Ionel și Maria Elena Tatar împotriva României

Reclamanții, dl. Ionel Tătar și d-na Maria Elena Tătar, sunt cetățeni români, născuți respectiv în 1960 și 1965, și locuind la Petroșani. Au fost reprezentați devant Curte de d-na Constantin Graure, avocat la Petroșani. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul seu, Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele acestei cauze, după cum au fost prezentate de părți, pot se rezuma după cum urmează. 1. Sinuciderea fiului minor al reclamanților și ancheta care a urmat

Fiul unic al reclamanților, Bogdan Ionel, atunci în vârstă de paisprezece ani, era în anul lui opt de studii (clasa a VIII-a) la școala Avram Stanca din Petroșani.

Pe 7 noiembrie 2001, în jurul orei 11, în timp ce Bogdan era în clasă, d-na N., mama unui din colegii de clasă, a venit la școală. I-a reproșat, pe un ton agresiv și în fața celorlalți elevi, că a bătut fiul ei. D-na P., profesoara principală ai ambilor băieți, a asistat la dojana lui Bogdan de la d-na N. și, mai târziu, a amenințat-o pe acesta cu excludere din școală și i-a spus că nu mai putea reveni la ea fără a fi însoțit de uno din părinți.

Potrivit declarației sale devant poliție, profesoara principală a încercat fără succes să contacteze reclamanții la telefon pentru a-i avertiza despre incidentul.

Directoarea adjunctă a instituției, d-na C., a fost informată despre acest incident de către profesoara principală, când a observat-o într-un coridor, în timp ce o însoțea pe Bogdan, d-na N. și un alt elev, I., spre biroul directorului. A avut loc o discuție de aproximativ cinci minute, în cursul căreia, conform concluziilor anchetei penale care a urmat, nicio amenințare sau injurie nu a fost adresată fiului reclamanților; în schimb posibilitatea transferului lui la altă școală a fost evocată.

Conform reclamanților, directoarea adjunctă ar fi spus lui Bogdan "Du-te acasă și te spânzură că nu ești bun de nimic!"

Conform reclamanților, Bogdan ar fi fost condus în sala profesorilor (cancelarie) unde directoarea instituției, d-na M., ar fi fost de asemenea prezentă.

Conform mărturiilor colegilor de clasă, copilul a plecat cu lacrimi în ochi. Ar fi fost temerile că va fi pedepsit de tatăl său în eventualitatea excluderii din școală.

Reclamanții nu au fost anunțați la telefon despre incidentul. Profesoara principală a lui Bogdan a declarat, în cursul anchetei, că nu a reușit să-i contacteze.

Mai târziu, în jurul orei 15:30, un grup de polițiști au anunțat reclamanții că Bogdan fusese găsit mort prin spânzurare lângă o mină de cărbuni abandonată. Conform polițiștilor, decesul ar fi intervenit în jurul orei 13 sau 14.

Reclamanții au depus plângere împotriva profesoarei principale, directoarei adjuncte și directoarei școlii. Nu s-au constituit părți civile în cauză. 2. Informațiile primite de reclamanți privind ancheta

Pe 14 noiembrie 2001, primul reclamant s-a interogat asupra stării anchetei la poliția Petroșani. Potrivit lui, toate demersurile pe care le-a făcut mergând la poliție pentru a accesa dosarul de anchetă au eșuat, pentru că persoana responsabilă de dosar era fie absentă, fie în congedi medical, fie în vacanță.

Pe 14 decembrie 2001, poliția Petroșani a comunicat reclamanților că dosarul de investigație fusese transmis parchetului de lângă tribunalul de primă instanță din Petroșani cu o propunere de nesocotire, pentru că niciunul din persoanele vizate nu comisese o infracțiune.

Pe 16 ianuarie 2002, reclamanții au sesizat parchetul superior indicând că au temeri în privința presiunilor presupuse exercitate asupra colegilor de clasă ai lui Bogdan, de către profesorii acuzați. Ei se interogau de asemenea asupra absenței unei motive de la școală, care ar fi putut sesiza autoritățile, în ipoteza exprimată public de profesori, într-un articol din ziarul Matinal apărut pe 9 noiembrie 2001, conform căruia Bogdan ar fi fost traumatizat de familia sa. O copie a articolului de presă a fost depusă în dosar.

Pe 10 iunie 2002, un nesocotit a fost ordonat de parchetul de lângă tribunalul departamental Hunedoara, pe motiv că "nici elementele constitutive ale infracțiunii de incitare la sinucidere (determinarea sinuciderii), nici cea a altor infracțiuni, nu erau îndeplinite". Comunicarea parchetului adresate reclamanților în acest sens făcea cinci linii.

Pe 1 iulie 2002, reclamanții au contestat acest nesocotit, plângandu-se, printre altele, de s-a "văzut refuzat accesul la justiție".

Această contestație a fost respinsă de parchetul de lângă curtea de apel Alba Iulia, pe 31 iulie 2002. Scrisoarea parchetului comunicând reclamanților această decizie făcea șapte linii și preciza, în plus cea a parchetului departamental, că elementul intenției infracțiunii de incitare la sinucidere nu exista în cauza de față.

Această decizie a fost confirmată de parchetul de lângă Curtea Supremă de Justiție, care i-a informat pe reclamanți printr-o scrisoare de cinci linii din 16 octombrie 2002.

Potrivit reclamanților, colegii de clasă ai fiului lor, atunci minori, ar fi fost ascultați în cursul anchetei în prezența profesoarei și directoarelor acuzate și nu în prezența părinților lor.

Reclamanții susțin niciodată nu au avut acces la dosarul de anchetă privind decesul fiului lor. 3. Desfășurarea anchetei a) Actele de anchetă

Rezultă din copia dosarului de anchetă prezentate Curții de Guvern că o investigație pe teren, cu preluare de fotografii judiciare, fusese realizată pe 7 noiembrie 2001 și că o autopsie fusese efectuată în cauza de față, pentru a stabili cauza decesului. Raportul medico-legal aferent a fost confirmat de serviciul departamental de medicină legală, pe 23 noiembrie 2001. Conform acestui raport, decesul lui Bogdan era datorat asfixierii sale prin spânzurare. Raportul a indicat de asemenea că corpul présintase cicatrici vechi pe brațe, cicatrici care ar fi putut rezulta dintr-un "scop de sinucidere" (posibil în scop de suicid).

Conform propunerii de nesocotire (referat cu propunere de a nu se începe urmărirea penală) prezentate parchetului, pe 4 ianuarie 2002, de poliția Petroșani, rezulta din actele preliminare ale anchetei, că fiul reclamanților avea un temperament nervos (fire nervoasă), că recurga la automutilare când era pedepsit de profesori și că confiase colegilor că va se spânzure în ipoteza excluderii din școală din frică de a fi bătut "în mod brutal" (batut cu bestialitate) de tatăl seu.

Același document preciza că rezulta din actele preliminare ale anchetei că Bogdan era un "elev cu probleme" având un comportament nepotrivit, mergând chiar până să agreseze fizic pe unii colegi fără motiv și să adreseze injurii profesorilor, tulburând uneori lecțiile.

Pe 8, 10 și 30 noiembrie 2001 și pe 26 martie 2002, profesoara principală a fost ascultată de poliție și de parcher, respectiv. Faptele prezentate de ea privind desfășurarea incidentului din 7 noiembrie 2001 precedând sinuciderea lui Bogdan precum și privind comportamentul ei presupus agresiv și auto-agresiv la școală, fuseseră exact aceleași cu cele reținute mai târziu, în propunerea de nesocotire.

Descrierea caracterului lui Bogdan (caracterizare) de către profesoara principală, realizată pe 8 noiembrie 2001, a fost versată de asemenea în dosar. Acest document, în care Bogdan era descris într-un mod particular negativ, descoperia multiple incidente disciplinare relativ minore implicând acest elev (de exemplu, a stropit cu apă câțiva colegi în toaletele școlii).

Directoarea adjunctă a instituției școlare a fost ascultată de poliție pe 30 noiembrie 2001 și de parcher pe 26 martie 2002. Ea a confirmat versiunea profesoarei principale.

Pe 4 ianuarie 2002 și pe 10 aprilie 2002, directoarea instituției a fost ascultată de poliție și de parcher, respectiv. Ea a indicat că nu asistat personal la incidentul care precedă sinuciderea lui Bogdan, dar că, mai târziu, auzit tatăl seu, primul reclamant, să spună că avea obiceiul să pedepsească pe Bogdan sever.

Pe 17 noiembrie, 6 decembrie 2001 și pe 1 aprilie 2002, primul reclamant a fost ascultat de poliție și de parcher respectiv. El a indicat că nu era conștient de problemele fiului seu la școală și că Bogdan niciodată nu arătase semne de depresie, nici nu încercase sinuciderea. El a indicat, de altfel, că nu batea pe fiul seu, ci, dimpotrivă, că avusese prioritate discuțiilor cu el.

Cea de-a doua reclamantă a fost ascultată pe 1 aprilie 2002, declarațiile sale confirmând ale soțului seu, cu excepția problemelor la școală, în particular amenințările de excludere din școală, pe care a declarat a fi fost informată de fiul seu, anterior sinuciderii sale. Ea a indicat a nu fi comunicat aceste probleme soțului seu.

Bunicii maternali ai lui Bogdan, care locuiau în același bloc cu familia reclamanților, au fost ascultați de procuror pe 25 aprilie 2002.

D-na N., mama colegului lui Bogdan care îl acusase pe acesta de a fi bătut fiul ei, a fost de asemenea ascultată de autoritățile judiciare.

Profesora de engleză a clasei reclamantului a fost ascultată pe 8 noiembrie 2001 și a declarat ști că profesoara principală amenințase pe Bogdan cu excludere din școală ziua dramei. Aceasta din urmă declara a avea intenția de a comite sinucidere, dacă ar fi cazul. La fel ca și profesora de franceză, care fusese de asemenea ascultată, ea a declarat că Bogdan crea probleme la școală, și anume că perturba lecțiile.

Doi colegi de clasă ai lui Bogdan au fost de asemenea ascultați pe 28 noiembrie și 7 decembrie 2001, în prezența părinților lor. Ei au indicat au auzit Bogdan spune că se teme de tatăl seu și că va se suicida dacă ar fi exclus din școală ca urmare a incidentului cu mama copilului pe care l-ar fi agresat.

I., colegul de clasă al lui Bogdan, care îl însoțise la întâlnirea cu directoarea adjunctă, a indicat, în declarația sa nedatată, prezentată de Guvern în cadrul dosarului de anchetă penală, că Bogdan s-a pus pe genunchi în fața profesoarei principale, în plângeri pe ea să nu-l excludă din școală. I. a declarat de asemenea că directoarea adjunctă propusese lui Bogdan transferul în altă școală pentru a evita excluderea.

O copie a depozițiilor nedatate, cu excepția celui al T., datat 8 noiembrie 2001, făcute de o cincisprezece colegi de clasă ai lui Bogdan, în cursul anchetei administrative conduse la școală, a fost de asemenea versată în dosar. Autorii acestor deposiții, minori, nu fusesera asistați de părinții lor cu această ocazie. Conținutul acestor declarații avea o structură foarte similar și concorda pe toate punctele, în particular asupra faptului că Bogdan era coleg care uneori crea probleme discipline și care amenințase cu sinuciderea în mai multe rânduri. b) Considerentele deciziilor pronunțate de parcher și necomunicate reclamanților

Nesocotitul din 10 iunie 2002 al parchetului de lângă tribunalul departamental Hunedoara era motivat de absența la persoanele acuzate a intenției de a incita la sinucidere. Parchetul a concluzionat că faptul de a amenința victima cu excludere din școală și de a-i cere să-și aducă părinții la școală nu era suficient pentru a constitui crima pedepsită de art. 179 al Codului Penal. Întreg decizia de nesocotire, incluzând acești considerenți, nu fusese niciodată comunicată reclamanților de parcher.

Decizia confirmând nesocotitul pronunțată de parchetul de lângă curtea de apel Alba Iulia pe 31 iulie 2002 era motivată de asemenea de absența intenției de a provoca sinuciderea lui Bogdan. Decizia reținea că "ar fi aberant de crezut aspectul invocat de petiționari, respectiv că s-a urmărit de către cadrele didactice în mod direct sau indirect determinarea sinuciderii victimei". Parchetul a indicat că orice eventualul responsabilitate ai profesorilor ar fi de natură disciplinară și nu penală. Întreg această decizie, incluzând considerenții, nu fusese niciodată comunicată reclamanților. 4. Rezultatul reclamațiilor administrative la Inspectoratul Academic

În februarie 2002, ca urmare a patru memorii depuse de reclamanți, ministerul Educației a comunicat acestora că solicitase Inspectoratului Academic Hunedoara să creeze o comisie de control având misiunea de supraveghea, timp de un semestru, activitățile școlii Avram Stanca, unde fiul lor fusese școlarizat. Scopul era de a vedea cum elevii erau însoțiți din punct de vedere psihopedagogic și care erau raporturile între profesori și elevi și între elevi, părinți și școală. Ministerul a negat, în aceeași scrisoare, că profesorii școlii să aibă o responsabilitate în sinuciderea lui Bogdan.

Pe 15 martie 2002, Inspectoratul Academic Hunedoara a luat decizia de a trimite mai mulți inspectori însoțiți de experți din centrul departamental de asistență psihopedagogică, la școala Avam Stanca pentru a investiga sinuciderea fiului reclamanților.

Potrivit unei scrisori din 12 iulie 2010 adresate de Inspectoratul Academic Hunedoara Agentului Guvernului devant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cadrul inspecției, inspectorii au ascultat profesorii și elevi, precum și conducerea instituției și au redactat un raport cu concluziile inspecției. Conform scrisorii sus-citată, arhivele fiind dăunate, nu mai era posibil a produce o copie a acestui raport. Conform directoarei instituției, citate de aceeași scrisoare, acest raport nu fusese comunicat conducerii școlii.

Prin scrisoare din 4 februarie 2003, Inspectoratul Academic a răspuns reclamanților că profesoara principală a lui Bogdan fusese exclusă din învățământul public pentru anul scolar 2002-2003 (nu a mai fost încadrată în învățământ în anul scolar 2002-2003). B. Legea și practica interne pertinente 43. art. 179 din Codul Penal, în §2, pedepsește cu trei la zece ani de închisoare faptul de a provoca sau de a facilita sinuciderea unei persoane minore sau incapabile, dacă a fost urmat efectiv de sinucidere sau încercare de sinucidere. Faptul de a încuraja (îndem) sau de a convinge pe cineva să se sinucidă reprezintă elementul material al infracțiunii, care poate fi comisă doar cu intenție (a se vedea C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, Instituții de drept penal, ed. Trei, 2001, p. 304). RECLAMAȚII

Invocând art. 2 din Convenție, reclamanții se plânge că ancheta penală privind sinuciderea fiului lor minor nu a fost efectivă și nu a căutat stabilirea responsabilității profesorilor și conducătorilor școlii care mancat obligației de supraveghere și au încurajat copilul lor să se sinucidă.

Guvernul invocă mai întâi tardivitatea cererii, pe motiv că ștampila Curții apusă pe prima scrisoare trimisă de reclamanți și indicând "7 ianuarie 2003" arată că cererea a fost introdusă mai mult de șase luni după nesocotitul pronunțat pe 10 iunie 2002, cunoscut de reclamanți cel mai târziu pe 26 iunie 2002. Guvernul susține, de altfel, faptul că această scrisoare nu a fost datată și că nu posedă nici un element care putea demonstra că reclamanții sesizaseră Curtea pe 20 decembrie 2002.

În răspuns, reclamanții indică a avea introdusă cererea pe 20 decembrie 2002, în respect termenului de șase luni.

Curtea constată că scrisoarea introducând cererea fusese trimisă pe 20 decembrie 2002, după cum rezulta din ștampila poștei din Petroșani, apusă pe plicul care se găsește în dosarul cauzei. A fost recepționată la grefa Curții, însoțită de documente în sprijin, pe 7 ianuarie 2003.

Ea reamintește că data introducerii unei cereri este aceea a primei scrisori prin care reclamantul formuleaza, chiar și sumarat, reclamațiile pe care intenționează să le ridice (a se vedea de exemplu Gaillard c. Franța (hotărâre), nr. 47337/99 și Arslan c. Turquie (hotărâre), nr. 36747/02, CEDH 2002-X (fragmente)). Ținând seama de considerațiile care preced, ea consideră că data introducerii cererii este aceea la care scrisoarea reclamanților a fost trimisă, și anume 20 decembrie 2002 și concluzionează că această cerere a fost introdusă în termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție (a se vedea de asemenea Taffin și Contribuabili Asociați c. Franța, nr. 42396/04, §§ 21-22, 18 februarie 2010).

Din aceasta rezultă că excepția Guvernului nu poate fi reținută. B. Privind fondul cererii 1. Argumentele părților

În observațiile sale suplimentare, Guvernul susține că reclamanții nu au angajat o acțiune civilă pentru a angaja responsabilitatea școlii.

Reclamanții au indicat, în acest sens, că nu doreau îmbogățire ca urmare a tragediei care lovise familia lor, ci că o anchetă să aibă loc, care permită identificarea responsabililor și pedepsirea lor și a fi informați.

Guvernul susține, de altfel, că reclamanții nu au prezentat cereri scrise de acces la dosarul de anchetă și că nu cereau comunicare deciziilor motivate de nesocotire. El indică că nu exista nimic care putea demonstra că ar fi fost împiedecați accesul la piese dosarului.

În rest, Guvernul consideră că ancheta diligențată privind decesul fiului reclamanților satisface condițiile de eficacitate și imparțialitate decurgând din art. 2 din Convenție. Enumerând actele de anchetă realizate în cauza de față, el indică că autoritățile au condus prompt și complet toate investigațiile necesare.

Reclamanții fac valori că după studiu documente prezentate de Guvern au putut aprecia întinderea culpabilității morale, dacă nu penale, ai profesorilor responsabili de supraveghere fiului lor la școală. Ei susțin că ancheta a fost superficială și sumară și că autoritățile nu au căutat stabili dacă profesorii respectaseră obligația lor legală de supraveghere. Într-adevăr, acestea din urmă era ținute previn că viață fiului lor era posta în pericol, cu atât mai mult că susțineau fi conștiente avusese deja proferat amenințări de sinucidere sau avusese comportament suicidal. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că art. 2 § 1 impune Statului datoriei de a asigura dreptul la viață prin punere în vigoare legislație penală concretă care descurajează comiterea atentate împotriva persoanei și sprijinit de un mecanism de aplicare conceput previni, reprima și sancționeze încălcări. Aceea obligație necesită, prin implicație, o anchetă oficială efectivă să fie condusă când un individ-și pierde viață. Scopul esențial o asemenea anchetă este asigură aplicare efectivă legilelor interne care protejează dreptul. Ancheta trebuie permite stabilire cauza decesului și identificare și sancționare responsabilii. Aceasta o obligație nu rezultat ci mijloace; autoritățile deci au trebui luat măsuri care le era rezonabil accesibile pentru dovezile concernente incident să fie colectate. Simplu fapt că autoritățile au fost informate decesul dă ipso facto naștere obligației, decurgând art. 2, conduce o anchetă efectivă privind circumstanțele în care a avut loc (Sabuktekin c. Turquie, nr. 27243/95, § 98, CEDH 2002-II, și Kavak c. Turquie, nr. 53489/99, § 45, 6 iulie 2006).

Obligațiile pozitive enunțate prima propoziție art. 2 implică, de asemenea, în special în ipoteza unde este în cauza respectarea unei reglementări protecție viață, instaurare un sistem judiciară anchetă efectivă la termin care nu putea fi reținută aparența o apreciere arbitrară fapte originea decesului și natură a conduce, dacă este cazul, la reprimire și sancționare încălcări drept în cauza (Bône c. Franța (hotărâre), nr. 69869/01, 1 martie 2005; Öneryildiz c. Turquie [MC], nr. 48939/99, § 91, CEDH 2004-XII). Pe acest punct, Curtea reamintește că, dacă atentatul la dreptul viață sau integritate fizică nu este intenționată, obligația pozitivă punere vigoare "un sistem judiciară efectiv" nu necesită neapărat, în toate cazuri, urmăriri penale. Aceea obligație poate fi îndeplinit dacă căile drept civile, administrative sau chiar disciplinare sunt deschise interesații (a se vedea, de exemplu, Furdik c. Slovacia (hotărâre), nr. 42994/05, 2 decembrie 2008, Sergio Murillo Saldias și alții c. Spania (hotărâre), nr. 76973/01, 28 noiembrie 2006, Vo c. Franța [MC], nr. 53924/00, § 90, CEDH 2004-VIII, Calvelli și Ciglio c. Italia [MC], nr. 32967/96, § 51, CEDH 2002-I, și Mastromatteo c. Italia [MC], nr. 37703/97, §§ 90, 94 și 95).

În cauza Molie c. România, Curtea reamintește judecat că ancheta condusă autoritățile interne concluzionat decesul victimă din cauza propria nepăsare și cerințe art. 2 fuseseră respectate (nr. 13754/02, (hotărâre), §§ 54-56). Curtea a judecat de asemenea că simplu fapt, pentru autoritățile interne a nu fi identificat, urmare o anchetă comportand mai mulți acte instrucție, șoferul mașini causând moartea reclamantul, nu antrenă încălcare art. 2, sub aspectul procedural (Raykowska c. Polonia (hotărâre), nr. 37393/02, 27 noiembrie 2007). În cauza Draganschi c. România, concernând decesul un turnător în timpul procesul curățare furnale, Curtea a judecat că, în ciuda nesocotitului pronunțat parcher o anchetă penală neglijență angajator, soție acestuia ar fi trebuit epuiza calea recurs oferit acțiune daune-interese împotriva angajator soțului (nr. 40890/04, (hotărâre), §§ 30-31, 18 mai 2010).

Curtea este conștientă dimensiune tragice revistă circumstanțele regretabile cauzei care-i este prezentate. Ea consideră totuși că nu nu o atentare intenționată viață. În acest caz, Statul era ținut, în temeiul obligații pozitive enunțate mai sus, furniza reclamanți recurs le permiții vedea examinat responsabilitate școală și obține aplicare orice sancțiune civilă potrivită, cum versare daune-interese (Mastromatteo, §§ 90 și 94-95, și Furdik, sus-citați).

În acest sens, Curtea observă că în temeiul articolelor 998-999 codului civil, interesații ar fi putut vedea examinat fond întrebarea responsabilitate autorități competente domeniu învățământ și, dacă este cazul, obține reparație prejudiciu suferit. Prin urmare, ținând seama fapt că condiții angaja responsabilitate civil pentru vină sunt mai puțin exigente acelea necesare o condamnare penală, ar fi fost loisibil reclamanți angaja o acțiune civil. Aceasta, mai ales că inspectoratul academic a condus o anchetă administrativă prezenta cauză și profesoara principală fiul reclamanților a fost exclusă învățământul public deja anul scolar urmând tragic incident.

De altfel, reclamanții nu s-au constituit părți civile procedura penală desfășurate prezenta cauză, fie chiar cărând doar reparație simbolică. De altfel, o dată acțiune penală încheiată, nu au niciodată angajat o acțiune civil acest fel, închizând astfel acces cale. În situație, constituire parte civil sau introducere acțiune separată le ar fi permis de asemenea fi pe deplin asociate procedură. Asemenea cale recurs era natură, în context specific prezenta cauză, satisface obligații pozitive decurgând art. 2 face lumină amploare responsabilitate competente domeniu învățământ cât decesul fiul lor (Molie, sus-citat, §§ 32-33, Cucu c. România, (hotărâre), nr. 39442/07, 17 mai 2011).

La vedere ce preced, Curtea consideră reclamanți nu saurii reproba autoritățile a furniza un sistem judiciară adecvat permițând eclairci circumstanțele decesul fiul lor și sancționeze responsabilii. Din aceasta rezultă cerere manifest nechibzuită și trebuie respingă, în aplicare art. 35 § 3 Convenție. Din aceste motive, Curtea, cu majoritate, Declară cerere inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

Les requérants, M. Ionel Tătar et M me Maria Elena Tătar, sont des ressortissants roumains, nés respectivement en 1960 et 1965, respectivement et résidant à Petroșani. Ils ont été représentés devant la Cour par M e Constantin Graure, avocat à Petroșani. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Le suicide du fils mineur des requérants et l’enquête subséquente

Le fils unique des requérants, Bogdan Ionel, alors âgé de quatorze ans, était dans sa huitième année d’études ( clasa a VIII-a ) à l’école Avram Stanca de Petroșani.

Le 7 novembre 2001, aux alentours de 11 h, alors que Bogdan était en classe, M me N., la mère d’un de ses camarades de classe, arriva à l’école. Elle lui reprocha, sur un ton agressif et devant les autres élèves, d’avoir battu son fils. M me P., la professeure principale des deux garçons, assista à la réprimande de Bogdan par M me N. et, par la suite, elle menaça ce dernier de l’exclure de l’école et lui dit qu’il ne pouvait plus y revenir sans être accompagné par l’un de ses parents.

D’après sa déclaration devant la police, la professeure principale tenta sans succès de joindre les requérants au téléphone pour les prévenir de cet incident.

La directrice adjointe de l’établissement, M me C., fut informée de cet incident par la professeure principale, lorsque cette dernière l’aperçut dans un couloir, alors qu’elle accompagnait Bogdan, M me N. et un autre élève, I., vers le bureau de la direction. Une discussion d’environ cinq minutes eut lieu, pendant laquelle, selon les conclusions de l’enquête pénale subséquente, aucune menace ou injure ne fut adressée au fils des requérants ; en revanche la possibilité de son transfert vers une autre école fut évoquée.

Selon les requérants, la directrice adjointe aurait dit à Bogdan « Rentre chez toi et vas te pendre, parce que tu n’es bon à rien !» ( Du-te acasă și te spânzură că nu ești bun de nimic ! ).

Selon les requérants, Bogdan aurait été conduit dans la salle des professeurs ( cancelarie ) où la directrice de l’établissement, M me M., aurait était également présente.

Selon les témoignages de ses camarades de classe, l’enfant la quitta les larmes aux yeux. Il aurait craint d’être puni par son père dans l’éventualité d’une exclusion de l’école.

Les requérants ne furent pas prévenus par téléphone de cet incident. La professeure principale de Bogdan déclara, au cours de l’enquête, qu’elle n’avait pas réussi à les joindre.

Plus tard, vers 15 h 30, un groupe de policiers annoncèrent aux requérants que Bogdan avait été retrouvé mort par pendaison à proximité d’une mine de charbon désaffectée. Selon les policiers, le décès serait intervenu aux alentours de 13 h ou 14 h.

Les requérants déposèrent plainte contre la professeure principale, la directrice adjointe et la directrice de l’école. Ils ne se constituèrent pas parties civiles dans l’affaire. 2. L’information reçue par les requérants au sujet de l’enquête

Le 14 novembre 2001, le premier requérant s’enquit de l’état de l’enquête, auprès de la police de Petroșani. D’après lui, toutes les démarches qu’il fit en se rendant à la police, pour accéder au dossier d’enquête échouèrent, car la personne en charge du dossier était soit absente, soit en arrêt maladie, soit en vacances.

Le 14 décembre 2001, la police de Petroșani communiqua aux requérants que le dossier d’investigation avait été renvoyé au parquet près le tribunal de première instance de Petroșani avec une proposition de non-lieu, car aucune des personnes visées n’avait commis d’infraction.

Le 16 janvier 2002, les requérants saisirent le parquet supérieur en indiquant avoir des craintes au sujet de pressions prétendument exercées sur les camarades de classe de Bogdan, de la part des professeurs accusés. Ils s’enquéraient également de l’absence de réaction de la part de l’école, qui aurait pu saisir les autorités, dans l’hypothèse exprimée publiquement par les professeurs, dans un article du journal Matinal paru le 9 novembre 2001, selon laquelle Bogdan aurait été traumatisé par sa famille. Une copie de l’article de presse fut déposée au dossier.

Le 10 juin 2002, un non-lieu fut ordonné par le parquet près le tribunal départemental de Hunedoara, au motif que « ni les éléments constitutifs de l’infraction d’incitation au suicide ( determinarea sinuciderii ), ni ceux d’autres infractions, n’étaient remplis ». La communication du parquet adressée aux requérants à cet égard faisait cinq lignes.

Le 1 er juillet 2002, les requérants formèrent une contestation contre ce non-lieu, se plaignant, entre autres, de s’être « vu refuser l’accès à la justice ».

Cette contestation fut rejetée par le parquet près la cour d’appel Alba Iulia, le 31 juillet 2002. La lettre du parquet communiquant aux requérants cette décision faisait sept lignes et précisait, en plus de celle du parquet départemental, que l’élément intentionnel de l’infraction d’incitation au suicide n’existait pas en l’espèce.

Cette décision fut confirmée par le parquet près la Cour suprême de Justice, qui en informa les requérants par une lettre de cinq lignes du 16 octobre 2002.

D’après les requérants, les camarades de classe de leur fils, alors mineurs, auraient été entendus au cours de l’enquête en présence de la professeure et des directrices accusées et non pas en présence de leurs parents.

Les requérants affirment ne jamais avoir eu accès au dossier de l’enquête concernant le décès de leur fils. 3. Le déroulement de l’enquête a) Les actes d’enquête

Il ressort de la copie du dossier d’enquête soumise à la Cour par le Gouvernement qu’une investigation sur place, avec prise de photographies judiciaires, avait été réalisée le 7 novembre 2001 et qu’une autopsie avait été pratiquée en l’espèce, pour établir la cause du décès. Le rapport médico ‑ légal y relatif fut confirmé par le service départemental de médecine légale, le 23 novembre 2001. D’après ce rapport, le décès de Bogdan était dû à son asphyxie par pendaison. Le rapport indiqua également que son corps présentait des cicatrices anciennes sur les bras, cicatrices qui auraient pu résulter d’ « un but de suicide » ( posibil în scop de suicid ).

D’après la proposition de non-lieu ( referat cu propunere de a nu se începe urmărirea penală ) présentée au parquet, le 4 janvier 2002, par la police de Petroșani, il ressortait des actes préliminaires de l’enquête, que le fils des requérants avait un tempérament nerveux ( fire nervoasă ), qu’il recourait à l’automutilation lorsqu’il était puni par les professeurs et qu’il avait confié à ses camarades qu’il allait se pendre dans l’hypothèse de l’exclusion de l’école par crainte d’être battu « bestialement » ( batut cu bestialitate ) par son père.

Le même document précisait qu’il ressortait des actes préliminaires de l’enquête que Bogdan était un « élève à problèmes » ayant un comportement incongru, allant jusqu’à agresser physiquement certains de ses camarades sans raison et à adresser des injures aux enseignants, en perturbant parfois les cours.

Les 8, 10 et 30 novembre 2001 et le 26 mars 2002, la professeure principale fut entendue par la police et par le parquet, respectivement. Les faits exposés par elle au sujet du déroulement de l’incident du 7 novembre 2001 précédant le suicide de Bogdan ainsi qu’au sujet de son comportement prétendument agressif et auto-agressif à l’école, furent exactement les mêmes que ceux retenus par la suite, dans la proposition de non-lieu.

La description du caractère de Bogdan ( caracterizare ) par sa professeure principale, réalisée le 8 novembre 2001, fut versée également au dossier. Ce document, dans lequel Bogdan était dépeint d’une manière particulièrement négative, révélait de multiples incidents disciplinaires relativement mineurs impliquant cet élève (par exemple, avoir aspergé d’eau quelques camarades dans les toilettes de l’école).

La directrice adjointe de l’établissement scolaire fut entendue par la police le 30 novembre 2001 et par le parquet le 26 mars 2002. Elle confirma la version de la professeure principale.

Le 4 janvier 2002 et le 10 avril 2002, la directrice de l’établissement fut entendue par la police et par le parquet, respectivement. Elle indiqua qu’elle n’avait pas assisté personnellement à l’incident ayant précédé le suicide de Bogdan, mais que, par la suite, elle avait entendu son père, le premier requérant, dire qu’il avait l’habitude de punir Bogdan sévèrement.

Les 17 novembre, 6 décembre 2001 et le 1 er avril 2002, le premier requérant fut entendu par la police et par le parquet respectivement. Il indiqua qu’il n’était pas au courant des problèmes de son fils à l’école et que Bogdan n’avait jamais montré des signes de dépression, ni fait de tentatives de suicide. Il indiqua, en outre, qu’il ne battait pas son fils, mais, au contraire, qu’il avait privilégié les discussions avec lui.

La seconde requérante fut entendue le 1 er avril 2002, ses déclarations confirmant celles de son époux, à l’exception des problèmes à l’école, notamment des menaces d’exclusion de l’école, dont elle déclara avoir été informée par son fils, antérieurement à son suicide. Elle indiqua ne pas avoir fait part de ces problèmes à son époux.

Les grands-parents maternels de Bogdan, qui habitaient le même immeuble que la famille des requérants, furent entendus par le procureur le 25 avril 2002.

M me N., la mère du camarade de Bogdan qui avait accusé ce-dernier d’avoir battu son fils fut également entendue par les autorités judiciaires.

La professeure d’anglais de la classe du requérant fut entendue le 8 novembre 2001 et déclara savoir que la professeure principale avait menacé Bogdan d’exclusion de l’école le jour du drame. Ce dernier avait déclaré avoir l’intention de commettre un suicide, le cas échéant. Tout comme la professeure de français, qui avait été également entendue, elle déclara que Bogdan créait des problèmes à l’école, à savoir qu’il dérangeait les classes.

Deux camarades de classe de Bogdan furent également entendues les 28 novembre et 7 décembre 2001, en présence de leur parents. Elles indiquèrent avoir entendu Bogdan dire qu’il avait peur de son père et qu’il allait se suicider s’il était exclu de l’école à la suite de l’incident avec la mère de l’enfant qu’il aurait agressé.

I., le camarade de classe de Bogdan, l’ayant accompagné lors de sa rencontre avec la directrice adjointe indiqua, dans sa déclaration non-datée, présentée par le Gouvernement dans le cadre du dossier d’enquête pénale, que Bogdan s’était mis à genoux devant la professeure principale, en la suppliant de ne pas l’exclure de l’école. I. déclara également que la directrice adjointe avait proposé à Bogdan de le transférer dans une autre école pour éviter l’exclusion.

Une copie des dépositions non-datées, à l’exception de celle de T., datée du 8 novembre 2001, faites par une quinzaine de camarades de classe de Bogdan, lors de l’enquête administrative menée à l’école, fut également versée au dossier. Les auteurs de ces dépositions, mineurs, n’avaient pas été assistés par leurs parents à cette occasion. Le contenu de ces déclarations avait une structure très similaire et concordait sur tous les points, notamment sur le fait que Bogdan était un camarade qui créait parfois des problèmes de discipline et qui avait menacé de se suicider à plusieurs reprises. b) Les considérants des décisions rendues par le parquet et non ‑ communiqués aux requérants

Le non-lieu du 10 juin 2002 du parquet près le tribunal départemental de Hunedoara était motivé par l’absence chez les personnes accusées de l’intention d’inciter au suicide. Le parquet conclut que le fait de menacer la victime d’exclusion de l’école et de lui demander de faire venir ses parents à l’école n’était pas suffisant pour constituer le crime puni par l’article 179 du Code pénal. L’ensemble de la décision de non-lieu, comprenant ces considérants, ne fut jamais communiqué aux requérants par le parquet.

La décision confirmant le non-lieu rendue par le parquet près la cour d’appel d’Alba Iulia le 31 juillet 2002 était motivée également par l’absence de l’intention de provoquer le suicide de Bogdan. La décision retenait qu’ « il serait aberrant de croire aux allégations des requérants, à savoir que les enseignants auraient tenté directement ou indirectement de provoquer le suicide de la victime » ( Ar fi aberant de crezut aspectul invocat de petiționari, respectiv că s-a urmărit de către cadrele didactice în mod direct sau indirect determinarea sinuciderii victimei. ). Le parquet indiqua que toute éventuelle responsabilité des enseignants serait de nature disciplinaire et non pénale. L’ensemble de cette décision, comprenant ses considérants, ne fut jamais communiquée aux requérants. 4. Le résultat des réclamations administratives auprès de l’Inspection académique

En février 2002, à la suite de quatre mémoires déposés par les requérants, le ministère de l’Éducation communiqua à ces derniers qu’il avait demandé à l’Inspection académique de Hunedoara de créer une commission de contrôle ayant pour mission de surveiller, pendant un semestre, les activités de l’école Avram Stanca, où leur fils avait été scolarisé. Le but était de voir comment les élèves étaient accompagnés du point de vue psychopédagogique et quels étaient les rapports entre les professeurs et les élèves et entre les élèves, les parents et l’école. Le ministère nia, dans la même lettre, que les professeurs de l’école aient une responsabilité dans le suicide de Bogdan.

Le 15 mars 2002, l’Inspection académique de Hunedoara prit la décision de dépêcher plusieurs inspecteurs accompagnés par des experts du centre départemental d’assistance psychopédagogique, à l’école Avam Stanca pour enquêter sur le suicide du fils des requérants.

Ainsi qu’il ressort d’une lettre du 12 juillet 2010 adressée par l’Inspection académique de Hunedoara à l’Agent du Gouvernement auprès de la Cour européenne des Droits de l’Homme, dans le cadre de l’inspection, les inspecteurs entendirent les professeurs et des élèves, ainsi que la direction de l’établissement et dressèrent un rapport avec les conclusions de l’inspection. Selon la lettre précitée, les archives ayant été endommagées, il n’était plus possible de produire une copie de ce rapport. Selon la directrice de l’établissement, citée par la même lettre, ce rapport ne fut pas communiqué à la direction de l’école.

Par lettre du 4 février 2003, l’Inspection académique répondit aux requérants que la professeure principale de Bogdan avait été exclue de l’enseignement public pour l’année scolaire 2002-2003 ( nu a mai fost încadrată în învățământ în anul scolar 2002-2003 ). B. Le droit et la pratique internes pertinents

L’article 179 du Code pénal, dans son paragraphe 2, punit de trois à dix ans de prison le fait de provoquer ou de faciliter le suicide d’une personne mineure ou incapable, s’il a été effectivement suivi du suicide ou d’une tentative de suicide. Le fait de pousser ( îndem ) ou de convaincre quelqu’un de se suicider représente l’élément matériel de l’infraction, qui peut être commise seulement avec intention (voir C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, Instituții de drept penal , éd. Trei, 2001, p. 304). GRIEFS

Invoquant l’article 2 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que l’enquête pénale concernant le suicide de leur fils mineur n’a pas été effective et n’a pas cherché à établir la responsabilité des professeurs et des dirigeants de l’école qui ont manqué à leur obligation de surveillance et ont poussé leur enfant à se suicider. EN DROIT A. Sur l’exception de tardiveté

Le Gouvernement excipe tout d’abord de la tardiveté de la requête, au motif que le tampon de la Cour apposé sur la première lettre envoyée par les requérants et indiquant « 7 janvier 2003 » montre que la requête a été introduite plus de six mois après le non-lieu rendu le 10 juin 2002, connu par les requérants au plus tard le 26 juin 2002. Le Gouvernement argue, en outre, du fait que cette lettre n’a pas été datée et qu’il n’est en possession d’aucun élément qui puisse démontrer que les requérants aient saisi la Cour le 20 décembre 2002.

En réponse, les requérants indiquent avoir introduit leur requête le 20 décembre 2002, dans le respect du délai de six mois.

La Cour constate que la lettre introduisant la requête a été postée le 20 décembre 2002, ainsi qu’il ressort du cachet de la poste de Petroșani, apposé sur l’enveloppe qui se trouve dans le dossier de l’affaire. Elle a été réceptionnée au greffe de la Cour, accompagnée des documents à l’appui, le 7 janvier 2003.

Elle rappelle que la date de l’introduction d’une requête est celle de la première lettre par laquelle le requérant formule, ne serait-ce que sommairement, les griefs qu’il entend soulever (voir par exemple Gaillard c. France (déc.), n o 47337/99 et Arslan c. Turquie (déc.), n o 36747/02, CEDH 2002 ‑ X (extraits)). Eu égard aux considérations qui précèdent, elle considère que la date d’introduction de la requête est celle à laquelle la lettre des requérants a été postée, à savoir le 20 décembre 2002 et conclut que cette requête a été introduite dans le délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention (voir aussi Taffin et Contribuables Associés c. France , n o 42396/04, §§ 21-22, 18 février 2010).

Il s’ensuit que l’exception du Gouvernement ne saurait être retenue. B. Sur le fond de la requête 1. Arguments des parties

Dans ses observations complémentaires, le Gouvernement argue du fait que les requérants n’ont pas entamé une action civile pour engager la responsabilité de l’école.

Les requérants ont indiqué, à cet égard, qu’ils ne souhaitaient pas s’enrichir à la suite de la tragédie ayant frappé leur famille, mais qu’une enquête ait lieu, qui permette d’identifier les responsables et de les punir et qu’ils en soient informés.

Le Gouvernement allègue, en outre, que les requérants n’ont pas présenté des demandes écrites d’accès au dossier d’enquête et qu’ils n’ont pas demandé la communication des décisions motivées de non-lieu. Il indique qu’il n’y a rien qui puisse démontrer qu’ils auraient été empêchés d’accéder aux pièces du dossier.

Au demeurant, le Gouvernement considère que l’enquête diligentée au sujet du décès du fils des requérants satisfait aux conditions d’efficacité et d’impartialité découlant de l’article 2 de la Convention. Énumérant les actes d’enquête réalisés en l’espèce, il indique que les autorités ont promptement et complètement mené toutes les investigations nécessaires.

Les requérants font valoir que c’est après avoir étudié les documents soumis par le Gouvernement qu’ils ont pu apprécier l’étendue de la culpabilité morale, sinon pénale, des enseignants responsables de la surveillance de leur fils à l’école. Ils allèguent que l’enquête a été superficielle et sommaire et que les autorités n’ont pas cherché à établir si les enseignants avaient respecté leur obligation légale de surveillance. En effet, ces dernières étaient ténues d’empêcher que la vie de leur fils soit mise en danger, d’autant plus qu’ils alléguaient être au courant qu’il avait déjà proféré des menaces de suicide ou eu un comportement suicidaire. 2. L’appréciation de la Cour

La Cour rappelle que l’article 2 § 1 impose à l’État le devoir d’assurer le droit à la vie en mettant en place une législation pénale concrète dissuadant de commettre des atteintes contre la personne et s’appuyant sur un mécanisme d’application conçu pour en prévenir, réprimer et sanctionner les violations. Ladite obligation requiert, par implication, qu’une enquête officielle effective soit menée lorsqu’un individu perd la vie. Le but essentiel de pareille enquête est d’assurer la mise en œuvre effective des lois internes qui protègent ce droit. L’enquête doit permettre d’établir la cause du décès et d’identifier et sanctionner les responsables. Il s’agit là d’une obligation non de résultat mais de moyens ; les autorités doivent donc avoir pris les mesures qui leur étaient raisonnablement accessibles pour que les preuves concernant l’incident soient recueillies. Le simple fait que les autorités soient informées du décès donne ipso facto naissance à l’obligation, découlant de l’article 2, de mener une enquête efficace sur les circonstances dans lesquelles il s’est produit ( Sabuktekin c. Turquie , n o 27243/95, § 98, CEDH 2002-II, et Kavak c. Turquie , n o 53489/99, § 45, 6 juillet 2006).

Les obligations positives énoncées à la première phrase de l’article 2 impliquent également, notamment dans l’hypothèse où est en cause le respect d’une réglementation de protection de la vie, l’instauration d’un système judiciaire d’enquête efficace au terme de laquelle l’on ne pourra relever l’apparence d’une appréciation arbitraire des faits à l’origine du décès et de nature à mener, le cas échéant, à la répression et à la sanction des violations du droit en jeu ( Bône c. France (déc.), n o 69869/01, 1 er mars 2005 ; Öneryildiz c. Turquie [GC], n o 48939/99, § 91, CEDH 2004-XII). A ce propos, la Cour rappelle que, si l’atteinte au droit à la vie ou à l’intégrité physique n’est pas intentionnelle, l’obligation positive de mettre en place « un système judiciaire efficace » n’exige pas nécessairement, dans tous les cas, des poursuites pénales. Pareille obligation peut être remplie si des voies de droit civiles, administratives ou même disciplinaires sont ouvertes aux intéressés (voir, par exemple, Furdik c. Slovaquie (déc.), n o 42994/05, 2 décembre 2008, Sergio Murillo Saldias et autres c. Espagne (déc.), n o 76973/01, 28 novembre 2006, Vo c. France [GC], n o 53924/00, § 90, CEDH 2004-VIII, Calvelli et Ciglio c. Italie [GC], n o 32967/96, § 51, CEDH 2002-I, et Mastromatteo c. Italie [GC], n o 37703/97, §§ 90, 94 et 95).

Dans l’affaire Molie c. Roumanie , la Cour rappelle avoir jugé que l’enquête menée par les autorités internes avait conclu au décès de la victime en raison de sa propre imprudence et que les exigences de l’article 2 avaient été respectées (n o 13754/02, (déc.), §§ 54 ‑ 56). La Cour a également jugé que le simple fait, pour les autorités internes de ne pas avoir identifié, à la suite d’une enquête comportant de nombreux actes d’instruction, le chauffeur d’une voiture ayant causé la mort du requérant, n’entraînait pas la violation de l’article 2, sous son volet procédural ( Raykowska c. Pologne (déc.), n o 37393/02, 27 novembre 2007). Dans l’affaire Draganschi c. Roumanie , concernant le décès d’un fondeur pendant le processus de nettoyage d’un four, la Cour a jugé que, malgré le non-lieu prononcé par le parquet dans une enquête pénale pour négligence de l’employeur, l’épouse de celui-ci aurait dû épuiser la voie de recours offerte par une action en dommages intérêts contre l’employeur de son époux (n o 40890/04, (déc.), §§ 30-31, 18 mai 2010).

La Cour est consciente de la dimension tragique que revêtent les circonstances regrettables de l’affaire qui lui est soumise. Elle considère cependant qu’il ne s’agit pas, en l’espèce, d’une atteinte intentionnelle à la vie. Dans ce cas, l’État était tenu, en vertu des obligations positives énoncées ci-dessus, de fournir aux requérants un recours leur permettant de voir examiner la responsabilité de l’école et d’obtenir l’application de toute sanction civile appropriée, tel le versement de dommages-intérêts ( Mastromatteo , §§ 90 et 94-95, et Furdik , précités).

A cet égard, la Cour relève qu’en vertu des articles 998-999 du code civil, les intéressés auraient pu voir examiner au fond la question de la responsabilité des autorités compétentes dans le domaine de l’enseignement et, le cas échéant, obtenir réparation du préjudice subi. Dès lors, compte tenu du fait que les conditions pour engager la responsabilité civile pour faute sont moins exigeantes que celles nécessaires pour une condamnation pénale, il aurait été loisible aux requérants d’entamer une action civile. Cela, d’autant plus que l’inspection académique a également mené une enquête administrative dans la présente affaire et que la professeure principale du fils des requérants a été exclue de l’enseignement public dès l’année scolaire suivant le tragique incident.

Par ailleurs, les requérants ne se sont pas constitués parties civiles dans la procédure pénale déroulée dans la présente affaire, fut-ce en demandant uniquement une réparation symbolique. De plus, une fois l’action pénale clôturée, ils n’ont jamais entamé une action civile de ce type, se fermant ainsi l’accès à cette voie. En l’occurrence, la constitution de partie civile ou l’introduction d’une action séparée leur aurait également permis d’être pleinement associés à la procédure. Pareille voie de recours était de nature, dans le contexte spécifique de la présente affaire, à satisfaire aux obligations positives découlant de l’article 2 pour faire la lumière sur la portée de la responsabilité compétentes dans le domaine de l’enseignement quant au décès de leur fils ( Molie, précité, §§ 32-33, Cucu c. Roumanie, (déc.), n o 39442/07, 17 mai 2011).

Au vu de ce qui précède, la Cour considère que les requérants ne sauraient reprocher aux autorités de ne pas avoir fourni un système judiciaire adéquat permettant d’éclaircir les circonstances du décès de leur fils et de sanctionner les responsables. Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président