în cauză. În data de 8 mai 2010 societatea pârâtă a fost înștiințată printr-o adresă că în incinta spațiului asigurat a avut loc un incendiu, risc asigurat conform condițiilor de asigurare, pentru care s-a deschis dosarul de daună din data de 10 mai 2010. Pârâta SC C.A.

SA, în dosarul de daună deschis, a refuzat să plătească reclamantei despăgubirea solicitată de aceasta în temeiul poliței de asigurare întrucât evenimentul produs în noaptea de 8 mai 2010 nu se încadrează în prevederile art. 4.2.2. lit. c) și lit. d) din Condițiile de asigurare, respectiv: fumatul în încăperi în care sunt depozitate sau manipulate produse combustibile sau inflamabile și nerespectarea normelor P.S.I. Din coroborarea tuturor probele administrate în cauză tribunalul a constatat că pârâta refuză nejustificat plata despăgubirilor solicitate, articolul invocat în apărare negăsindu-și incidența în cauză, întrucât cauza incendiului nu rezultă cu certitudine din procesul-verbal de intervenție încheiat de Detașamentului de Pompieri din Mediaș, așa cum prevăd condițiile de asigurare, și nu poate fi vorba nici de acțiunea directă sau neglijența reprezentanților ori prepușilor asiguratului persoană juridică.

În consecință, față de starea de fapt reținută, în temeiul prevederilor contractuale (cap. 9 din Condițiile generale de asigurări), societatea pârâtă, în calitate de asigurător este obligată a-l despăgubi pe asigurat pentru prejudiciul produs în limita poliței de asigurare. În ce privește întinderea prejudiciului, instanța a luat în considerare valoarea stabilită prin raportul de expertiză tehnică efectuată de experta M.S., respectiv suma de 1.718.922 RON (contravaloare daună efectivă și dobândă legală). Față de considerentele expuse, în baza art. 969, art. 1073 C. civ., raportat la art. 24 din Legea nr. 136/1995, varianta în vigoare la data nașterii raportului juridic dedus judecății, tribunalul a admis acțiunea așa cum a fost precizată și, în baza art. 274 C. proc.

civ., a obligat în solidar pârâtele, aflate în culpă procesuală, la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei în valoare de 9.650 RON. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC C.A. SA. Examinând sentința atacată, curtea de apel a reținut următoarele: În ce privește cererea pârâtei apelante de suspendare a executării hotărârii atacate până la soluționarea apelului, curtea de apel a constatat că pârâta nu s-a conformat dispozițiilor instanței referitoare la timbraj, nefăcând dovada achitării taxei.

În ce privește apelul declarat de pârâtă, curtea de apel a reținut că pârâta apelantă a renunțat la solicitarea privind efectuarea unui nou raport de expertiză pirotehnică față de depunerea la dosar de către reclamantă a extrasului de pe site-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție, din care rezultă că la data de 3 aprilie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile declarate împotriva deciziei nr. 35/2013 a Curții de Apel Alba-lulia pronunțată în Dosar nr. 1883/85/2011. Or, Dosarul nr. 1883/85/2011 avea ca obiect cererea de despăgubiri formulată de o societate comercială în contradictoriu cu o societate de asigurări pentru prejudiciul produs pentru același incendiu din data de 8 mai 2010, în cadrul căruia instanța a reținut drept cauză a incendiului efectul termic al curentului electric, însușindu-și concluziile expertizelor pirotehnice efectuate.

Prin urmare, nu se poate reține incidența clauzei de excludere de la plata despăgubirilor întemeiată pe dispozițiile art. 4.2.1 și art. 4.2.2 din condițiile generale de asigurare a clădirilor și bunurilor, în condițiile în care raportul de expertiză tehnică-procese pirogene și incendii, dispus de instanța de fond și întocmit de expertul D.G. concluzionează că nu există nicio legătură de cauzalitate între vreo încălcare a normelor P.S.I. și cauza efectivă de incendiu, apreciind că sursa de inițiere a incendiului este posibil să fie efectul termic al curentului electric.

Instanța de fond a constatat în mod temeinic că nu se poate reține din probatoriul efectuat în cauză conduita culpabilă a reclamantei, care să dea eficiență juridică clauzelor de exonerare de răspundere ale asigurătorului, iar pe de altă parte, prin decizia nr. 35/2013 dată în Dosarul nr. 1883/85/2011 al Curții de Apel Alba-lulia s-a stabilit irevocabil, cu putere de lucru judecat, că aruncarea unui rest de țigară aprins sau nerespectarea normelor P.S.I. nu puteau genera incendiul, nefiind cauze determinante ale acestuia. Nu are relevanță faptul că procesul-verbal de intervenție din 8 mai 2010 nu a fost atacat în instanță, întrucât acesta nu stabilește cu certitudine cauza incendiului.

Nu a fost găsită întemeiată nici critica pârâtei apelante potrivit căreia hotărârea ar fi fundamentată pe o greșită aplicare a dispozițiilor art. 9 și art. 27 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, întrucât despăgubirile acordate echivalentului a 314.810 euro ar depăși limitele sumei asigurate de 235.224 euro. Curtea de apel a constatat că nu sunt fondate nici criticile apelantei pârâte privind nedovedirea cuantumului daunei efective, invocate în cadrul completării la motivele de apel. Aspectele învederate în cadrul completării la motivele de apel, în baza cărora pârâta a solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă, nu necesită o clarificare pe cale unei noi expertize contabile în condițiile în care determinarea prejudiciului cert suferit de reclamantă s-a realizat prin raportul de expertiză contabilă la acest raport de expertiză întocmit de expertul M.S.

În ce privește apelul declarat de reclamanta SC D.S. SRL, curtea de apel a constatat că reclamanta nu indică în concret un cuantum al cheltuielilor de judecată care susține că nu i-au fost acordate de către instanța de fond. Reclamanta apelantă se mărginește a invoca acordarea doar în parte a cheltuielilor de judecată, fără a preciza ce sumă apreciată de reclamantă ca dovedită nu i s-a acordat. De altfel, reclamanta nu a cuantificat totalul cheltuielilor de judecată nici la instanța de fond, solicitând cu ocazia dezbaterilor în ședința publică din 28 noiembrie 2013 cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu avocat și onorariu expert. În speță, cheltuielile de judecată în sumă de 9.650 RON stabilite de prima instanță cuprind taxa de timbru achitată, onorariul achitat expertului D.G.

și expertului M.S. și onorariul avocațial. Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Alba-lulia, prin decizia nr. 247/2014 din 10 iunie 2014 a anulat ca netimbrată cererea de suspendare a executării sentinței nr. 1347/2013 a Tribunalului Sibiu, formulată de pârâta apelantă SC C.A. SA; a respins apelul declarat de pârâta SC C.A. SA Sibiu; a respins apelul declarat de reclamanta SC D.S. SRL Mediaș împotriva aceleiași sentințe; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată în apel. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs în cadrul termenului legal, atât reclamanta SC D.S. SRL cât și pârâta SC C.A. SA. Cererea de recurs formulată de reclamanta SC D.S.

SRL a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În temeiul acestui motiv de nelegalitate reclamanta a solicitat admiterea recursului, schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii apelului și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamantă atât la fond cât și la apel. În susținere, recurenta-reclamantă arată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin prisma aplicării și interpretării greșite a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Apreciază că în mod greșit instanța de apel a acordat numai în parte cheltuielile de judecată avansate de către reclamantă la fond și apel. Deși în cuprinsul hotărârii de fond nu se menționează că pârâta a fost obligată la cheltuieli de judecată parțiale, cuantumul acestor cheltuieli a fost diminuat.

Cererea de recurs formulată de pârâta SC C.A. SA. Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacată, în sensul respingerii cererii reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial în apel. Recurenta susține că s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât ambele cereri de apel au fost respinse, astfel încât nici una dintre părți nu a căzut în pretenții. Mai mult decât atât, instanța de apel deși a invocat dispozițiile art. 276 C. proc. civ., susținând că a procedat la compensarea celor două cereri privind acordarea de cheltuieli de judecată, nu prezintă motivele de fapt pe care se sprijină soluția.

Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de către recurenta-reclamanta reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea greșită a legii în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Reglementarea cheltuielilor de judecată pe care o parte, sau părțile care le avansează pentru derularea unui litigiu fac obiectul Capitolului IV intitulat «Hotărârile» Secțiunea a IV-a „Cheltuielile de judecată” C. proc. civ. Fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, așa cum rezultă din dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. În speță, se constată că, pârâta SC C.A. SA este partea care a căzut în pretenții, prin admiterea acțiunii ca formulată și precizată de reclamanta SC D.S. SRL, instanța de apel reținând în mod corect culpa procesuală a acestea, în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Prin cererea de apel, reclamanta a formulat critici în ce privește acordarea în parte a cheltuielilor de judecată, apel respins ca nefondat. Înalta Curte reține ca nu poate face o apreciere în ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de fond și menținute de către instanța de apel, deoarece recursul este o cale de atac care poate fi exercitata numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Astfel fiind, faptul că instanța de fond, a stabilit un cuantum al cheltuielilor de judecată, menținut de către instanța de apel, care nu concordă cu opinia reclamantei referitor la modul de calcul al acestor cheltuieli de judecată sau la criticile de stabilire a lui nu înseamnă că s-ar fi încălcat sau aplicat greșit legea. Se reține, totodată, că în considerentele deciziei de apel, instanța a motivat amplu aspectul referitor la modalitatea de calcul a cheltuielilor de judecată, în condițiile unor critici informe ale părții referitoare la neacordarea în totalitate a acestor cheltuieli. Se remarcă, de altfel, că aceeași poziție procesuală a fost adoptată de parte și în cuprinsul memoriului de recurs, critica sa vizând generic neacordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, din analiza criticilor reclamantei se desprinde concluzia că partea invocă, în realitate, o eroare de calcul sub aspectul greșitei adiționări a sumelor dovedite ca fiind efectuate în cursul procesului. Din această perspectivă se reține și incidența dispozițiilor art. 281 2a C. proc. civ. din 1865. Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul reclamantei SC D.S. SRL. Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de către recurenta-pârâtă reține că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Susținerile referitoare la nelegalitatea deciziei atacate, sub aspectul cheltuielilor de judecată, sunt întemeiate.

Instanța de apel a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată în apel, în raport de dispozițiile art. 276 C. proc. civ., și anume în funcție de soluția de respingere a apelului declarat de reclamantă. Deși Curtea de apel a făcut referire, în mod expres, la acest text de lege, dispoziția legală sus-enunțată a fost interpretată și aplicată, în mod greșit, în stabilirea cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă, în apel, în limitele respingerii căii de atac declarată de către reclamantă. Conform dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., în ipoteza în care pretențiile fiecărei părți au fost admise în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând proceda la compensarea lor.

Raționamentul juridic al instanței de apel dedus din interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. este greșit în raport de soluția pronunțată, potrivit căreia au fost respinse ambele apeluri formulate în cauză, atât cel declarat de pârâta SC C.A. SA cât și cel declarat de reclamanta SC D.S. SRL. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite, recursul declarat de pârâtă, fiind întrunite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și în consecință va fi modificată decizia atacată, în sensul înlăturării dispoziției privind obligarea pârâtei SC C.A. SA la plata cheltuielilor de judecată în apel, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC D.S. SRL împotriva deciziei nr. 247/2014 din 10 iunie 2014 a Curții de Apel Alba-lulia, secția a ll-a civilă. Admite recursul declarat de pârâta SC C.A. SA împotriva aceleiași decizii. Modifică în parte decizia recurată în sensul că înlătură dispoziția privind obligarea apelantei-pârâte SC C.A. SA la plata cheltuielilor de judecată. Menține în rest dispozițiile deciziei recurate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2015.