- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 4 martie 2010
- Stat pârât
- RUS
- Articole
- Articolul 6, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Încălcare — Articolul 1 din Protocolul 1
Andreyev împotriva Rusiei
Traducere în română Auto
PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ A ANDREYEV v. RUSSIA (Declarația nr. 32991/05) HOTĂRÂREA Strasburg 4 martie 2010 FINAL 04/06/2010 Această hotărâre a devenit finală în temeiul art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus revizuirii editoriale.
În cazul Andreyev v. Rusia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: Christos Rozakis, Președintele Nina Vajić, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, judecători și Søren Nielsen, grefierul de secțiune, deliberat în privat la 9 februarie 2010, emite următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 32991/05) împotriva Federației Ruse depusă Curții în temeiul art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național rus, dl Aleksandr Aleksandrovich Andreyev („reclamantul”), la 12 august 2005. Reclamantul a fost reprezentat de dl S. Matytsyn, avocat care practică în Voronezh.
Guvernul Rus („Guvernul”) a fost reprezentat de dl G. Matyushkin, reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 12 iunie 2008, Președintele Primei Secțiuni a hotărât să anunțe cererea guvernului. De asemenea, s-a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa (articolul § 3). FACTELE CIRCUMSTANCESUL CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1964 și trăiește în Voronezh. La 12 iulie 2002, reclamantul și-a închiriat apartamentul la M. La 26 septembrie 2002 M. a uitat să oprească apa în baie și, prin urmare, a afectat apartamentele vecine din Sh. și A. ulterior M. a compensat daunele la Sh., dar a refuzat să plătească A., având în vedere sumele pretins excesive.
La 20 noiembrie 2002 A. a introdus proceduri împotriva reclamantului pentru daune. M. a participat la procedura ca co-acuzat. La 12 noiembrie 2003, justiția Pacei a 3-a Curții Circuit a ordonat reclamantului să plătească A. 40.983 ruble ruse (RUB) în daune și să plătească autorităților RUB 1.639.49 din costurile juridice. 10. Reclamantul a depus un recurs și, la 28 aprilie 2004, Curtea de District Sovetskiy din Voronezh a anulat hotărârea, a constatat că nu a existat nici o vină de către reclamant în daunele cauzate apartamentului A. și a acordat A. RUB 15.261 de la M. 11. La 27 august 2004, A. a depus o cerere de supraveghere a hotărârii privind recursul. 12. La 14 februarie 2005, Presidiumul Curții Regionale Voronezh a anulat această hotărâre de apel și a susținut hotărârea din 12 noiembrie 2003. Presidium a reevaluat dovezile și a constatat că, deși la 25 de ani, presidium a reevaluat aceste dovezi.
În septembrie 2002, reclamantul a încheiat un acord în temeiul căruia ar fi trebuit să obțină dreptul de proprietate la apartament, acest drept a fost înregistrat în mod corespunzător numai la 10 aprilie 2003. Prin urmare, înainte de acea dată, reclamantul nu a putut închiria apartamentul lui oricine. Astfel, el a rămas singurul proprietar al apartamentului de jure și ar fi trebuit să fie responsabil pentru aceasta. 13. La 7 Mach 2007, reclamantul a transferat la judecătorii RUB 42.322.49 în conformitate cu hotărârea Presidium din 14 februarie 2005. II.
HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 14. Legea internă relevantă care reglementează procedura de reexaminare a supravegherii în timpul material este rezumat în hotărârea Curții în cazul Kot c. Rusia (n. 20887/03, § 17, 18 ianuarie 2007). DREPTUL ARTICOLUL 6 § 1 ALLEGAT ÎNCĂLCAREA CONVENȚIEI ȘI ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI nr. 1 PRIVIND CONTA REVIZIUNEA SUPERVISIONALĂ 15. Reclamantul s-a plâns în conformitate cu art. 6 din Convenție și în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 că hotărârea finală a recursului din 28 aprilie 2004 a fost anulată prin revizuire de supraveghere. În măsura în care este cazul, aceste articole au citit după cum urmează: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.
Nimeni nu va fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.[...]” 16. Guvernul a contestat acest argument. Ei au susținut, printre altele, , că revizuirea de supraveghere a fost compatibilă cu Convenția, în scopul corectării unui defect fundamental, care se referă la definiția unui defect fundamental dat în cazul lui Luchkina ca fiind „o eroare jurisdicțională, încălcări grave ale procedurii judiciare sau abuzuri de putere” (Luchkina c. Rusia , nr. 3548/04, § 21, 10 aprilie 2008). În opinia Guvernului, instanța de recurs a ignorat că la data infligerii daunei reclamantului era încă proprietarul de jure al apartamentului.
Admisibilitate 17. Curtea constată că plângerea nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că, în vederea certificării juridice impune în mod implicit de la art. 6, hotărârile finale ar trebui să fie în general lăsate intacte și ar putea fi deranjate doar pentru corectarea erorilor fundamentale. Pur și simplua posibilitate de a exista două opinii asupra acestui subiect nu este motiv de reexaminare (a se vedea Ryabykh c. Rusia nr. 52854/99, §§ 51-52, CEDH 2003 IX).
19. Curtea reiterează, de asemenea, că a constatat frecvent încălcări ale principiului securității juridice și a dreptului la o instanță în cadrul procedurii de control reglementate de Codul de Procedură Civilă în vigoare din 2003 (a se vedea, printre altele, Bodrov Russia, nr. 17472/04, § 31, 12 februarie 2009). 20. În acest caz, Presidium nu este de acord cu evaluarea efectuată de instanța de recurs, care nu este, în sine, o circumstanță excepțională care justifică anularea unei hotărâri obligatorii și executoare (a se vedea Kot, citat mai sus, § 29). Nu s-a afirmat în fața instanței de supraveghere-revizuire că procedura anterioară a fost respinsă de un defect fundamental, cum ar fi, în special, o eroare jurisdicțională, încălcări grave ale procedurii judiciare sau abuzuri de putere (a se vedea, printre alte autorități, Luchkina, menționată mai sus, § 21). Curtea nu descoperă niciun alt defect fundamental care să justifice anularea hotărârii finale privind revizuirea supravegherii în acest caz.
Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. 21. În plus, Curtea observă că, ca urmare a revizuirii de supraveghere, reclamantul a fost privat de posesele sale (a se vedea punctul 13 de mai sus). Prin urmare, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIUNII 22. art. 41 din Convenție prevede: „În cazul în care Curtea constată că există o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și în cazul în care dreptul intern al Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea oferă, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat 52.000 ruble ruse (RUB) în ceea ce privește prejudiciu material (RUB 42.322.49 plătite în conformitate cu hotărârea Presidium, plus cheltuieli relevante și pierderi de inflație).
De asemenea, a solicitat 1.500 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. 24. Guvernul a remarcat că nu ar trebui acordată satisfacție deoarece drepturile reclamantului nu au fost încălcate și el nu a reușit să susțină afirmațiile sale presupuse excesive și irezonabile. 25. Curtea reiterează că, în general, cea mai adecvată formă de recurs în ceea ce privește încălcările constatate este de a pune reclamanții, cât mai mult posibil, în poziția în care ar fi fost în cazul în care cerințele Convenției nu au fost ignorate (a se vedea, printre alte autorități, Piersack c. Belgia (art. 50), 26 octombrie 1984, § 12, Serie A nr. 85 și Dovguchits c. Rusia) 26. Curtea observă că, în acest caz, reclamantul a fost în cele din urmă forțat să plătească o sumă de RUB 42.322.49, contrar unei hotărâri finale în favoarea sa, care l-a eliberat de orice obligație de plată.
Prin urmare, există o legătură cauzală între anularea hotărârii finale și pierderea pecuniară reclamată de solicitant. 27. În ceea ce privește reclamația pentru pierderile de inflație, pe care reclamantul a prezentat un calcul detaliat, Guvernul nu a formulat nicio observație în ceea ce privește metodele utilizate de reclamant pentru acest calcul. Guvernul nu a furnizat Curtei nici o alternativă. Prin urmare, Curtea acceptă calcularea reclamanților în ceea ce privește pierderile de inflație. 28. Prin urmare, Curtea atribuie reclamantului suma solicitată (1 470 EUR), plus orice impozit care poate fi imputabil. 29. În plus, Curtea constată că reclamantul a suferit neînsoțitor. Prejudiciu material ca urmare a încălcării constatate care nu pot fi compensate prin simpla constatare a unei încălcări.
Având în vedere circumstanțele cauzelor și efectuarea evaluării sale pe o bază echitabilă, Curtea atribuie reclamantului suma de 1 500 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale, plus orice impozit care poate fi imputabil pe această sumă. Costuri și cheltuieli 30. Reclamanții au solicitat, de asemenea, RUB 5.000 pentru costurile și cheltuielile suportate. 31. Guvernul a afirmat că reclamantul nu a justificat cererile. 32. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost efectiv și neapărat suportate și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea.
În cazul în cauză, având în vedere documentele în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil acordarea integrală a cererii reclamantului și acordarea acesteia a sumei de 142. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește anularea hotărârii finale de recurs în favoarea reclamantului prin intermediul reexaminării de supraveghere; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în ruble ruse la rata aplicabilă la data de decontare: (i) 1,470 EUR (o mie patru sute șaptezeci și șaptezeci de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciu material; (ii) 1,500 EUR (o mie cinci sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 1,500 EUR (o mie cinci sute de euro); (iii) 142 EUR (o sută patruzeci și două de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) faptul că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale; Președintele grefierului Rozakis Søren Nielsen Christos Rozakis,
în limba engleză și notificat în scris în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură.
FIRST SECTION
CASE OF ANDREYEV v. RUSSIA (Application no. 32991/05) JUDGMENT STRASBOURG 4 March 2010 FINAL 04/06/2010 This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Andreyev v. Russia , The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Christos Rozakis, President, Nina Vajić, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, judges, and Søren Nielsen, Section Registrar , Having deliberated in private on 9 February 2010, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 32991/05) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Russian national, Mr Aleksandr Aleksandrovich Andreyev (“the applicant”), on 12 August 2005.
The applicant was represented by Mr S. Matytsyn, a lawyer practising in Voronezh. The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr G. Matyushkin, Representative of the Russian Federation at the European Court of Human Rights.
On 12 June 2008 the President of the First Section decided to give notice of the application to the Government. It was also decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility (Article 29 § 3). THE FACTS I.
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicant was born in 1964 and lives in Voronezh.
On 12 July 2002 the applicant rented out his flat to M.
On 26 September 2002 M. allegedly forgot to turn off water in the bathroom and thus damaged neighbouring flats of Sh. and A.
Subsequently M. compensated damages to Sh., but refused to pay A., considering the sums claimed excessive.
On 20 November 2002 A. brought proceedings against the applicant for damages. M. took part in the proceedings as a co ‑ defendant.
On 12 November 2003 the Justice of the Peace of the 3 rd Court Circuit ordered the applicant to pay A. 40,983 Russian roubles (RUB) in damages and to pay the authorities RUB 1,639.49 of legal costs.
The applicant lodged an appeal and on 28 April 2004 the Sovetskiy District Court of Voronezh quashed the judgment, found that there was no fault by the applicant in the damage caused to the A.'s flat and awarded A. RUB 15,261 from M.
On 27 August 2004 A. lodged an application for supervisory review of the appeal judgment.
On 14 February 2005 the Presidium of the Voronezh Regional Court quashed that appeal judgment and upheld the judgment of 12 November 2003. The Presidium reassessed the evidence and found that though on 25 September 2002 the applicant concluded an agreement under which he should have obtained the right of property to the flat, this right was duly registered only on 10 April 2003. Therefore before that date the applicant could not rent out his flat to anyone. Thus he remained the flat's sole de jure owner and should have been responsible for it.
On 7 Mach 2007 the applicant transferred to the bailiffs RUB 42,322.49 in accordance with the Presidium decision of 14 February 2005. II.
RELEVANT DOMESTIC LAW
14. The relevant domestic law governing the supervisory review procedure at the material time is summed up in the Court's judgment in the case of Kot v. Russia (no. 20887/03, § 17, 18 January 2007). THE LAW I. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION AND OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 ON ACCOUNT OF SUPERVISORY REVIEW
The applicant complained under Article 6 of the Convention and under Article 1 of Protocol No. 1 that the final appeal judgment of 28 April 2004 had been quashed via supervisory review. In so far as relevant, these Articles read as follows: Article 6 § 1 “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal...” Article 1 of Protocol No. 1 “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.[...]”
The Government contested that argument. They argued, inter alia , that the supervisory review had been compatible with the Convention as it was aimed to correct a fundamental defect. They referred to a definition of a fundamental defect given in the case of Luchkina as “a jurisdictional error, serious breaches of court procedure or abuses of power” ( Luchkina v. Russia , no. 3548/04, § 21, 10 April 2008). In the Government's view, the appeal court ignored that at the date of the infliction of the damage the applicant was still a de jure owner of the flat. A. Admissibility
The Court notes that the complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. B. Merits
The Court reiterates that for the sake of legal certainty implicitly required by Article 6, final judgments should generally be left intact. They may be disturbed only to correct fundamental errors. The mere possibility of there being two views on the subject is not a ground for re ‑ examination (see Ryabykh v. Russia , no. 52854/99, §§ 51-52, ECHR 2003 ‑ IX).
The Court further reiterates that it has frequently found violations of the principle of legal certainty and of the right to a court in the supervisory ‑ review proceedings governed by the Code of Civil Procedure in force since 2003 (see, amongst other authorities, Bodrov v. Russia , no. 17472/04, § 31, 12 February 2009).
In the present case the Presidium disagreed with the assessment made by the appeal court which is not, in itself, an exceptional circumstance warranting the quashing of a binding and enforceable judgment (see Kot, cited above, § 29). It was not claimed before the supervisory-review instance that the previous proceedings had been tarnished by a fundamental defect, such as, in particular, a jurisdictional error, serious breaches of court procedure or abuses of power (see, amongst other authorities, Luchkina, cited above, § 21). The court discerns no other fundamental defect to justify the quashing of the final judgment on supervisory review in the present case. Accordingly, there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention.
The Court further observes that as a result of supervisory review the applicant was deprived of his possessions (see paragraph 13 above). Accordingly, there has also been a violation of Article 1 of Protocol No. 1. II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
22. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has bee.n a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage
The applicant claimed 52,000 Russian roubles (RUB) in respect of pecuniary damage (RUB 42,322.49 paid in accordance with the Presidium decision, plus relevant expenses and inflation losses). He also claimed 1,500 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage.
The Government noted that no satisfaction should be awarded since the applicant's rights were not violated and he had failed to substantiate his allegedly excessive and unreasonable claims.
The Court reiterates that in general the most appropriate form of redress in respect of violations found is to put applicants as far as possible in the position they would have been in if the Convention requirements had not been disregarded (see, amongst other authorities, Piersack v. Belgium (Article 50), 26 October 1984, § 12, Series A no. 85, and Dovguchits v. Russia , no. 2999/03, § 48, 7 June 2007).
The Court observes that in the present case the applicant was eventually forced to pay an amount of RUB 42,322.49 contrary to a final judgment in his favour which had relieved him of any payment obligation. There is therefore a causal link between the quashing of the final judgment and the pecuniary loss claimed by the applicant.
As to the claim for the inflation losses, on which the applicant submitted a detailed calculation, the Government made no comment in respect of the methods used by the applicant for that calculation. Nor have the Government provided the Court with any alternative one. Therefore the Court accepts the applicants' calculation in respect of the inflation losses.
The Court therefore awards the applicant the sum claimed (EUR 1,470), plus any tax that may be chargeable.
The Court furthermore finds that the applicant has suffered non ‑ pecuniary damage as a result of the violation found which cannot be compensated by the mere finding of a violation. Having regard to the circumstances of the cases and making its assessment on an equitable basis, the Court awards the applicant the sum of EUR 1,500 in respect of non ‑ pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable on that amount. B. Costs and expenses
The applicants also claimed RUB 5,000 for the costs and expenses incurred.
The Government asserted that the applicant had failed to substantiate the claims.
According to the Court's case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the documents in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to grant the applicant's claim in full and to award him the sum of EUR 142. C. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1 in respect of the quashing of the final appeal judgment in the applicant's favour via supervisory review; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts, to be converted into Russian roubles at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 1,470 (one thousand four hundred and seventy euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of pecuniary damage; (ii) EUR 1,500 (one thousand five hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (iii) EUR 142 (one hundred and forty two euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 4 March 2010, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Christos Rozakis Registrar President