ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1426/2010

În mod greșit a reținut instanța de apel, ca de altfel și prima instanță, că termenul de prescripție curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire în natură către foștii proprietari, acest termen curgând, de fapt, de la data ieșirii efective a imobilului din patrimoniul reclamantei, acest moment fiind la data de 18 august 2001, data întocmirii procesului - verbal de predare silită, întocmit de executorul judecătoresc. II. În recursul său, pârâta A.V.A.S. a adus următoarele critici deciziei recurate. 1. Decizia recurată a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor legale privind prescripția, textele legale fiind cele ale art. 39 din Legea nr. 137/2002 (care prevede termenul de prescripție de o lună) și dispozițiile art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997 (termenul de prescripție de 3 luni). Recurenta pârâtă apreciază că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta nu solicită altceva decât valorificarea unui drept prevăzut de O.U.G. nr. 88/1997, reparare care cade în sarcina instituției publice implicate în procesul de privatizare, astfel că în cauză sunt aplicabile termenele speciale de prescripție.

Decizia recurată este pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1337 C. civ. Recurenta pârâtă consideră că nu se află în situația de a răspunde pentru evicțiune, în cauză nefiind vorba de vânzare - cumpărare de bunuri imobile, așa cum cere art. 1337 C. civ., ci de acțiuni deținute de stat la societatea reclamantă. Ca bunuri incorporale, acțiunile nu conferă acționarului vreun drept asupra unor bunuri corporale din patrimoniul societății. În cazul vânzării de acțiuni, obligația vânzătorului de garanție constă numai în garantarea existenței și posibilitatea exercitării drepturilor transmise.

Reclamanta nu are calitate procesuală activă, ea nefiind parte în contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni, fiind terț față de acest contract, astfel încât A.V.A.S. nu poate răspunde pentru evicțiune față de aceasta.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1084, art. 1341, art. 1344 C. civ. și a dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997. În baza acestor dispoziții legale, prejudiciul suferit de reclamantă trebuie limitat la valorile contabile a acestor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății, la data când a fost privatizată și nu la valoarea de piață. În caz contrar, societatea reclamantă se va îmbogăți fără justă cauză, prejudiciind în acest mod Statul.

Decizia instanței de apel este dată și cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată, în sensul că Statul trebuia să răspundă numai în limita capitalului social subscris, deci în limita a 42,33% din valoarea despăgubirilor, deoarece a deținut numai această cotă din capitalul social, diferența urmând a fi suportată de ceilalți acționari.

Hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002, dispoziții prin care se arată că valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși, cumulat, 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele: I. În ce privește recursul declarat de reclamantă, acesta este fondat, pentru considerentele ce urmează. Atât instanța de fond cât și instanța de apel au aplicat în mod greșit dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Deși au reținut, în mod corect, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997 și respectiv ale art. 39 din Legea nr. 137/2002, ci dispozițiile de drept comun privind prescripția extinctivă, totuși au aplicat greșit dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, cu privire la momentul în care se naște dreptul la acțiune. Acest drept nu se naște de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilelor respective, ci, în situația din speța de față, de la data ieșirii efective din patrimoniul reclamantei a bunurilor imobile respective, deoarece numai de la acel moment reclamanta a pierdut, în totalitate, prerogativele dreptului de proprietate și s-a născut dreptul de a cere despăgubiri pentru faptul că a fost evinsă. În cauză de față, acest moment este momentul în care executorul judecătoresc a întocmit procesul - verbal de executare, prin punerea în posesie a persoanei îndreptățite, în baza Legii nr. 10/2001. Acest fapt s-a petrecut, în ce privește imobilul „atelier tâmplărie”, la data de 18 august 2001, când executorul judecătoresc a întocmit procesul - verbal de punere în posesie a persoanei îndreptățite, acțiunea reclamantei fiind introdusă la data de 14 octombrie 2003, deci în termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Prin urmare, atât instanța de apel cât și prima instanță nu au intrat în cercetarea fondului în ce privește despăgubirile cuvenite reclamantei pentru imobilul „atelier tâmplărie”, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va casa, în parte, decizia recurată, va admite apelul reclamantei împotriva sentinței comerciale nr. 15560 din 21 decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, va desființa, în parte, sentința apelată și va trimite cauza primei instanțe în vederea soluționării cererii privind despăgubirile referitoare la imobilul „atelier tâmplărie”, situat în Ploiești, județul Prahova. II. În ce privește recursul declarat de pârâta A.V.A.S., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Așa după cum în mod corect au reținut ambele instanțe de fond, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 și nici cele ale art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997, litigiul nefiind pornit ca urmare a nerespectării unor dispoziții legale privind procesul de privatizare în sine, ci ca urmare a răspunderii pentru evicțiune, reclamanta fiind evinsă în ce privește conținutul patrimonial al acțiunilor cumpărate de la pârâtă, prin faptul retrocedării celor trei imobile, persoanelor îndreptățite, situație ce a făcut ca acțiunile să nu mai aibă același corespondent material, în patrimoniul societății, ca la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni, astfel că în cauză sunt aplicabile dispozițiile de drept comun, cu privire la prescripție. 2. Nici cea de a doua critică nu poate fi reținută. Dispozițiile art. 1337 C. civ. sunt aplicabile, acest text de lege nefăcând distincție între bunurile mobile și imobile așa după cum, în mod greșit, susține recurenta - pârâtă. Nu este adevărat că, în cazul vânzării de acțiuni, obligația vânzătorului de garanție constă numai în garantarea existenței acțiunilor, el având obligația de garantare a existenței acțiunilor, dar având în vedere corespondentul lor patrimonial de la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, deoarece cumpărătorii au avut în vedere un anumit patrimoniu al reclamantei, atunci când au cumpărat acțiunile deținute de stat la societatea reclamantă, ei fiind evinși, în ce privește corespondentul patrimonial al acțiunilor reclamantei prin aceea că o parte însemnată din patrimoniul reclamantei, care se regăsea în acest patrimoniu la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare de acțiuni, respectiv cele trei imobile retrocedate, a părăsit acest patrimoniu, reclamanta având dreptul de a fi despăgubită cu contravaloarea acestor imobile. De altfel, răspunderea pârâtei pentru repararea prejudiciului suferit de reclamantă prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, este o răspundere legală, fiind instituită prin dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată. 3. Nici critica privind lipsa calității procesuale active a reclamantei nu poate fi reținută, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 324 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, instituțiile publice implicate în privatizare – în cazul de față, pârâta A.V.A.S. – vor plăti societăților comerciale care au suferit prejudicii prin restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat, a despăgubirii care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului. Prin urmare calitatea procesuală activă o are chiar societatea comercială și nu persoana juridică – asociația – care a încheiat contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni. 4. Critica cu privire la modul de stabilire al cuantumului prejudiciului nu poate fi reținută. În cuprinsul art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu se arată că prejudiciul se calculează la valoarea contabilă a imobilului retrocedat, ba dimpotrivă, potrivit alin. (2) al acestui articol, despăgubirea trebuie să acopere echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat, or, acest prejudiciu nu poate fi calculat decât având în vedere valoarea efectivă a imobilului, valoare care nu poate fi decât cea de piață, adică valoarea la care s-ar vinde pe piața imobiliară un astfel de imobil. De altfel, pârâta A.V.A.S. nu și-a îndeplinit nici obligația prevăzută de alin. (3) al art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, neparticipând la convocarea reclamantei cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor. 5. Nici cea de-a cincea critică nu poate fi reținută. Recurenta - pârâtă nu avea doar calitatea de acționar al reclamantei, deținând o cotă de 42,33% din capitalul social, ci are o dublă calitate, aceea de acționar dar și de instituție publică implicată în privatizare. Prin urmare răspunderea pârâtei pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin retrocedarea imobilelor respective este o răspundere specială, legală, reglementată în mod expres prin dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997. Prin urmare, fiind instituția publică implicată în privatizarea reclamantei, are o răspundere totală în repararea prejudiciului cauzat prin restituirea bunurilor imobile către foștii proprietari, nu doar în limita cotei din capitalul social deținut la societatea reclamantă. 6. Dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu sunt aplicabile în speța de față, deoarece contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni a fost încheiat înainte de apariția Legii nr. 137/2002, legea neputând retroactiva, dispozițiile art. 30 din respectiva lege urmând să se aplice doar contractelor de vânzare - cumpărare de acțiuni încheiate după data publicării acestei legi în Monitorul Oficial. Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei, ca nefondat. Totodată, având în vedere și soluția ce se va da recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte va menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate și respectiv ale sentinței apelate.