ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1871/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1871/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursurilor,

din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, sub nr. 5146/103/2012 din 24 octombrie 2012, reclamanta A.V. a chemat

în judecată pârâtele SC O.V.I.G. SA și SC O.V.I.G. SA - Sucursala Neamț pentru

pretenții în cuantum de 250.000 euro (echivalentul în RON 1.125.000 RON, pentru

un curs 1 euro 4,5 RON).

Prin Sentința civilă

nr. 38/COM din 10 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins, ca nefondată,

acțiunea formulată de reclamanta A.V.

Tribunalul a reținut

că între părți s-a încheiat un contract de asigurare complexă a locuințelor

conform poliței seria F nr. X cu valabilitate de la 18 iunie 2010 până la data

de 18 iunie 2011, obiectul asigurării constituindu-l imobilul deținut cu titlu

de proprietate situat în comuna Alexandru cel Bun, sat Vădurele, județul Neamț,

cu destinație de locuință, bunuri conținute, împrejmuirea cât și răspunderea

civilă în valoare totală de 380.000 euro.

La data de 29 august

2010 a avut loc un incendiu care a afectat imobilul asigurat, în parte, iar

reclamanta a fost despăgubită cu suma de 277.368 RON/echivalentul a 64.000

euro, la data de 17 noiembrie 2010.

S-a arătat că, la

data de 2 noiembrie 2010, reclamanta a declarat, în scris, că prin primirea

sumei de 277.368 RON, care reprezintă despăgubirea integral cuvenită, ca urmare

a evenimentului (daunei) produse în data de 29 august 2010, nu mai are nicio

pretenție sau drept în legătură cu paguba respectivă. Totodată, a declarat că a

luat cunoștință de modificarea sumei ca urmare a plății despăgubirii.

Ținând cont de

prevederile art. 11.10 din Condițiile generale privind asigurarea complexă a

locuințelor care fac parte integrantă din contractul/polița de asigurare seria

F nr. X din 18 iunie 2010 care prevăd că "prin plata despăgubirii se sting

orice pretenții ale Asiguratului sau, după caz, Beneficiarului, față de

asigurător, în legătură cu dauna respectivă", precum și de declarația dată

de reclamantă la data de 2 noiembrie 2010, instanța de apel a considerat că

pretențiile deduse judecății sunt nejustificate.

Împotriva sentinței a

declarat apel apelanta-reclamantă A.V.

Prin Decizia nr.

47/2015 din 17 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis apelul promovat de

apelanta-reclamantă A.V., împotriva Sentinței civile nr. 38/COM din 19 aprilie

2013, pronunțată de Tribunalul Neamț și a fost schimbată în parte sentința

apelată în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de

87.222 euro (echivalent în RON la data plății); s-au respins celelalte

pretenții, ca nefondate.

A fost obligată

pârâta să plătească reclamantei-apelante suma de 7.961 RON cu titlul de

cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a

reținut următoarele considerente:

Plata parțială a unei

despăgubiri nu exonerează asigurătorul de acoperirea în întregime a pagubei

suferite de asigurat în urma evenimentului asigurat, dacă întinderea reală a

pagubei se înscrie în suma maximă asigurată.

S-a reținut că în

speță nu se poate considera că prin acceptarea unei plăți parțiale de

aproximativ 64.000 de euro apelanta ar fi renunțat la restul despăgubirii care

i se cuvenea. În acest sens se observă că intimatul asigurător stabilește

despăgubirea printr-un formular care are inserat, în toate cazurile, clauza

referitoare la renunțarea de către asigurat a altor pretenții, însă această

clauză este una tip, care conține o formulare unilaterală și convenabilă

asigurătorului. Dacă s-ar admite că prin acceptarea oricărei sume, dispuse a fi

plătită de asigurător, asiguratul pierde dreptul la restul despăgubirii, s-ar

ajunge în situația în care asiguratul, constrâns să primească o parte din

despăgubire, să fie la aprecierea discreționară și arbitrară a asigurătorului,

care își poate stabili să plătească doar cât îi convine, pe baza evaluării sale

și care nu poate fi opusă asiguratului sau instanței de judecată.

În situația în care

apelantei-asigurate i s-au oferit și aceasta a primit cei aproximativ 64.000 de

euro, pentru că atât a înțeles asigurătorul să-i plătească de bună-voie,

conform instanței de fond și intimatului asigurător aceasta ar fi trebuit să

refuze această sumă și să se adreseze instanței, unde trebuia să plătească taxa

judiciară de timbru la valoarea pagubei reale, ceea ce transformă oferirea

sumei de 64.000 de euro într-un veritabil mijloc de șantaj, primirea sumei

oferite sub amenințarea unor costuri eventuale și mai mari în procesul de

despăgubire, care se suprapun peste paguba suferită din incendiu, atrag

nulitatea clauzei prin care apelanta ar fi renunțat la restul pretențiilor

sale, deși contractul și legea îi dădeau dreptul la despăgubirea integrală,

dacă aceasta se înscria în limitele sumei maxime asigurate arătată în polița de

asigurare (380.000 de euro).

Prin urmare, s-a

apreciat că este greșită aprecierea instanței de fond că prin semnarea unui

formular de despăgubire tip (standard) și conceput în totalitate de asigurător

apelanta ar fi renunțat la restul despăgubirii și că dreptul acesteia la

acoperirea pagubei în întregime s-ar fi stins în acest mod. Acest mod de

interpretare vine în contradicție cu prevederile contractuale, unde se arată că

asigurătorul se obligă să plătească asiguratului (beneficiarului) „despăgubirea

cuvenită în condițiile și în cuantumul prevăzut în prezenta Poliță", de

unde rezultă că prin despăgubire cuvenită se înțelege paguba efectiv suferită,

dar numai dacă aceasta se încadrează în cuantumul maxim prevăzut în poliță,

cele două limite neputând fi modificate cu ocazia despăgubirii, în mod

unilateral și abuziv de către asigurător, pe baza unei evaluări proprii și pe

baza unui „declarații" de acceptare în formular standard, al cărui

conținut nu a fost stabilit de comun acord cu apelanta. De altfel aceeași

„declarație" cu conținut nenegociat și preformulat este și cea în care

apelantei i s-a recunoscut inițial dreptul la despăgubire pentru întreaga sumă

asigurată, de 380.000 de euro.

Mai mult, în niciuna

dintre aceste două „declarații" de primire a despăgubirii nu este bifată

clauza „Solicit/nu solicit reîntregirea sumei asigurate ca urmare a plății

despăgubirii", ceea ce denotă o dată în plus că în mod greșit a considerat

prima instanță că apelanta ar fi renunțat la dreptul de a-și întregi suma până

la acoperirea integrală a pagubei rezultată din evenimentul asigurat și care a

avut loc, o dată cu despăgubirea parțială, prin primirea sumei de 64.000 euro.

Instanța de apel a

ținut cont de concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, rapoarte

care au stabilit valoarea reală a prejudiciului, atât cu privire la imobil,

unde s-au luat în considerare costul readucerii acestuia la starea dinaintea

incendiului, cea mai precisă reparare a prejudiciului fiind cea a restabilirii

situației anterioare producerii evenimentului, cât și cu privire la bunurile

mobile asigurate aflate în locuința asigurată și distruse complet în incendiul

care a avut loc.

Prin convertirea

sumelor în RON rezultate din expertize în moneda euro la valoarea ei de la data

reconstrucției locuinței, ca monedă în care s-a stabilit suma maximă asigurată,

rezultă că paguba totală suferită și care a rămas neacoperită în urma plății

parțiale a sumei de 64.000 de euro este de 87.222 euro, sumă care nu depășește

ceea ce s-a solicitat prin cererea de apel (100.000 de euro) și care totodată

reprezintă restul din paguba efectiv suferită de apelantă în urma evenimentului

asigurat, ambele sume (64.000 euro și 87.222 euro) nedepășind suma maximă

asigurată (380.000 euro).

Atât valoarea despăgubirii

imobilului cât și valoarea despăgubirii privind bunurile mobile pierite în

incendiu au fost stabilite la același curs leu/euro, pentru soluționarea

unitară a cererii de despăgubire.

Nu au fost primite

criticile privind valoarea bunurilor asigurate, ca depășind valoarea reală a

acestora la momentul încheierii poliței de asigurare, deoarece valoarea

bunurilor asigurate s-a stabilit de comun de ambele părți, asigurătorul

însușindu-și această valoare sub semnătură și încasând primele de asigurare la

valoarea stabilită prin poliță.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs recurenta-reclamantă A.V. și recurenta-pârâtă SC

O.V.I.G. SA.

Recurenta-reclamantă

A.V. a declarat recurs numai cu privire la neacordarea în totalitate a

cheltuielilor de judecată suportate în faza procesuală a fondului și apelului,

considerând că instanța de apel prin decizia recurată a acordat cheltuieli de

judecată în sumă de 7.961 RON fără a motiva hotărârea în acest sens.

Astfel,

recurenta-reclamantă a arătat că, în faza procesuală a fondului a suportat

următoarele cheltuieli: taxă de timbru în cuantum de 8.611 RON (compusă din

două chitanțe de 6.800 RON, respectiv 1.811 RON) aferentă pretenției în cuantum

de 100.000 euro echivalentul în RON de 450.000 RON și onorariu de avocat în

cuantum de 4.500 RON, existând la dosar dovada realizării acestor cheltuieli.

În faza procesuală a

apelului susține că a realizat următoarele cheltuieli: taxă de timbru în

cuantum de 4.305,5 RON; onorariu de expert cu specializarea în construcții 1.000

RON; onorariu de expert cu specializarea în bunuri mobile de 500 RON și

onorariu de avocat 2.500 RON.

Astfel totalul

cheltuielilor efectuate și dovedite cu înscrisurile de la dosar sunt în sumă de

21.416,5 RON, iar instanța de apel a acordat parțial aceste cheltuieli în sumă

de 7.961 RON, motiv pentru care solicită admiterea recursului, modificarea în

parte a deciziei recurate și obligarea intimatei la diferența sumei de 13.455,5

RON având în vedere dispozițiile art. 274 alin. (1) care prevăd că partea care

cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de

judecată.

Recursul declarat de

recurenta-pârâtă SC O.V.I.G. SA a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ. și cuprinde următoarele critici:

Cu privire la motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă apreciază că în

cauza s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958,

respingându-se excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, arată că,

după cum reiese din întreg materialul probator administrat în cauză,

evenimentul asigurat, respectiv incendiul care a condus la avarierea imobilului

și bunurilor conținute asigurate prin polița seria F nr. X, a avut loc în data

de 29 august 2010.

Față de dispozițiile

imperative ale art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 care dispun ca

"în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripție este de

2 ani" și față de faptul că prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului Neamț la data de 24 octombrie 2012, consideră că este evident că,

la data intentării acțiunii, dreptul material la acțiune al reclamantei era

prescris.

Întrucât obligațiile

care urmează să se execute la cererea creditorului prescripția începe să curgă

de la data nașterii raportului de drept, este evident că, în speță, data

nașterii în mod obiectiv a raportului obligațional este data producerii

evenimentului asigurat, 29 august 2010, dată de la care începe să curgă

termenul prescripției speciale de 2 ani.

Invocând dispozițiile

imperative ale art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția

extinctivă, precum și cele statuate într-o decizie de speță a instanței supreme

(5529/2012), dar și prevederile Deciziei nr. 1/2014 pronunțată în interesul

legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, recurenta-pârâtă consideră că

dezlegarea dată pricinii de instanța de apel este rezultatul direct al

aplicării greșite a legii, respectiv că dreptul material la acțiune al

reclamantei era prescris la data sesizării Tribunalului Neamț cu prezenta

acțiune.

Referitor la pct. 7

al art. 304 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că soluția instanței de

apel este contradictorie și cuprinde motive străine de natura pricinii.

În primul rând, arată

că, la finalizarea dosarului de daună, asigurătorul nu stabilește despăgubirea

printr-un formular tip; aceasta este rezultatul instrumentării dosarului de

dauna de către specialiști, experți s.a.m.d., suma astfel determinată urmând a

fi plătită asiguratului, la cererea acestuia.

În al doilea rând, la

momentul la care asigurata a solicitat plata despăgubirii acesta a completat și

semnat din proprie inițiativa cele 2 documente (și nu unul așa cum eronat

susține instanța de apel): cererea de despăgubire în cadrul căreia indica suma

solicitată și contul în care să îi fie efectuată plata și declarația prin care

s-a declarat integral despăgubită, arătând ca nu mai are nicio pretenție sau

drept în legătură cu dauna din 29 august 2010.

Astfel, recurenta

consideră că nu reiese de nicăieri din cuprinsul prezentului dosar că semnarea

acestor documente de către intimata a fost rezultatul vreunei condiționări din

partea asigurătorului, considerentele deciziei sub acest aspect fiind total

străine de realitățile speței, de probatoriul administrat și de susținerile părților.

Recurenta mai susține

și faptul că instanța nu a fost învestită în niciun moment cu o cerere de

constatare a nulității vreunui înscris, astfel încât întemeierea deciziei pe

înlăturarea declarației - completată și semnată olograf de intimată și prin care

aceasta recunoaște că suma respectivă reprezintă despăgubirea integrală în urma

evenimentului și că nu mai are nicio pretenție sau drept în legătură cu paguba

respectivă - sub motivarea că aceasta ar fi nulă, nu numai că este străină de

natura pricinii dar, mai mult, ar putea atrage și incidența art. 304 pct. 6 C.

proc. civ., fiind încălcat, apreciază recurenta-pârâtă, principiul

disponibilității.

De asemenea, arată că

străin de natura pricinii este și considerentul conform căruia O. ar fi

recunoscut inițial dreptul la despăgubire pentru întreaga suma asigurată, de

380.000 de euro: - nu exista niciun înscris sau proba la dosar din care să

rezulte că O. ar fi recunoscut că intimata ar avea un drept de despăgubire la

nivelul sumei asigurate, și acest argument fiind total străin pricinii;

- neseriozitatea și

lipsa de temei a acestei cereri este relevată în mod clar de solicitările

oscilatorii cu titlu de despăgubire formulate de reclamantă, care și-a micșorat

succesiv obiectul cererii până la concurența sumei de 100.000 de euro;

- pârâta nu ar fi

putut recunoaște o cerere de despăgubire la nivelul sumei asigurate atâta vreme

cât din toate actele dosarului de daună reiese în mod clar că în speță este

vorba de o daună parțială iar nu de una totală.

Consideră recurenta-pârâtă

că decizia nu este motivată absolut deloc sub aspectul lipsirii de eficiență a

art. 11.10 din condițiile contractuale, deoarece atâta vreme cât plata

despăgubirii s-a făcut conform voinței comune a părților, recurenta -

reclamantă nu mai are dreptul de a solicita despăgubiri suplimentare.

Critica întemeiată pe

art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la faptul că decizia din apel este

rezultatul unei aprecieri total eronate asupra actului dedus judecății,

respectiv declarația de despăgubire, instanța schimbând înțelesul neîndoielnic

al acesteia.

În primul rând,

recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel interpretează greșit actul dedus

judecații atunci când apreciază ca înscrisul „declarație" este o clauză

inserată în formularul de solicitare a despăgubirii.

Arată că, după cum

reiese din actele dosarului, în speță, la momentul solicitării sumei cu care

dorește să fie despăgubită pentru acoperirea prejudiciului, reclamanta a

completat și semnat:

- formularul „cerere

de despăgubire" în cadrul căruia a indicat olograf datele personale, suma

solicitată cu titlu de despăgubire și coordonatele bancare în care dorește să

se facă plata;

- formularul

„declarație" prin care a declarat că „prin primirea sumei de 277.368 de

RON care reprezintă despăgubirea integral cuvenită, ca urmare a evenimentului

daunei produse în data de 29 august 2010, nu mai am nicio pretenție sau drept

în legătura cu paguba respectivă".

În al doilea rând,

consideră că instanța de apel a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al acestor

documente atunci când prin presupuneri fără niciun suport în materialul

probator a considerat că reclamanta a fost constrânsă în vreun fel să primească

o parte din despăgubire.

Pentru motivele

expuse, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului și, în principal. În

baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 1, art. 3 alin. (2) și art.

7 din Decretul nr. 167/1958, modificarea în tot a deciziei recurată în sensul

respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă și, în subsidiar, în baza

art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. modificarea în tot a deciziei atacate în

sensul respingerii apelului declarat de către apelanta-reclamantă A.V. ca

nefondat și menținerii ca temeinică a Sentinței civile nr. 38/COM pronunțată la

data de 19 aprilie 2013 de către Tribunalul Neamț prin care s-a respins

acțiunea reclamantei ca nefondată.

Recursul formulat de

recurenta-pârâtă SC O.V.I.G. SA este fondat, în limitele ce urmează:

Este nefondat motivul

de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. privind încălcarea sau

aplicarea greșită a legii în momentul soluționării excepției prescripției

dreptului la acțiune.

Prescripția

extinctivă a dreptului material la acțiune este o excepție de ordine publică,

ce poate fi invocată de orice parte interesată, inclusiv de instanță din oficiu

și, în orice fază a procesului, chiar și în căile de atac.

În mod corect a fost

rezolvată această excepție de către instanța de fond, care a reținut că plata

făcută de pârâtă la data de 17 noiembrie 2010 reprezintă o cauză de întrerupere

a prescripției, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958,

astfel că acțiunea promovată la data de 24 octombrie 2012 este formulată în

termenul special de prescripție de 2 ani - prevăzut de art. 3 alin. (2) din

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Prin urmare, în cauză

s-a făcut o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor art. 6 din același

act normativ, potrivit cărora în obligațiile care urmează să se execute la

cererea creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este

stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.

De asemenea,

criticile formulate în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7

C. proc. civ. nu sunt fondate, întrucât o motivare contradictorie în sensul

textului legal evocat presupune fie ca argumentele instanței să nu sprijine

soluția adoptată în dispozitiv, fie ca hotărârea să cuprindă considerente din

care rezultă temeinicia pretențiilor părții, iar din altele netemeinicia lor.

În speță, instanța de

apel a arătat motivele pentru care consideră că suma de 64.000 euro reprezintă

o plată parțială din valoarea reală a prejudiciului și că este greșită

aprecierea instanței de fond potrivit căreia prin semnarea unui formular de despăgubire

tip (standard) și conceput în totalitate de asigurător, reclamanta ar fi

renunțat la restul despăgubirii, iar dreptul său la acoperirea pagubei în

întregime s-ar fi stins în acest mod, raportat la prevederile contractuale și

la conținutul rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, astfel încât

argumentele Curții susțin soluția din dispozitiv, de admitere a apelului

declarat de reclamantă.

Este însă greșit

raționamentul instanței de apel din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8

C. proc. civ.

Din analizarea și

interpretarea prevederilor art. 11.10 din Condițiile generale privind

asigurarea complexă a locuințelor care fac parte integrantă din

contractul/polița de asigurare seria F nr. X din 18 iunie 2010 care prevăd că

"prin plata despăgubirii se sting orice pretenții ale Asiguratului sau,

după caz, Beneficiarului, față de asigurător, în legătură cu dauna

respectivă", se constată că instanța de apel nu a observat conținutul real

al declarației dată de reclamantă la data de 2 noiembrie 2010, pe care a

interpretat-o greșit raportat la prevederile contractuale și față de

dispozițiile art. 969 C. civ., așa încât motivul de recurs întemeiat pe art.

304 pct. 8 C. proc. civ. este fondat.

Contrar celor

reținute de instanța de apel, urmare a instrumentării dosarului de daună -

efectuată în conformitate cu prevederile contractului de asigurare încheiat

între părți, - prin declarația din data de 2 noiembrie 2010,

recurenta-reclamantă a arătat, în scris că prin primirea sumei de 277.368 RON

(echivalentul a 64.000 euro), care reprezintă despăgubirea integral cuvenită,

ca urmare a evenimentului (daunei) produs(e) în data de 29 august 2010, nu mai

are nicio pretenție sau drept în legătură cu paguba respectivă. De asemenea,

recurenta-reclamantă a declarat că a luat cunoștință de modificarea sumei

asigurate ca urmare a plății despăgubirii.

Față de

considerentele reținute, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3)

C. proc. civ., cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

recursul pârâtei va fi admis, cu consecința modificării deciziei atacate, în

sensul respingerii apelului declarat de reclamantă, ca nefondat.

Recursul declarat de

reclamanta A.V. este nefondat în ceea ce privește criticile susceptibile de

încadrare în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

vizând încălcarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Conform dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată,

la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Din cuprinsul acestui

text de lege rezultă că instanța poate acorda părții care a câștigat procesul

cheltuielile de judecată, doar dacă acestea au fost cerute de cealaltă parte

care a căzut în pretenții.

Prin decizia

recurată, curtea de apel a acordat recurentei-reclamante suma de 7.961 RON

cheltuieli de judecată efectuate în apel, reprezentând taxa judiciară de

timbru, onorarii experți și onorariu avocat.

În mod corect

instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată aferente

fondului întrucât nu a fost învestită cu o astfel de cerere, nici prin apelul

formulat și nici prin concluziile scrise depuse cu ocazia dezbaterilor în fond.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul declarat de reclamantă, nefiind îndeplinite cerințele motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin urmare, se va

admite recursul declarat de pârâtă, cu consecința modificării în tot a deciziei

atacate, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamantă

împotriva sentinței Tribunalului Neamț; în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA împotriva Deciziei nr. 47/2015 din 17

februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal.

Modifică decizia

recurată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta A.V.

împotriva Sentinței civile nr. 38/COM din 19 aprilie 2013 pronunțată de

Tribunalul Neamț, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta A.V. împotriva Deciziei nr. 47/2015 din 17 februarie

2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 septembrie 2015.

Procesat de GGC - LM