ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1871/2015

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 5146/103/2012 din 24 octombrie 2012, reclamanta A.V. a chemat în judecată pârâtele SC O.V.I.G. SA și SC O.V.I.G. SA - Sucursala Neamț pentru pretenții în cuantum de 250.000 euro (echivalentul în RON 1.125.000 RON, pentru un curs 1 euro 4,5 RON). Prin Sentința civilă nr. 38/COM din 10 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A.V.

Tribunalul a reținut că între părți s-a încheiat un contract de asigurare complexă a locuințelor conform poliței seria F nr. X cu valabilitate de la 18 iunie 2010 până la data de 18 iunie 2011, obiectul asigurării constituindu-l imobilul deținut cu titlu de proprietate situat în comuna Alexandru cel Bun, sat Vădurele, județul Neamț, cu destinație de locuință, bunuri conținute, împrejmuirea cât și răspunderea civilă în valoare totală de 380.000 euro. La data de 29 august 2010 a avut loc un incendiu care a afectat imobilul asigurat, în parte, iar reclamanta a fost despăgubită cu suma de 277.368 RON/echivalentul a 64.000 euro, la data de 17 noiembrie 2010. S-a arătat că, la data de 2 noiembrie 2010, reclamanta a declarat, în scris, că prin primirea sumei de 277.368 RON, care reprezintă despăgubirea integral cuvenită, ca urmare a evenimentului (daunei) produse în data de 29 august 2010, nu mai are nicio pretenție sau drept în legătură cu paguba respectivă.

Totodată, a declarat că a luat cunoștință de modificarea sumei ca urmare a plății despăgubirii. Ținând cont de prevederile art. 11.10 din Condițiile generale privind asigurarea complexă a locuințelor care fac parte integrantă din contractul/polița de asigurare seria F nr. X din 18 iunie 2010 care prevăd că "prin plata despăgubirii se sting orice pretenții ale Asiguratului sau, după caz, Beneficiarului, față de asigurător, în legătură cu dauna respectivă", precum și de declarația dată de reclamantă la data de 2 noiembrie 2010, instanța de apel a considerat că pretențiile deduse judecății sunt nejustificate. Împotriva sentinței a declarat apel apelanta-reclamantă A.V.

Prin Decizia nr. 47/2015 din 17 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis apelul promovat de apelanta-reclamantă A.V., împotriva Sentinței civile nr. 38/COM din 19 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Neamț și a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 87.222 euro (echivalent în RON la data plății); s-au respins celelalte pretenții, ca nefondate. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei-apelante suma de 7.961 RON cu titlul de cheltuieli de judecată. Instanța de apel a reținut următoarele considerente: Plata parțială a unei despăgubiri nu exonerează asigurătorul de acoperirea în întregime a pagubei suferite de asigurat în urma evenimentului asigurat, dacă întinderea reală a pagubei se înscrie în suma maximă asigurată.

S-a reținut că în speță nu se poate considera că prin acceptarea unei plăți parțiale de aproximativ 64.000 de euro apelanta ar fi renunțat la restul despăgubirii care i se cuvenea. În acest sens se observă că intimatul asigurător stabilește despăgubirea printr-un formular care are inserat, în toate cazurile, clauza referitoare la renunțarea de către asigurat a altor pretenții, însă această clauză este una tip, care conține o formulare unilaterală și convenabilă asigurătorului. Dacă s-ar admite că prin acceptarea oricărei sume, dispuse a fi plătită de asigurător, asiguratul pierde dreptul la restul despăgubirii, s-ar ajunge în situația în care asiguratul, constrâns să primească o parte din despăgubire, să fie la aprecierea discreționară și arbitrară a asigurătorului, care își poate stabili să plătească doar cât îi convine, pe baza evaluării sale și care nu poate fi opusă asiguratului sau instanței de judecată.

În situația în care apelantei-asigurate i s-au oferit și aceasta a primit cei aproximativ 64.000 de euro, pentru că atât a înțeles asigurătorul să-i plătească de bună-voie, conform instanței de fond și intimatului asigurător aceasta ar fi trebuit să refuze această sumă și să se adreseze instanței, unde trebuia să plătească taxa judiciară de timbru la valoarea pagubei reale, ceea ce transformă oferirea sumei de 64.000 de euro într-un veritabil mijloc de șantaj, primirea sumei oferite sub amenințarea unor costuri eventuale și mai mari în procesul de despăgubire, care se suprapun peste paguba suferită din incendiu, atrag nulitatea clauzei prin care apelanta ar fi renunțat la restul pretențiilor sale, deși contractul și legea îi dădeau dreptul la despăgubirea integrală, dacă aceasta se înscria în limitele sumei maxime asigurate arătată în polița de asigurare (380.000 de euro).

Prin urmare, s-a apreciat că este greșită aprecierea instanței de fond că prin semnarea unui formular de despăgubire tip (standard) și conceput în totalitate de asigurător apelanta ar fi renunțat la restul despăgubirii și că dreptul acesteia la acoperirea pagubei în întregime s-ar fi stins în acest mod. Acest mod de interpretare vine în contradicție cu prevederile contractuale, unde se arată că asigurătorul se obligă să plătească asiguratului (beneficiarului) „despăgubirea cuvenită în condițiile și în cuantumul prevăzut în prezenta Poliță", de unde rezultă că prin despăgubire cuvenită se înțelege paguba efectiv suferită, dar numai dacă aceasta se încadrează în cuantumul maxim prevăzut în poliță, cele două limite neputând fi modificate cu ocazia despăgubirii, în mod unilateral și abuziv de către asigurător, pe baza unei evaluări proprii și pe baza unui „declarații" de acceptare în formular standard, al cărui conținut nu a fost stabilit de comun acord cu apelanta.

De altfel aceeași „declarație" cu conținut nenegociat și preformulat este și cea în care apelantei i s-a recunoscut inițial dreptul la despăgubire pentru întreaga sumă asigurată, de 380.000 de euro. Mai mult, în niciuna dintre aceste două „declarații" de primire a despăgubirii nu este bifată clauza „Solicit/nu solicit reîntregirea sumei asigurate ca urmare a plății despăgubirii", ceea ce denotă o dată în plus că în mod greșit a considerat prima instanță că apelanta ar fi renunțat la dreptul de a-și întregi suma până la acoperirea integrală a pagubei rezultată din evenimentul asigurat și care a avut loc, o dată cu despăgubirea parțială, prin primirea sumei de 64.000 euro.

Instanța de apel a ținut cont de concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, rapoarte care au stabilit valoarea reală a prejudiciului, atât cu privire la imobil, unde s-au luat în considerare costul readucerii acestuia la starea dinaintea incendiului, cea mai precisă reparare a prejudiciului fiind cea a restabilirii situației anterioare producerii evenimentului, cât și cu privire la bunurile mobile asigurate aflate în locuința asigurată și distruse complet în incendiul care a avut loc.

Prin convertirea sumelor în RON rezultate din expertize în moneda euro la valoarea ei de la data reconstrucției locuinței, ca monedă în care s-a stabilit suma maximă asigurată, rezultă că paguba totală suferită și care a rămas neacoperită în urma plății parțiale a sumei de 64.000 de euro este de 87.222 euro, sumă care nu depășește ceea ce s-a solicitat prin cererea de apel (100.000 de euro) și care totodată reprezintă restul din paguba efectiv suferită de apelantă în urma evenimentului asigurat, ambele sume (64.000 euro și 87.222 euro) nedepășind suma maximă asigurată (380.000 euro). Atât valoarea despăgubirii imobilului cât și valoarea despăgubirii privind bunurile mobile pierite în incendiu au fost stabilite la același curs leu/euro, pentru soluționarea unitară a cererii de despăgubire.

Nu au fost primite criticile privind valoarea bunurilor asigurate, ca depășind valoarea reală a acestora la momentul încheierii poliței de asigurare, deoarece valoarea bunurilor asigurate s-a stabilit de comun de ambele părți, asigurătorul însușindu-și această valoare sub semnătură și încasând primele de asigurare la valoarea stabilită prin poliță. Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta-reclamantă A.V. și recurenta-pârâtă SC O.V.I.G. SA. Recurenta-reclamantă A.V. a declarat recurs numai cu privire la neacordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată suportate în faza procesuală a fondului și apelului, considerând că instanța de apel prin decizia recurată a acordat cheltuieli de judecată în sumă de 7.961 RON fără a motiva hotărârea în acest sens.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că, în faza procesuală a fondului a suportat următoarele cheltuieli: taxă de timbru în cuantum de 8.611 RON (compusă din două chitanțe de 6.800 RON, respectiv 1.811 RON) aferentă pretenției în cuantum de 100.000 euro echivalentul în RON de 450.000 RON și onorariu de avocat în cuantum de 4.500 RON, existând la dosar dovada realizării acestor cheltuieli. În faza procesuală a apelului susține că a realizat următoarele cheltuieli: taxă de timbru în cuantum de 4.305,5 RON; onorariu de expert cu specializarea în construcții 1.000 RON; onorariu de expert cu specializarea în bunuri mobile de 500 RON și onorariu de avocat 2.500 RON.

Astfel totalul cheltuielilor efectuate și dovedite cu înscrisurile de la dosar sunt în sumă de 21.416,5 RON, iar instanța de apel a acordat parțial aceste cheltuieli în sumă de 7.961 RON, motiv pentru care solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate și obligarea intimatei la diferența sumei de 13.455,5 RON având în vedere dispozițiile art. 274 alin. (1) care prevăd că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Recursul declarat de recurenta-pârâtă SC O.V.I.G. SA a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și cuprinde următoarele critici: Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta-pârâtă apreciază că în cauza s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, respingându-se excepția prescripției dreptului material la acțiune. Astfel, arată că, după cum reiese din întreg materialul probator administrat în cauză, evenimentul asigurat, respectiv incendiul care a condus la avarierea imobilului și bunurilor conținute asigurate prin polița seria F nr. X, a avut loc în data de 29 august 2010. Față de dispozițiile imperative ale art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 care dispun ca "în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripție este de 2 ani" și față de faptul că prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț la data de 24 octombrie 2012, consideră că este evident că, la data intentării acțiunii, dreptul material la acțiune al reclamantei era prescris.

Întrucât obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept, este evident că, în speță, data nașterii în mod obiectiv a raportului obligațional este data producerii evenimentului asigurat, 29 august 2010, dată de la care începe să curgă termenul prescripției speciale de 2 ani. Invocând dispozițiile imperative ale art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, precum și cele statuate într-o decizie de speță a instanței supreme (5529/2012), dar și prevederile Deciziei nr. 1/2014 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, recurenta-pârâtă consideră că dezlegarea dată pricinii de instanța de apel este rezultatul direct al aplicării greșite a legii, respectiv că dreptul material la acțiune al reclamantei era prescris la data sesizării Tribunalului Neamț cu prezenta acțiune.

Referitor la pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că soluția instanței de apel este contradictorie și cuprinde motive străine de natura pricinii. În primul rând, arată că, la finalizarea dosarului de daună, asigurătorul nu stabilește despăgubirea printr-un formular tip; aceasta este rezultatul instrumentării dosarului de dauna de către specialiști, experți s.a.m.d., suma astfel determinată urmând a fi plătită asiguratului, la cererea acestuia.

În al doilea rând, la momentul la care asigurata a solicitat plata despăgubirii acesta a completat și semnat din proprie inițiativa cele 2 documente (și nu unul așa cum eronat susține instanța de apel): cererea de despăgubire în cadrul căreia indica suma solicitată și contul în care să îi fie efectuată plata și declarația prin care s-a declarat integral despăgubită, arătând ca nu mai are nicio pretenție sau drept în legătură cu dauna din 29 august 2010. Astfel, recurenta consideră că nu reiese de nicăieri din cuprinsul prezentului dosar că semnarea acestor documente de către intimata a fost rezultatul vreunei condiționări din partea asigurătorului, considerentele deciziei sub acest aspect fiind total străine de realitățile speței, de probatoriul administrat și de susținerile părților.

Recurenta mai susține și faptul că instanța nu a fost învestită în niciun moment cu o cerere de constatare a nulității vreunui înscris, astfel încât întemeierea deciziei pe înlăturarea declarației - completată și semnată olograf de intimată și prin care aceasta recunoaște că suma respectivă reprezintă despăgubirea integrală în urma evenimentului și că nu mai are nicio pretenție sau drept în legătură cu paguba respectivă - sub motivarea că aceasta ar fi nulă, nu numai că este străină de natura pricinii dar, mai mult, ar putea atrage și incidența art. 304 pct. 6 C. proc. civ., fiind încălcat, apreciază recurenta-pârâtă, principiul disponibilității.

De asemenea, arată că străin de natura pricinii este și considerentul conform căruia O. ar fi recunoscut inițial dreptul la despăgubire pentru întreaga suma asigurată, de 380.000 de euro: - nu exista niciun înscris sau proba la dosar din care să rezulte că O. ar fi recunoscut că intimata ar avea un drept de despăgubire la nivelul sumei asigurate, și acest argument fiind total străin pricinii; - neseriozitatea și lipsa de temei a acestei cereri este relevată în mod clar de solicitările oscilatorii cu titlu de despăgubire formulate de reclamantă, care și-a micșorat succesiv obiectul cererii până la concurența sumei de 100.000 de euro; - pârâta nu ar fi putut recunoaște o cerere de despăgubire la nivelul sumei asigurate atâta vreme cât din toate actele dosarului de daună reiese în mod clar că în speță este vorba de o daună parțială iar nu de una totală.

Consideră recurenta-pârâtă că decizia nu este motivată absolut deloc sub aspectul lipsirii de eficiență a art. 11.10 din condițiile contractuale, deoarece atâta vreme cât plata despăgubirii s-a făcut conform voinței comune a părților, recurenta - reclamantă nu mai are dreptul de a solicita despăgubiri suplimentare. Critica întemeiată pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la faptul că decizia din apel este rezultatul unei aprecieri total eronate asupra actului dedus judecății, respectiv declarația de despăgubire, instanța schimbând înțelesul neîndoielnic al acesteia. În primul rând, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel interpretează greșit actul dedus judecații atunci când apreciază ca înscrisul „declarație" este o clauză inserată în formularul de solicitare a despăgubirii.

Arată că, după cum reiese din actele dosarului, în speță, la momentul solicitării sumei cu care dorește să fie despăgubită pentru acoperirea prejudiciului, reclamanta a completat și semnat: - formularul „cerere de despăgubire" în cadrul căruia a indicat olograf datele personale, suma solicitată cu titlu de despăgubire și coordonatele bancare în care dorește să se facă plata; - formularul „declarație" prin care a declarat că „prin primirea sumei de 277.368 de RON care reprezintă despăgubirea integral cuvenită, ca urmare a evenimentului daunei produse în data de 29 august 2010, nu mai am nicio pretenție sau drept în legătura cu paguba respectivă". În al doilea rând, consideră că instanța de apel a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al acestor documente atunci când prin presupuneri fără niciun suport în materialul probator a considerat că reclamanta a fost constrânsă în vreun fel să primească o parte din despăgubire.

Pentru motivele expuse, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului și, în principal. În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 1, art. 3 alin. (2) și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, modificarea în tot a deciziei recurată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă și, în subsidiar, în baza art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de către apelanta-reclamantă A.V. ca nefondat și menținerii ca temeinică a Sentinței civile nr. 38/COM pronunțată la data de 19 aprilie 2013 de către Tribunalul Neamț prin care s-a respins acțiunea reclamantei ca nefondată. Recursul formulat de recurenta-pârâtă SC O.V.I.G.

SA este fondat, în limitele ce urmează: Este nefondat motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. privind încălcarea sau aplicarea greșită a legii în momentul soluționării excepției prescripției dreptului la acțiune. Prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune este o excepție de ordine publică, ce poate fi invocată de orice parte interesată, inclusiv de instanță din oficiu și, în orice fază a procesului, chiar și în căile de atac. În mod corect a fost rezolvată această excepție de către instanța de fond, care a reținut că plata făcută de pârâtă la data de 17 noiembrie 2010 reprezintă o cauză de întrerupere a prescripției, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, astfel că acțiunea promovată la data de 24 octombrie 2012 este formulată în termenul special de prescripție de 2 ani - prevăzut de art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Prin urmare, în cauză s-a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor art. 6 din același act normativ, potrivit cărora în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept. De asemenea, criticile formulate în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt fondate, întrucât o motivare contradictorie în sensul textului legal evocat presupune fie ca argumentele instanței să nu sprijine soluția adoptată în dispozitiv, fie ca hotărârea să cuprindă considerente din care rezultă temeinicia pretențiilor părții, iar din altele netemeinicia lor.

În speță, instanța de apel a arătat motivele pentru care consideră că suma de 64.000 euro reprezintă o plată parțială din valoarea reală a prejudiciului și că este greșită aprecierea instanței de fond potrivit căreia prin semnarea unui formular de despăgubire tip (standard) și conceput în totalitate de asigurător, reclamanta ar fi renunțat la restul despăgubirii, iar dreptul său la acoperirea pagubei în întregime s-ar fi stins în acest mod, raportat la prevederile contractuale și la conținutul rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, astfel încât argumentele Curții susțin soluția din dispozitiv, de admitere a apelului declarat de reclamantă. Este însă greșit raționamentul instanței de apel din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Din analizarea și interpretarea prevederilor art. 11.10 din Condițiile generale privind asigurarea complexă a locuințelor care fac parte integrantă din contractul/polița de asigurare seria F nr. X din 18 iunie 2010 care prevăd că "prin plata despăgubirii se sting orice pretenții ale Asiguratului sau, după caz, Beneficiarului, față de asigurător, în legătură cu dauna respectivă", se constată că instanța de apel nu a observat conținutul real al declarației dată de reclamantă la data de 2 noiembrie 2010, pe care a interpretat-o greșit raportat la prevederile contractuale și față de dispozițiile art. 969 C. civ., așa încât motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este fondat.

Contrar celor reținute de instanța de apel, urmare a instrumentării dosarului de daună - efectuată în conformitate cu prevederile contractului de asigurare încheiat între părți, - prin declarația din data de 2 noiembrie 2010, recurenta-reclamantă a arătat, în scris că prin primirea sumei de 277.368 RON (echivalentul a 64.000 euro), care reprezintă despăgubirea integral cuvenită, ca urmare a evenimentului (daunei) produs(e) în data de 29 august 2010, nu mai are nicio pretenție sau drept în legătură cu paguba respectivă. De asemenea, recurenta-reclamantă a declarat că a luat cunoștință de modificarea sumei asigurate ca urmare a plății despăgubirii. Față de considerentele reținute, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc.

civ., cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recursul pârâtei va fi admis, cu consecința modificării deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă, ca nefondat. Recursul declarat de reclamanta A.V. este nefondat în ceea ce privește criticile susceptibile de încadrare în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând încălcarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Conform dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Din cuprinsul acestui text de lege rezultă că instanța poate acorda părții care a câștigat procesul cheltuielile de judecată, doar dacă acestea au fost cerute de cealaltă parte care a căzut în pretenții.

Prin decizia recurată, curtea de apel a acordat recurentei-reclamante suma de 7.961 RON cheltuieli de judecată efectuate în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru, onorarii experți și onorariu avocat. În mod corect instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată aferente fondului întrucât nu a fost învestită cu o astfel de cerere, nici prin apelul formulat și nici prin concluziile scrise depuse cu ocazia dezbaterilor în fond. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, nefiind îndeplinite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin urmare, se va admite recursul declarat de pârâtă, cu consecința modificării în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței Tribunalului Neamț; în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA împotriva Deciziei nr. 47/2015 din 17 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Modifică decizia recurată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta A.V. împotriva Sentinței civile nr. 38/COM din 19 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.V. împotriva Deciziei nr. 47/2015 din 17 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2015. Procesat de GGC - LM