ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 197/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 197/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, se constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la numărul 11457/3/2009 din 25 martie 2009 pe rolul Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC E.X.P. SA, în faliment, prin

lichidator R.V.A.I.S. SPRL a chemat-o în judecată pe pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului București și a solicitat ca instanța să o

oblige pe pârâtă la plata contravalorii imobilului situat în Ploiești, județul

Prahova, de care reclamanta a fost evinsă în urma rămânerii definitive și

irevocabile a sentinței nr. 395/1999 a Tribunalului Prahova. La 24 aprilie

2009, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității

cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că reclamanta nu a precizat

obiectul și valoarea acțiunii sale, făcând referire la plata contravalorii

imobilului, prescripția dreptului material la acțiune, întemeiată pe de o parte

pe dispozițiile art. 39 din Legea nr.137/2002, iar pe de altă parte pe

dispozițiile art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997, susținând totodată că

momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este cel în care au

rămas definitive și irevocabile hotărârile judecătorești în baza cărora au fost

restituite în natură imobilele pentru care se solicită despăgubiri.

De asemenea, pe cale

de excepție a fost invocată și inadmisibilitatea cererii de chemare în

judecată, raportat la obiectul cererii, având în vedere că, prin hotărârea

judecătorească invocată de reclamantă a fost restituit în natură un alt imobil

decât cel pentru care se solicită despăgubiri.

La termenul din 11

iunie 2009, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la

acțiune, cu motivarea de esență că în cauză nu este incident termenul de

prescripție prevăzut de art. 39 din Legea nr. 137/2002, ci termenul general de

prescripție de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, iar acesta din urmă

nu s-a împlinit față de data pronunțării deciziei civile nr. 824 din 24

septembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești.

Prin sentința

comercială nr. 6029 din 13 mai 2010, pronunțată în cauză, Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, a admis cererea precizată la termenul din 13 mai

2010, și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei despăgubiri în sumă de

1.188.821 lei și cheltuieli de judecată în sumă de 4.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut următoarele:

Între Fondul

Proprietății de Stat (al cărui succesor în drepturi este pârâta A.V.A.S.), în

calitate de vânzător și Asociația Morărit și Panificație Prahova, în calitate

de cumpărător, s-a încheiat – la 31 august 1995 – contractul de vânzare-cumpărare

acțiuni nr. 495/1995 privind pachetul de 70 % acțiuni ale reclamantei SC E.X.P.

SA

După încheierea

acestui contract, a fost emis certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor Seria M07 nr. 2314 din 10 ianuarie 2000, din

anexa căruia reiese că reclamantei i-a fost atestat dreptul de proprietate și

pentru terenul în suprafață de 3.986 mp situat în municipiul Ploiești.

Prin sentința nr. 395

din 3 decembrie 1999 a Tribunalului Prahova s-a admis în parte acțiunea în

revendicare formulată de reclamanții P.N., P.I., P.G., P.M.B. și P.B.A.O.

împotriva pârâților Consiliul Local Ploiești și SC E.X.P. SA Ploiești, fiind

obligată pârâta SC E.X.P. SA să lase reclamanților în deplină proprietate și

posesie imobilul situat în Ploiești, județul Prahova.

Această sentință a

rămas definitivă și irevocabilă ca urmare a respingerii apelului, și ulterior a

respingerii recursului prin decizia civilă nr. 824 din 24 septembrie 2008 a

Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul nr. 1367/42/2007.

În ce privește textele incidente

în cauză s-a reținut că O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților

comerciale, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 99/1999,

prevede la art. 32

4

alin. (1) că instituțiile publice implicate

asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate

prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

În continuare, alin.

(2) prevede că instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale

prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al

prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de

societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, despăgubirea stabilindu-se de comun

acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție.

S-a mai reținut că

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 a fost abrogat în mod expres prin

Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, dar că

la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 s-a menționat expres că prevederile

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru

contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în

vigoare a legii, deci și contractului nr. 495/1995.

Față de cele de mai

sus, tribunalul a constatat că reclamanta este îndreptățită de a obține din

partea pârâtei A.V.A.S. (instituția publică implicată în privatizare) repararea

prejudiciului cauzat prin restituirea către foștii proprietari a bunului imobil

situat în Ploiești, județul Prahova, din raportul de expertiză topo efectuat în

cauză reieșind că acesta este inclus în actualul imobil din Ploiești, la care

se face referire în cererea de chemare în judecată.

Cu privire la

apărarea pârâtei în sensul că la momentul privatizării imobilul nu era inclus

în capitalul social, tribunalul nu a considerat-o întemeiată, față de faptul

că, potrivit art. 32

2

alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, în cazul în

care certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se

eliberează după privatizare, capitalul social se majorează de drept cu valoarea

terenurilor, care va fi considerată aport în natură al statului sau al unei

unități administrativ – teritoriale, după caz, în schimbul căruia se vor emite

acțiuni suplimentare ce vor reveni de drept instituției publice implicate.

De asemenea,

tribunalul nu a reținut nici apărarea pârâtei referitoare la faptul că

reclamantei i s-ar cuveni despăgubiri de 70 % întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare

A.V.A.S. (prin antecesorul său legal) a vândut acțiuni reprezentând numai 70 %

din capitalul social al SC E.X.P. SA, față de faptul că O.U.G. nr. 88/1997

prevede la art. 32

4

alin. (1) răspunderea instituțiilor publice

implicate, necondiționat de numărul de acțiuni vândute.

Pe de altă parte,

instanța a avut în vedere faptul că celălalt pachet de acțiuni de 30 % a fost

vândut de Fondul Proprietății Private IV Muntenia prin contractul nr. 250 din 15

iunie 1995 nu este de natură să susțină această apărare, câtă vreme din

cuprinsul art. 4 al Legii nr. 58/1991, prin care au fost înființate fondurile

proprietății private reiese că acestea erau societăți comerciale pe acțiuni,

nicidecum instituții publice implicate în procesul de privatizare.

Tot neîntemeiată s-a

constatat a fi și apărarea pârâtei în sensul că în niciun caz valoarea

despăgubirii acordate nu poate depăși cumulat 50 % din prețul efectiv plătit de

cumpărător, întrucât dispoziția legală invocată – art. 30 din Legea nr. 137/2002

– are în vedere strict situațiile arătate la art. 27-29 din același act

normativ, respectiv răspunderea A.V.A.S. față de cumpărători, iar nicidecum

față de societatea privatizată, ca în speța de față.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirii cuvenite reclamantei, față de prevederile alin. (2) ale

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, tribunalul a apreciat că aceasta

este dată de valoarea de circulație (valoarea de pe piața liberă) a bunului de

la momentul la care a rămas irevocabilă sentința judecătorească prin care s-a

admis acțiunea în revendicare – respectiv 24 septembrie 2008 – aceasta fiind

data la care s-a produs prejudiciul, în sensul avut în vedere de acest text de

lege.

S-a avut în vedere că

doar valoarea de pe piața liberă (și nu valoarea contabilă) asigură o reparare

justă a prejudiciului, astfel că, date fiind concluziile răspunsului la

obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă, tribunalul a obligat-o pe

pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.188.821 lei despăgubiri

reprezentând valoarea de piață a imobilului la 24 septembrie 2008.

Apelul declarat de

pârâta A.V.A.S. București a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 173 din

14 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, care a

reținut în considerente următoarele:

Cu privire la prima

critică este Curtea a constatat că este neîntemeiată pentru că asupra excepției

prescripției dreptului material la acțiune instanța de fond s-a pronunțat prin

încheierea de ședință de la 11 iunie 2009, iar această încheiere nu a fost

atacată prin apelul de față, în condițiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ.,

încheierea căzând în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi examinată pe

calea apelului, în lipsa mențiunii exprese că acesta privește și încheierea de la

11 iunie 2009.

A doua critică a fost

considerată ca neîntemeiată, Curtea constatând că prima instanță nu a

soluționat problema inadmisibilității pe cale de excepție, ci, dimpotrivă, la

termenul din 11 iunie 2009 a calificat-o drept apărare de fond, iar în

considerente a înlăturat această apărare, reținând că, față de concluziile

raportului de expertiză – topometrică efectuat în cauză, imobilul retrocedat

prin hotărâre irevocabilă foștilor proprietari, situat în municipiul Ploiești, județul

Prahova, face parte din imobilul indicat de intimata – reclamantă în acțiune,

actualul imobil din același municipiu.

A treia critică a

fost înlăturată, luându-se în considerare dispozițiile art. 32/2 alin. (1) din

O.U.G. nr. 88/1997, în forma în vigoare la momentul promovării cererii de

chemare în judecată, care prevăd majorarea de drept a capitalului social al

societății comerciale cărora li s-a eliberat certificatul de atestare a

dreptului de proprietate, cu valoarea terenurilor menționate în certificat.

S-a reținut că aceste

terenuri intră în capitalul social al societății comerciale în puterea legii,

indiferent că există sau nu o hotărâre A.G.A. care să dispună acest lucru, iar

din acest punct de vedere, Curtea a constatat că la momentul eliberării

certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 2314 din 10

ianuarie 2000 (fila 4 a dosarului de fond), terenurile menționate în acest

certificat erau considerate ca parte cu care a sporit capitalul social al

societății intimate, cu atât mai mult cu cât există și dovada întabulării

dreptului de proprietate asupra lor (fila 5 a dosarului de fond).

Prin argumentele ce

preced, Curtea a răspuns și celei de-a patra critici formulate, considerând de

domeniul evidenței faptul că, la momentul emiterii certificatului de atestare a

dreptului de proprietate, prin majorarea de drept a capitalului societății,

intimata – reclamantă a devenit proprietara terenului în condițiile art. 32

2

alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997.

Și ultima critică a

fost considerată neîntemeiată, Curtea reamintind faptul că în apel s-a pus în

discuție

ex oficio

, la termenul din 24 februarie 2011, necesitatea

completării probei cu expertiză, în sensul determinării despăgubirii și în

funcție de valoarea de inventar (valoare contabilă) a bunului, actualizată cu

rata inflației. La același termen de judecată, Curtea a apreciat necesară

completarea probatoriului tocmai pentru verificarea criticii formulate de apelanta–pârâtă

sub acest aspect, însă a fost nevoită să o decadă pe apelanta–pârâtă din

această probă, ordonată tocmai în scopul verificării unei critici, în

condițiile art. 170 alin. (1) și (3) C. proc. civ., întrucât apelanta–pârâtă nu

s-a conformat obligației de plată a onorariului provizoriu, deși a fost încunoștințată

de această obligație prin citație (fila 13 a vol.II al dosarului de apel).

Prin

urmare, chiar și admițând că această critică ar fi fost apreciată ca

întemeiată, ea nu a fost susținută de proba științifică ce ar fi avut vocație

să determine un alt cuantum al prejudiciului, iar culpa în neadministrarea

probei îi revine exclusiv apelantei – pârâte, care nu a făcut plata onorariului

de expert pentru completarea expertizei.

Celelalte două critici, reunite

au fost înlăturate, apreciindu-se că prima instanță a apreciat corect,

dispozițiile art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum au fost modificate

prin art. 1 din Titlul I al Legii nr. 99/1999, aplicabile în speță în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 137/2002, acestea reglementând obligația

instituțiilor publice implicate în privatizare de a asigura repararea

prejudiciilor cauzate societății comerciale privatizate sau în curs de

privatizare, fără a distinge în funcție de cota din capitalul social deținută

de acestea. A interpreta în sensul dorit de apelanta–pârâtă înseamnă a adăuga

la lege și a înfrânge în mod nepermis principiul general de drept

ubi lex

non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Relativ la dispozițiile art. 3 alin.

(3) din Legea nr. 31/1990, invocate de asemenea în susținerea limitării

despăgubirilor datorate, Curtea a apreciat că acestea nu au incidență în speță,

întrucât fac referire la limitarea răspunderii acționarilor în cazul

obligațiilor sociale, respectiv în cazul obligațiilor contractate de societate

față de terți, nu în cazul obligației existente între acționari și societate și

cu atât mai puțin în cazul unei obligații de răspundere anume prevăzută de lege

(în speță art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997), pentru care nu s-a

prevăzut nicio limitare.

Critica relativă la limitarea despăgubirii

la 50 % din prețul plătit pentru acțiuni în cadrul procedurii de privatizare a

fost considerată neîntemeiată pentru că, așa cum a reținut și instanța de fond,

dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 se aplică doar cazurilor prevăzute

de art. 27-29 din lege, respectiv numai în raporturile dintre instituția

publică implicată în privatizare și cumpărătorul acțiunilor, în timp ce în

speță raportul obligațional prevăzut de art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997 se

stabilește între instituția implicată în privatizare și societatea privatizată,

iar aceste dispoziții legale nu cuprind nicio limitare a obligației de

despăgubire, fiind incident principiul reparării integrale a prejudiciului.

Pârâta A.V.A.S. București a

declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel,

considerând-o nelegală din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. pentru următoarele motive:

- Decizia atacată a fost dată cu

încălcarea dispozițiilor art. 282 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta arată că încheierea de

ședință din data de 11 iunie 2009 prin care au fost respinse excepțiile,

invocate prin întâmpinare, este o hotărâre premergătoare, iar împotriva

acesteia se poate declara apel doar odată cu fondul. În atare situație se

susține că prin criticile aduse sentinței instanței de fond a înțeles să atace

inclusiv încheierile premergătoare, aducând critici concrete asupra modului de

soluționare a excepției prescripției, excepție ce a fost respinsă prin

încheierea în discuție.

Așa fiind, prin invocarea puterii

de lucru judecat a încheierii, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 282 alin. (2) C. proc. civ.

- Decizia atacată a

fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 39 din Legea nr. 137/2002

cât și ale art. 32/28 din O.U.G. nr. 88/1997.

Conform dispozițiilor

normelor invocate, recurenta consideră că termenul special de prescripție se

aplică în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din

domeniul privatizării (art. 32/4 din O.U.G. nr. 88/1997), iar prin cererea

dedusă judecății nu se solicită altceva decât valorificarea unui asemenea

drept, respectiv repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foștii

proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

În atare situație, apreciază că

se impune admiterea recursului cu respingerea cererii de chemare în judecată ca

prescrisă.

- Se afirmă de către

recurentă că decizia atacată au fost aplicate greșit prevederile art. 32/4 din

O.U.G. nr. 88/1997, acestea nefiind incidente în cauză, deoarece reclamanta a

restituit foștilor proprietari un alt imobil decât cel pentru care se solicită

despăgubiri.

De asemenea, recurenta susține că

prevederile menționate nu au incidență dat fiind faptul că reclamanta nu a

dovedit suferirea unui prejudiciu direct care să poată face obiectul unei

cereri întemeiate pe prevederile respective, impunându-se admiterea recursului,

modificarea deciziei și admiterea apelului său, cu consecința schimbării

sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca inadmisibilă.

În continuare se susține că

pentru a deveni incidente dispozițiile art. 32/4, reclamanta trebuia să facă

dovada existenței în capitalul social, la momentul privatizării, a bunurilor

pentru care se solicită despăgubiri.

Sub acest aspect, recurenta

consideră că din actele depuse la dosar nu rezultă că imobilul în discuție ar

fi fost introdus în capitalul social și, mai mult, la data vânzării pachetului

de acțiuni, în valoarea capitalului social nu a fost inclusă valoarea bunurilor

asupra cărora societatea nu deținea certificatul de atestare a dreptului de

proprietate.

De asemenea, în cazul în care

s-ar fi obținut certificatele de atestare a proprietății, acestea trebuiau

depuse la dosar și să se facă dovada majorării capitalului social cu valoarea

acestor bunuri.

În acest context, se apreciază că

intimata nu poate fi despăgubită pentru pierderea unui bun care nu a fost

deținut niciodată în proprietate.

- Decizia atacată este pronunțată

cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32/4 cu privire la cuantumul despăgubirilor,

în sensul că acesta trebuie limitat la valoarea contabilă a bunurilor

înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a

fost privatizată, iar nu la valoarea de piață pentru că altfel s-ar ajunge la o

îmbogățire fără just temei, cu consecința prejudicierii statului.

Recurenta consideră că

prejudiciul trebuie raportat la proporția dintre valoarea bunului restituit și

valoarea capitalului social la care se va aplica procentul de capital vândut,

urmând ca rezultatul să se raporteze prin regula de trei simplă la rezultatul

obținut.

Se mai arată

prevederile invocate nu conțin nicio mențiune cu privire la faptul că

despăgubirile se acordă la nivelul de piață și nici nu circumstanțiază nivelul

acestora, devenind aplicabile regulile dreptului comun – art. 1084-1086 C. civ.,

însă se apreciază că această reparare trebuie să privească numai prejudiciul

previzibil la momentul încheierii contractului, fiind reparabil numai

prejudiciul direct.

- Instanța de apel a încălcat

dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 în conformitate cu care, în toate

cazurile, valoarea despăgubirilor nu va putea depăși cumulat 50 % din prețul

plătit efectiv de cumpărător, iar aceste prevederi sunt incidente în cauză

pentru că dreptul reclamantei la despăgubiri s-a născut după intrarea în

vigoare a Legii nr. 137/2002.

- În final, recurenta face

trimitere la faptul că, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data

declarării recursului împotriva deciziei, se afla înregistrat recursul în interesul

legii promovat de Procurorul General al României cu privire la aplicarea art. 32/4

din O.U.G. nr. 88/1997, raportat la art. 30 din Legea nr. 137/2002, situație ce

ar impune suspendarea cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ..

Recursul este fondat în limitele

și pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

- Primul motiv de recurs este

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 282 alin.

(2) C. proc. civ. și vizează modul în care instanța de apel a statuat asupra

criticilor aduse soluției instanței de fond cu privire la excepția prescripției

dreptului la acțiune al reclamantei, excepție soluționată de prima instanță

prin încheierea de ședință din data de 11 iunie 2009.

Asupra acestui aspect, instanța

de apel a statuat că încheierea de ședință anterior menționată a intrat în

puterea lucrului judecat pentru că nu a fost atacată cu apel în condițiile art.

282 alin. (2) C. proc. civ., nemaiputând fi examinată, în lipsa mențiunii

exprese că apelul privește și încheierea.

Această statuare a instanței de

apel corespunde unei interpretări și aplicări greșite a prevederilor în

discuție, fiind rezultatul unui raționament restrictiv, de natură a atrage

nelegalitatea deciziei sub acest aspect.

Astfel, conform prevederilor art.

282 alin. (2) C. proc. civ. - împotriva încheierilor premergătoare nu se poate

face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt

cursul prescripției.

În sensul prevederilor enunțate,

încheierile premergătoare pot fi atacate cu apel numai odată cu fondul, cu

excepția cazurilor în care, prin ele, a fost întrerupt cursul judecății sau în

situația în care norme legale speciale stabilesc că ar putea fi atacate

distinct de hotărârea finală.

În ceea ce privește cererea de

apel îndreptată împotriva încheierii, este necesar ca – și în acest caz –

cererea de apel să îndeplinească toate condițiile de fond și de formă ale

apelului și să cuprindă critici în mod expres și explicit și împotriva

încheierii premergătoare considerate nelegale.

Este adevărat că în cauza de față

nu a fost indicat în mod expres că apelul a fost declarat și împotriva

încheierii de ședință din data de 11 iunie 2009, însă în contextul în care

criticile împotriva soluției pronunțate prin aceasta sunt unele exprese și

concrete cu referire directă la modul pretins nelegal în care a fost

soluționată excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, instanța

de apel avea a se apleca asupra acestora, neputând să facă abstracție de ele

numai pentru faptul că apelantul nu a indicat în mod expres că apelul este

declarat și împotriva încheierii.

Instanța de apel trebuia să aibă

în vedere că prin criticile concrete și explicite formulate împotriva soluției

pe care prima instanță a dat-o excepției prescripției dreptului la acțiune al

reclamantei a înțeles să atace cu apel, inclusiv încheierea de ședință ce

conține soluția pretins nelegală.

Neprocedând astfel, instanța de

apel a pronunțat o decizie nelegală, fiind incidente dispozițiile art. 312 alin.

(3) C. proc. civ. ce atrag casarea deciziei, nefiind cercetat fondul cauzei

(sub aspectul prescripției).

Dat

fiind că instanța de apel urmează a analiza cu prilejul rejudecării o excepție

de fond cu înrâurire directă asupra fondului cauzei este evident că analizarea

celorlalte critici din recurs ce vizează fondul cauzei este inutilă ceea ce nu

înseamnă că în rejudecare, instanța de apel nu le va avea în vedere.

Tot în rejudecare, instanța de

apel va avea în vedere, faptul că între timp – în perioada scursă între data

soluționării apelului și a recursului - s-a publicat decizia nr. 18 din 17

octombrie 2001, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra

recursului în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art. 32/4 din

O.U.G. nr. 88/1997 (M.Of., Partea I nr. 892 din 16 decembrie 2011) și că în

conformitate cu dispozițiile art. 330/7 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea

dată problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei.

În consecință, Înalta Curte –

pentru argumentele expuse – va admite ca fondat recursul declarat împotriva

deciziei pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe cu îndrumările anterior arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâta AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI

BUCUREȘTI.

Casează

decizia comercială nr. 173 din 14 aprilie 2011, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

25 ianuarie 2012.