ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1426/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1426/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 11186 din 14
octombrie 2003 pe rolul pe rolul Tribunalului Prahova, secția comercială și de
contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC I.M.R. SA Ploiești a chemat
în judecată pe pârâta A.P.A.P.S. (fost F.P.S.), solicitând instanței ca prin
hotărârea ce o va pronunța să o oblige pe pârâtă la plata sumei de
2.500.000.000 lei (rol) cu titlu de despăgubire, reprezentând echivalentul
bănesc al prejudiciului suferit de reclamantă în urma restituirii către foștii
proprietari a trei imobile: 1 moara din comuna Brazi, sat Bătești – 120.000.000
lei; 2. atelier tâmplărie situat în Ploiești – 2.200.000.000 lei și 3. moară comuna
Gura Vadului, județul Prahova – 180.000.000 lei (rol).
Reclamanta a arătat în
motivarea cererii, că a fost înființată prin decizia nr. 837/1990 a Prefecturii
Prahova, în baza Legii nr. 15/1990, iar imobilele menționate au figurat în
capitalul social al societății.
Prin hotărâri judecătorești
irevocabile, cele trei imobile au fost restituite către foștii proprietari, în
baza Legii nr. 10/2001, astfel că, în baza art. 324 pct. 1, 2 și 3 din Legea nr.
99/1999, prejudiciul suferit trebuie recuperat de la pârâtă.
S-a mai menționat faptul că
la data privatizării, cele trei imobile erau în patrimoniul reclamantei.
Pârâta A.P.A.P.S. a formulat
întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, dar a invocat
și excepțiile prescripției dreptului la acțiune, a necompetenței materiale și a
procesului rău condus.
Prin încheierea din 18
noiembrie 2003 Tribunalul Prahova a respins cele trei excepții.
În cauză s-au administrat
probe, printre care și cea cu expertiză tehnică judiciară, evaluându-se cele
trei imobile.
Prin sentința civilă nr. 1217
din 18 mai 2004 a Tribunalului Prahova, secția comercială și de contencios administrativ
și fiscal, s-a admis acțiunea și a fost obligată pârâta să plătească suma de
3.979.400.000 lei (rol) despăgubiri și 77.939.000 lei (rol) cheltuieli de
judecată.
Împotriva acestei sentințe a
declarat apel pârâta A.V.A.S. iar prin decizia civilă nr. 189 din 7 iulie 2005
a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și
fiscal, a fost admis apelul, a fost schimbată în parte sentința, în sensul
admiterii în parte a acțiunii reclamantei și a fost obligată pârâta la 2.097.988.400
lei (rol) cu titlu de despăgubiri și 39.739.000 lei (rol) cheltuieli de
judecată.
Ambele părți au formulat
recurs împotriva acestei decizii, iar prin decizia nr. 1190 din 23 martie 2006
a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, au fost admise
recursurile, a fost desființată decizia recurată și sentința primei instanțe,
s-a admis excepția necompetenței teritoriale și s-a trimis cauza Tribunalului
București, spre competentă soluționare.
Înalta Curte a mai îndrumat
instanța competentă să analizeze excepția prescripției dreptului la acțiune, în
raport de data formulării acțiunii și de abrogările dispuse prin art. 56 din
Legea nr. 137/2002.
Cauza a fost înregistrată pe
rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 24377/3 din 5
iulie 2006.
Prin încheierea din 21
noiembrie 2006, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la
acțiune, în ce privește despăgubirile aferente imobilului atelier tâmplărie
situat în Ploiești, respingându-se această excepție pentru celelalte două
imobile.
Pentru a se pronunța astfel,
instanța a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3228 din
O.U.G. nr. 88/1997 (care prevedeau inițial un termen de 3 luni, iar în prezent
un termen de o lună) ci dispozițiile de drept comun, și anume dispozițiile art.
3 din Decretul nr. 167/1958.
Instanța a apreciat că
dreptul la acțiune a început să curgă de la data rămânerii irevocabile a
hotărârilor judecătorești prin care reclamanta a pierdut dreptul de
proprietate, constatând că pentru imobilul atelier tâmplărie, termenul de
prescripție a început să curgă de la data de 6 martie 1997, atunci când a fost
pronunțată decizia civilă nr. 637/1997 a Curții de Apel Ploiești, astfel că
dreptul material la acțiunea în dezdăunare, pentru acest imobil, este prescris.
În cauză s-a efectuat o
expertiză tehnică judiciară și una contabilă, pentru evaluarea celor două mori.
Prin sentința comercială nr.
15560 din 21 decembrie 2007 a fost admisă în parte cererea și a fost obligat
A.V.A.S. (succesoarea A.P.A.P.S.) să plătească reclamantei suma de 167.479,63
lei – cu titlu de despăgubiri și 7.351,79 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel,
prima instanță a reținut că la data privatizării reclamantei, imobilele
respective se aflau în patrimoniul acesteia, și că prin hotărâri judecătorești
irevocabile, cele trei imobile au fost restituite foștilor proprietari, astfel
că, în baza art. 324 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, modificat prin Legea nr.
99/1999 [articol rămas în vigoare în baza art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002],
pârâta trebuia să asigure repararea prejudiciilor cauzate societății comerciale
privatizate prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile
preluate de stat.
Valoarea de circulație a
celor două imobile a fost stabilită prin expertiza tehnică de specialitate,
fără a se lua în calcul și valoarea terenurilor aferente celor două imobile,
pentru care reclamanta nu are titlu de proprietate.
Împotriva acestei sentințe
au declarat apel ambele părți.
În cauză, a fost efectuată o
nouă expertiză tehnică de specialitate, care a vizat evaluarea celor două mori.
Prin decizia comercială nr. 188
din 8 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, au fost
respinse cele două apeluri, ca nefondate.
Pentru a se pronunța astfel,
instanța de apel a reținut următoarele:
În ceea ce privește apelul
declarat de reclamantă, în mod corect a constatat prima instanță că acțiunea
pentru acordarea de despăgubiri aferente atelierului de tâmplărie este
prescrisă.
Termenul a început să curgă
de la data pronunțării deciziei civile nr. 637 din 6 martie 1997 a Curții de
Apel Ploiești, însă acțiunea a fost introdusă la data de 14 octombrie 2003,
fiind, prin urmare, prescrisă.
În ce privește apelul
pârâtei, s-a reținut că, în mod corect, prima instanță a constatat că nu sunt
aplicabile dispozițiile art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997, litigiul nederivând
din operațiuni ce privesc privatizarea, ci ca urmare a evicțiunii – prin
retrocedarea imobilelor, în natură, către foștii proprietari – situație în care
sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun cu privire la prescripție,
respectiv dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Ca atare, pentru cele două
mori, ținând cont de datele pronunțării hotărârilor irevocabile de retrocedare
în natură și de data formulării acțiunii, dreptul material la acțiune nu s-a
prescris.
În cauză sunt aplicabile
dispozițiile art. 1337 și art. 1344 C. civ., în sensul că dobânditorul
(reclamanta) are dreptul de a pretinde de la vânzător, valoarea de piață a
bunului, din momentul restituirii imobilelor către foștii proprietari și nu
valoarea de înlocuire în baza cataloagelor de prețuri din 1965, reactualizate
cu indicele de inflație.
De altfel, pârâta A.V.A.S.
nu și-a îndeplinit nici obligația de a negocia cu societatea reclamantă,
conform art. 324 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, refuzând a se prezenta la
conciliere.
Împotriva acestei decizii au
declarat recurs ambele părți.
I. În recursul său,
reclamanta a adus deciziei recurate următoarea critică.
În mod greșit a reținut
instanța de apel, ca de altfel și prima instanță, că termenul de prescripție
curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire în natură
către foștii proprietari, acest termen curgând, de fapt, de la data ieșirii
efective a imobilului din patrimoniul reclamantei, acest moment fiind la data
de 18 august 2001, data întocmirii procesului - verbal de predare silită,
întocmit de executorul judecătoresc.
II. În recursul său, pârâta
A.V.A.S. a adus următoarele critici deciziei recurate.
Decizia recurată a fost
dată cu greșita aplicare a dispozițiilor legale privind prescripția, textele
legale fiind cele ale art. 39 din Legea nr. 137/2002 (care prevede termenul de
prescripție de o lună) și dispozițiile art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997
(termenul de prescripție de 3 luni).
Recurenta pârâtă apreciază
că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu solicită altceva decât
valorificarea unui drept prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997, reparare care cade în
sarcina instituției publice implicate în procesul de privatizare, astfel că în
cauză sunt aplicabile termenele speciale de prescripție.
Decizia recurată este
pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1337 C. civ.
Recurenta pârâtă consideră
că nu se află în situația de a răspunde pentru evicțiune, în cauză nefiind
vorba de vânzare - cumpărare de bunuri imobile, așa cum cere art. 1337 C. civ.,
ci de acțiuni deținute de stat la societatea reclamantă.
Ca bunuri incorporale,
acțiunile nu conferă acționarului vreun drept asupra unor bunuri corporale din
patrimoniul societății.
În cazul vânzării de
acțiuni, obligația vânzătorului de garanție constă numai în garantarea
existenței și posibilitatea exercitării drepturilor transmise.
Reclamanta nu are
calitate procesuală activă, ea nefiind parte în contractul de vânzare -
cumpărare de acțiuni, fiind terț față de acest contract, astfel încât A.V.A.S.
nu poate răspunde pentru evicțiune față de aceasta.
Hotărârea pronunțată de
instanța de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1084, art.
1341, art. 1344 C. civ. și a dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.
În baza acestor dispoziții
legale, prejudiciul suferit de reclamantă trebuie limitat la valorile contabile
a acestor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății,
la data când a fost privatizată și nu la valoarea de piață.
În caz contrar, societatea
reclamantă se va îmbogăți fără justă cauză, prejudiciind în acest mod Statul.
Decizia instanței de apel
este dată și cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990
republicată, în sensul că Statul trebuia să răspundă numai în limita
capitalului social subscris, deci în limita a 42,33% din valoarea
despăgubirilor, deoarece a deținut numai această cotă din capitalul social,
diferența urmând a fi suportată de ceilalți acționari.
Hotărârea pronunțată a
fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002,
dispoziții prin care se arată că valoarea despăgubirilor acordate nu va putea
depăși, cumulat, 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.
Analizând decizia recurată,
prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
I. În ce privește recursul
declarat de reclamantă, acesta este fondat, pentru considerentele ce urmează.
Atât instanța de fond cât și
instanța de apel au aplicat în mod greșit dispozițiile art. 7 alin. (1) din
Decretul nr. 167/1958.
Deși au reținut, în mod
corect, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997
și respectiv ale art. 39 din Legea nr. 137/2002, ci dispozițiile de drept comun
privind prescripția extinctivă, totuși au aplicat greșit dispozițiile art. 7 alin.
(1) din Decretul nr. 167/1958, cu privire la momentul în care se naște dreptul
la acțiune.
Acest drept nu se naște de
la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus
restituirea în natură a imobilelor respective, ci, în situația din speța de
față, de la data ieșirii efective din patrimoniul reclamantei a bunurilor
imobile respective, deoarece numai de la acel moment reclamanta a pierdut, în
totalitate, prerogativele dreptului de proprietate și s-a născut dreptul de a
cere despăgubiri pentru faptul că a fost evinsă.
În cauză de față, acest
moment este momentul în care executorul judecătoresc a întocmit procesul - verbal
de executare, prin punerea în posesie a persoanei îndreptățite, în baza Legii nr.
10/2001.
Acest fapt s-a petrecut, în
ce privește imobilul „atelier tâmplărie”, la data de 18 august 2001, când
executorul judecătoresc a întocmit procesul - verbal de punere în posesie a
persoanei îndreptățite, acțiunea reclamantei fiind introdusă la data de 14
octombrie 2003, deci în termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din
Decretul nr. 167/1958.
Prin urmare, atât instanța
de apel cât și prima instanță nu au intrat în cercetarea fondului în ce
privește despăgubirile cuvenite reclamantei pentru imobilul „atelier tâmplărie”,
motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9
și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul
reclamantei, va casa, în parte, decizia recurată, va admite apelul reclamantei
împotriva sentinței comerciale nr. 15560 din 21 decembrie 2007 a Tribunalului
București, secția a VI-a comercială, va desființa, în parte, sentința apelată
și va trimite cauza primei instanțe în vederea soluționării cererii privind
despăgubirile referitoare la imobilul „atelier tâmplărie”, situat în Ploiești,
județul Prahova.
II. În ce privește recursul
declarat de pârâta A.V.A.S., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru
următoarele considerente:
Așa după cum în mod
corect au reținut ambele instanțe de fond, în cauză nu sunt aplicabile
dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 și nici cele ale art. 3228 din
O.U.G. nr. 88/1997, litigiul nefiind pornit ca urmare a nerespectării unor
dispoziții legale privind procesul de privatizare în sine, ci ca urmare a
răspunderii pentru evicțiune, reclamanta fiind evinsă în ce privește conținutul
patrimonial al acțiunilor cumpărate de la pârâtă, prin faptul retrocedării
celor trei imobile, persoanelor îndreptățite, situație ce a făcut ca acțiunile
să nu mai aibă același corespondent material, în patrimoniul societății, ca la
data încheierii contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni, astfel că în
cauză sunt aplicabile dispozițiile de drept comun, cu privire la prescripție.
Nici cea de a doua
critică nu poate fi reținută.
Dispozițiile art. 1337 C.
civ. sunt aplicabile, acest text de lege nefăcând distincție între bunurile
mobile și imobile așa după cum, în mod greșit, susține recurenta - pârâtă.
Nu este adevărat că, în
cazul vânzării de acțiuni, obligația vânzătorului de garanție constă numai în
garantarea existenței acțiunilor, el având obligația de garantare a existenței
acțiunilor, dar având în vedere corespondentul lor patrimonial de la data
încheierii contractului de vânzare - cumpărare, deoarece cumpărătorii au avut
în vedere un anumit patrimoniu al reclamantei, atunci când au cumpărat
acțiunile deținute de stat la societatea reclamantă, ei fiind evinși, în ce
privește corespondentul patrimonial al acțiunilor reclamantei prin aceea că o
parte însemnată din patrimoniul reclamantei, care se regăsea în acest patrimoniu
la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni, respectiv
cele trei imobile retrocedate, a părăsit acest patrimoniu, reclamanta având
dreptul de a fi despăgubită cu contravaloarea acestor imobile.
De altfel, răspunderea
pârâtei pentru repararea prejudiciului suferit de reclamantă prin restituirea
către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, este o
răspundere legală, fiind instituită prin dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997,
modificată.
Nici critica privind
lipsa calității procesuale active a reclamantei nu poate fi reținută, deoarece,
potrivit dispozițiilor art. 324 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, instituțiile
publice implicate în privatizare – în cazul de față, pârâta A.V.A.S. – vor
plăti societăților comerciale care au suferit prejudicii prin restituirea
imobilelor preluate abuziv de către stat, a despăgubirii care să reprezinte
echivalentul bănesc al prejudiciului.
Prin urmare calitatea
procesuală activă o are chiar societatea comercială și nu persoana juridică –
asociația – care a încheiat contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni.
Critica cu privire la
modul de stabilire al cuantumului prejudiciului nu poate fi reținută.
În cuprinsul art. 324 din
O.U.G. nr. 88/1997 nu se arată că prejudiciul se calculează la valoarea
contabilă a imobilului retrocedat, ba dimpotrivă, potrivit alin. (2) al acestui
articol, despăgubirea trebuie să acopere echivalentul bănesc al prejudiciului
cauzat, or, acest prejudiciu nu poate fi calculat decât având în vedere valoarea
efectivă a imobilului, valoare care nu poate fi decât cea de piață, adică
valoarea la care s-ar vinde pe piața imobiliară un astfel de imobil.
De altfel, pârâta A.V.A.S.
nu și-a îndeplinit nici obligația prevăzută de alin. (3) al art. 324 din O.U.G.
nr. 88/1997, neparticipând la convocarea reclamantei cu privire la stabilirea
cuantumului despăgubirilor.
Nici cea de-a cincea
critică nu poate fi reținută.
Recurenta - pârâtă nu avea
doar calitatea de acționar al reclamantei, deținând o cotă de 42,33% din
capitalul social, ci are o dublă calitate, aceea de acționar dar și de
instituție publică implicată în privatizare.
Prin urmare răspunderea
pârâtei pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin retrocedarea
imobilelor respective este o răspundere specială, legală, reglementată în mod
expres prin dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.
Prin urmare, fiind
instituția publică implicată în privatizarea reclamantei, are o răspundere
totală în repararea prejudiciului cauzat prin restituirea bunurilor imobile
către foștii proprietari, nu doar în limita cotei din capitalul social deținut
la societatea reclamantă.
Dispozițiile art. 30 din
Legea nr. 137/2002 nu sunt aplicabile în speța de față, deoarece contractul de
vânzare - cumpărare de acțiuni a fost încheiat înainte de apariția Legii nr. 137/2002,
legea neputând retroactiva, dispozițiile art. 30 din respectiva lege urmând să
se aplice doar contractelor de vânzare - cumpărare de acțiuni încheiate după
data publicării acestei legi în Monitorul Oficial.
Având în vedere cele arătate
mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge
recursul pârâtei, ca nefondat.
Totodată, având în vedere și
soluția ce se va da recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte va menține
celelalte dispoziții ale deciziei recurate și respectiv ale sentinței apelate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
reclamanta SC I.M.R. SA Ploiești împotriva deciziei comerciale nr. 188 din 8
aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,
pe care o casează, în parte, în sensul că admite apelul formulat de reclamantă
împotriva sentinței comerciale nr. 15560 din 21 decembrie 2007, pronunțată de
Tribunalul București, secția a VI-a comercială și, în consecință, desființează,
în parte, sentința apelată și trimite cauza primei instanțe în vederea
soluționării cererii privind despăgubirile referitoare la imobilul „atelier tâmplărie”,
situat în Ploiești, județul Prahova.
Menține celelalte dispoziții
ale deciziei recurate, respectiv, ale sentinței apelate.
Respinge recursul declarat
pârâta A.V.A.S. București împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 27 aprilie 2010.