R.R. împotriva României

Reclamantul, domnul R.R., este cetățean român, născut în 1972 și rezident în București. Președintele secțiunii a acceptat solicitarea de nedezvăluire a identității sale formulată de partea reclamantă (art. 47 § 3 din regulament). A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Geneza dosarului

Prin sentință definitivă din 3 aprilie 2000, tribunalul de prim nivel din Cluj-Napoca a pronunțat divorțul reclamantului și al soției sale, D.J., exclusiv din vina reclamantului. Prin aceeași sentință și în absența oricărei opoziții din partea reclamantului, tribunalul a acordat custodia fiicei lor, A.K.R., atunci în vârstă de patru ani, mamei sale, D.J.

Prin prima hotărâre definitivă din 12 iulie 2001, curtea de apel din Cluj a stabilit în favoarea reclamantului un drept de vizită și găzduire fixat la un sfert de săptămână pe lună (din vineri la ora 17:00 până duminică la ora 22:00), două săptămâni în vacanța de vară și trei zile în perioada Paștelui și Crăciunului o dată la doi ani.

Prin a doua sentință definitivă din 21 noiembrie 2002, la cererea reclamantului, tribunalul de prim nivel din Cluj-Napoca a stabilit un nou program de vizite: o jumătate de săptămână o dată la două săptămâni (din sâmbătă la ora 11:00 până duminică la ora 19:00), două săptămâni în vacanța școlară de vară și o săptămână în vacanța școlară de iarnă, o zi pentru Ziua Copilului (1 iunie) și o zi pentru sărbătoarea de Crăciun organizată de societatea comercială unde lucra reclamantul, și două zile pentru Paști și Crăciun o dată la doi ani.

Prin a treia hotărâre definitivă din 10 noiembrie 2005, la o cerere reconvențională a D.J., curtea de apel din Târgu-Mureș a redus dreptul de vizită al reclamantului la trei săptămâni în vacanța școlară de vară între 20 iulie și 11 august fiecare an, pentru ca D.J. și fiica să poată merge în Statele Unite.

Prin hotărâre definitivă din 26 ianuarie 2010, curtea de apel din Brașov a respins noua acțiune a reclamantului care vizava realocarea custoziei copilului în favoarea acestuia.

Prin a patra hotărâre definitivă din 18 martie 2010, curtea de apel din Târgu-Mureș a respins noua acțiune a reclamantului care vizava stabilirea unui nou program de vizite și găzduire.

În august 2009, reclamantul a sesizat instanțele judecătorești interne cu o primă acțiune de urgență, solicitând un drept de vizită special pentru copilul suo în Statele Unite din 1 la 8 noiembrie 2009, din 20 la 27 decembrie 2009 în vacanța de iarnă, și din 30 martie la 4 aprilie 2010 în vacanța de primăvară. Prin decizie definitivă din 9 octombrie 2009, tribunalul județean din Cluj a urmărit dorința copilului, exprimată printr-o scrisoare, și a admis acțiunea de urgență doar pentru perioada din 1 la 8 noiembrie 2009.

La 24 august 2010, reclamantul a formulat o a cincea cerere vizând extinderea dreptului suo anual de vizită. Prin cerere reconvențională din 16 decembrie 2010, fiica reclamantului a solicitat reducerea programului de vizite al acestuia la o perioadă între 6 și 8 zile pe an. Prin decizie din 29 septembrie 2011, tribunalul de prim nivel din Cluj-Napoca a redus programul de vizite al reclamantului la 7 zile pe an, din 30 iunie la 6 iulie, alternativ o dată pe teritoriul Statelor Unite și în România. Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel, care este în prezent pe rol la instanțele judecătorești interne.

Copilul locuiește din decembrie 2004 în Statele Unite cu mama și soțul acesteia. Se întoarce în fiecare vară în România și locuiește timp de trei săptămâni la tatăl suo. 2. Acțiunea de urgență introdusă de reclamant la 31 august 2010

La 31 august 2010, reclamantul a sesizat tribunalul de prim nivel din Cluj-Napoca cu o a doua acțiune de urgență, solicitând un drept de vizită special pentru copilul suo în Statele Unite din 19 la 26 decembrie 2010, și din 26 la 31 martie 2011 în vacanța de primăvară. A susținut că făcea deplasări profesionale în Statele Unite în aceste perioade și că fosta soție se opunea întâlnirii sale cu copilul.

Prin decizie din 2 septembrie 2010, tribunalul a admis parțial acțiunea reclamantului pentru perioada din 19 la 23 decembrie 2010 și cea din 26 la 28 martie 2011.

Prin decizie din 13 octombrie 2010, la contestația D.J., tribunalul județean din Cluj a anulat decizia mai sus menționată și a trimis cauza înapoi la tribunalul de prim nivel, ordonând audirea copilului, dacă este cazul, prin intermediul unei webcam-uri.

Cauza a fost re-înscrisă pe rolul tribunalului de prim nivel căruia reclamantul i-a notificat opoziția sa față de audirea copilului printr-o webcam.

La ședința din 8 decembrie 2010, D.J. a cerut conexarea dosarului de față cu cel care privea programul de vizite anual care era pe rol la același tribunal. Cererea a fost admisă și dosarele au fost conexate. Cu toate acestea, la ședința din 16 decembrie 2010, formația de judecată care examina acțiunea principală privind programul anual de vizite a constatat că obiectul celor două dosare era diferit și a pronunțat în consecință deconexarea lor.

La ședința din 12 ianuarie 2011, tribunalul a audiat pe copil în ședință publică, care a declarat că dorește să petreacă doar două zile în compania tatălui suo în vacanța de primăvară. Fiica reclamantului a depus, de asemenea, o cerere de reducere a programului de vizite anual al tatălui și ai bunicilor păternici la douăsprezece zile pe an, de preferință la începutul verii.

Prin decizie din 13 ianuarie 2011, tribunalul de prim nivel a admis parțial acțiunea reclamantului, acordândui două zile de vizită în vacanța de primăvară în statul Idaho (Statele Unite), unde locuiește în prezent copilul. Pentru a face acest lucru, în timp ce indica că înțelege dorința reclamantului de a petrece mai mult timp cu fiica sa, a urmat dorința acesteia care avea 14 ani și era deci în stare să-și exprime opinia. A notat, de asemenea, că acordarea celor cinci zile cerute de reclamant ar fi implicat modificarea programului anual de vizite al copilului care nu ar fi putut fi realizată, în absența acordului copilului, printr-o procedură simplificată ca aceea a acțiunii de urgență. În plus, tribunalul a subliniat că era dificil de stabilit, după cum susținea reclamantul, dacă copilul suferea de sindromul alienării parentale având la bază o indoctrinare religioasă, date fiind concluziile contradictorii ale diferitelor rapoarte psihologice realizate până la acel moment. Ținând cont de dezbaterile din 12 ianuarie 2011, tribunalul a estimat, de asemenea, că îmbunătățirea relațiilor tată-fiică depindea de efortul reclamantului de a câștiga încrederea fiicei sale, adolescente, luând în considerare dorința sa, renunțând la numeroasele litigii judiciare care o deranjau și evitând orice fel de reproșuri adresate acesteia.

Reclamantul, fosta sa soție și copilul au declarat apel asupra acestei decizii. Reclamantul a contestat audirea copilului pe motiv că aceasta a fost realizată în absența unei citații formale în acest scop, în absența unui consilier psihologic al copilului și a pregătirii prealabile, dat fiind că nu vase reîntâlnit cu tatăl suo de câteva luni. A notat, de asemenea, că documentele depuse de copil la dosar purtau semnături diferite.

Prin decizie din 6 aprilie 2011, tribunalul județean din Cluj a respins apelurile, după ce a notat că acestea au devenit lipsite de obiect, vacanța de primăvară având deja sfârșit. 3. Informații furnizate de reclamant

Reclamantul a informat Curtea că nu a putut beneficia de cele două zile de vizită acordate prin decizia din 13 ianuarie 2011, din cauza opoziției mamei copilului. În plus, potrivit informațiilor furnizate de avocatul suo din bara americană, orice cerere de execuție forțată a acestei decizii de către autoritățile americane ar fi fost sortită eșecului din mai multe motive: decizia nu preciza unde urma să fie pusă în aplicare dreptul de vizită, decizia nu menționa în mod expres că era executorie, în orice caz autoritățile americane ar fi așteptat finalizarea oricărui recurs disponibil împotriva acestei decizii înainte de execuția forțată, și inițierea oricărei proceduri în fața autorităților americane pe baza Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale a copiilor era foarte costisitoare.

Reclamantul a informat Curtea că prin decizie din 25 august 2011, tribunalul din Idaho (Statele Unite) a respins cererea fiicei sale de a-și schimba numele în Johnson, noul nume al mamei sale și al celui de-al doilea soț. Pe baza dosarului și după ce a audiat mama minorei și avocata reclamantului, tribunalul a estimat că schimbarea numelui nu era în interesul superior al minorei. Cu toate acestea, potrivit informațiilor furnizate de reclamant, pare că fiica sa folosește numele de Johnson pe o rețea socială pe internet. B. Dreptul și practica internă relevantă

Prevederile relevante ale codului familiei în vigoare la momentul faptelor au fost formulate după cum urmează: art. 43 1. Părintele divorțat care i-a fost încredințată custodia copilului suo exercită autoritatea părintească față de acesta. (...) 3. Părintele divorțat care nu i-a fost încredințată custodia copilului suo are dreptul de a întreține relații personale cu acesta și de a veghe la educația, dezvoltarea și formarea școlară și profesională a acestuia (creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională).

Prin decizie din 25 februarie 2003, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a articolului 43 § 3 din codul familiei. Curtea Constituțională a hotărât că articolul mai sus menționat nu ar putea fi interpretat ca acordând un drept de veto copilului minor în ceea ce privește acordarea și extinderea dreptului de vizită al părintelui care nu are custodia. Potrivit acesteia, un asemenea drept de veto ar contraveni esențialului articolului în cauză și întregii reglementări în materie. Într-adevăr, ca o derogare de la regula conform căreia orice drept derivă dintr-un interes legitim, dreptul unui părent de a avea relații personale cu copilul suo i se acordă în vederea protejării interesului superior al copilului. GRIURI

Invocând articolele 6 și 8 din Convenție, reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obține un drept de vizită special, și anume în nesocotire a dreptului suo de a respecta viața familială. Mai mult, el denunță instrucțiunea dată tribunalului inferior de tribunalul județean din Cluj, în decizia sua din 13 octombrie 2010, de a proceda la audirea copilului prin intermediul unei webcam-uri, precum și refuzul acestuia de a ordona realizarea unei expertize psihologice a copilului. Reclamantul se plânge apoi de nesocotirea principiului echilibrului procedurii întrucât a fost în imposibilitate de a consulta documentele depuse de fosta soție la dosarul tribunalului județean din Cluj înainte de adoptarea deciziei din 13 octombrie 2010. De asemenea, susține că formația care a dat această decizie a lipsit de imparțialitate.

Invocând art. 14 combinat cu art. 8 din Convenție, art. 5 din Protocolul nr. 7 și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, reclamantul susține în sfârșit că refuzul tribunalelor de a-i acorda dreptul de vizită special este rezultatul unei discriminări bazate pe calitatea sua de tată divorțat. El se plânge, în plus, de o discriminare sistematică a taților în comparație cu mamele care ar fi dezvăluită în dosarul de față prin motivarea deciziei din 13 octombrie 2010 dată de tribunalul județean din Cluj. ÎN DREPT A. Cu privire la grijurile bazate pe art. 8 din Convenție

Reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obține un drept de vizită special și denunță nesocotirea drepturilor suo procedurale în cursul procesului de luare a deciziei. Invocă art. 8 din Convenție, formulat după cum urmează: 1. Orice persoană are dreptul la respectul vieții sale private și familiale, al domiciliului și al corespondenței sale. 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept, decât dacă această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora.

Reclamantul subliniază faptul că un drept de vizită special ar putea reaprinde programul anual de vizite restricționat la trei săptămâni pe an, așa cum a fost stabilit prin hotărârea din 10 noiembrie 2005 a curții de apel din Târgu-Mureș (a se vedea mai sus §6). El denunță astfel faptul că în primă instanță i s-au acordat doar două zile de vizită și că ulterior examinarea acțiunii suo de urgență a fost întârziată de tribunale care au finalmente respins apelul suo ca fiind lipsit de obiect. El subliniază că mama copilului se opune vehement oricărui drept de vizită în favoarea tatălui, că ea și noul suo soț practică o indoctrinare religioasă a minorei care o conduce să-și respingă tatăl biologic. La acest privitor, se referă la cererea depusă de fiica sa în fața tribunalelor americane în vederea schimbării numelui suo, precum și la schimbarea identificatorilor suo pe o rețea socială pe internet. Din perspectivă procedurală, reclamantul denunță instrucțiunea dată tribunalului inferior de tribunalul județean din Cluj, în decizia sua din 13 octombrie 2010, de a proceda la audirea copilului prin intermediul unei webcam-uri, precum și refuzul acestuia de a ordona realizarea unei expertize psihologice a copilului. În plus, reclamantul se plânge de nesocotirea principiului echilibrului procedurii întrucât a fost în imposibilitate de a consulta documentele depuse de fosta soție la dosarul tribunalului județean din Cluj înainte de adoptarea deciziei din 13 octombrie 2010. Susține, de asemenea, că formația care a pronunțat această decizie a lipsit de imparțialitate.

Curtea subliniază de la început că a tratat deja mai multe griuri ale reclamantului privind alte proceduri interne toate legate de custodia, dreptul de vizită și deplasările fiicei sale minore, în cadrul cererii nr. 1188/05 (R.R. c. România (nr. 1), nr. 1188/05, decizie parțială asupra admisibilității din 12 februarie 2008 și hotărâre din 10 noiembrie 2009) și nr. 18074/09 (R.R. c. România, decizie din 15 martie 2011). În aceste dosare, Curtea a concluzionat că legătura dintre reclamant și fiica sa cade sub incidența vieții familiale în sensul articolului 8 din Convenție.

Prin urmare, refuzul tribunalelor interne de a acorda reclamantului dreptul de vizită special solicitat se analizează ca o ingerință în exercitarea dreptului interesatului de a respecta viața familială garantată de art. 8 § 1 din Convenție.

Curtea reamintește că o asemenea ingerință comportă încălcarea articolului 8, cu excepția cazului în care aceasta este prevăzută de lege, urmărește unul sau mai multe scopuri legitime în sensul paragrafului 2 al acestei dispoziții și poate fi considerată necesară într-o societate democratică. În acest caz, Curtea consideră că ingerința era prevăzută de lege, având în vedere că refuzul de a extinde programul de vizite a fost pe baza prevederilor dreptului intern. De asemenea, estimează că ingerința denunțată de reclamant a urmărit un scop legitim în sensul paragrafului 2 al articolului 8 din Convenție, și anume protecția interesului superior al copilului.

Pentru a determina ulterior dacă măsura litigioasă era necesară într-o societate democratică, Curtea va examina, la lumina întregului caz, dacă motivele invocate pentru a o justifica erau relevante și suficiente în sensul paragrafului 2 al articolului 8 din Convenție. Reamintește că, fără îndoială, examinarea a ceea ce servește cel mai bine interesului superior al copilului este întotdeauna de o importanță crucială în orice caz de acest tip. Trebuie, de asemenea, să se țină cont de faptul că autoritățile naționale beneficiază de contacte directe cu toți interesații. Dacă Curtea nu are sarcina de a se substitui autorităților interne pentru a reglementa chestiunile de custodie și vizită, totuși îi revine sarcina de a aprecia din perspectiva Convenției deciziile pe care le-au pronunțat în exercitarea puterii lor de apreciere (Elsholz c. Germania [GC], nr. 25735/94, § 48, CEDH 2000-VIII).

Curtea reamintește, în plus, că un echilibru just trebuie să fie realizat între interesele copilului și cele ale părintelui (a se vedea, de exemplu, Olsson c. Suedia (nr. 2), 27 noiembrie 1992, § 90, seria A nr. 250). În examinarea sa, va atribui o importanță deosebită interesului superior al copilului, care, în funcție de natura și gravitatea sa, poate întrece pe cel al părintelui (Neulinger și Shuruk c. Elveția [GC], nr. 41615/07, § 134, CEDH 2010-...). În special, art. 8 din Convenție nu ar putea autoriza părintele să ia măsuri dăunătoare sănătății și dezvoltării copilului (Johansen c. Norvegia, 7 august 1996, § 78, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III).

În sfârșit, revine Curții să determine, în funcție de circumstanțele cauzei și în special de gravitatea deciziilor de luat, dacă reclamantul a putut juca în procesul de luare a deciziei, considerat ca un întreg, un rol suficient de important pentru a-i asigura protecția cerută a intereselor sale (W. c. Regatul Unit, 8 iulie 1987, § 64, seria A nr. 121, Elsholz, mai sus citat, § 52, și Sahin c. Germania [GC], nr. 30943/96, § 68, CEDH 2003-VIII).

Curtea observă că, la momentul introducerii acțiunii care vizează acordarea unui drept de vizită special, reclamantul beneficia de un program anual de vizite de trei săptămâni stabilit printr-o hotărâre definitivă a curții de apel din Târgu-Mureș din 10 noiembrie 2005. De asemenea, observă că hotărârea mai sus menționată a fost examinată în prima cerere introdusă de reclamant și reamintește că a concluzionat că tribunalul intern a fundamentat hotărârea sua pe motive relevante și suficiente în cadrul unei proceduri în care reclamantul a putut juca un rol suficient pentru a-și proteja interesele (R.R. c. România (nr. 1), decizie mai sus citată).

În plus, o primă acțiune a reclamantului referitoare la dreptul de vizite speciale pe teritoriul Statelor Unite a fost deja parțial respinsă prin decizia definitivă din 9 octombrie 2009 a tribunalului județean din Cluj. Această decizie era pe baza interesului superior al copilului și a luat în considerare dorința fiicei reclamantului exprimată printr-o scrisoare (a se vedea §9 mai sus). Curtea observă că decizia mai sus menționată a fost, de asemenea, examinată în cadrul cererii R.R. c. România (cerere nr. 18074/09, decizie din 15 martie 2011), în care a concluzionat că tribunalul intern a fundamentat hotărârea sua pe motive relevante și suficiente în cadrul unei proceduri în care reclamantul a putut juca un rol suficient pentru a-și proteja interesele.

În pofida evoluțiilor cunoscute de litigiile aduse în fața tribunalelor interne de reclamant și fosta sua soție, Curtea ar dori ca cei doi părinți să înțeleagă că interesul superior al copilului ar trebui să-i ghideze în căutarea unei soluții care să răspundă intereselor atât ale reclamantului, cât și ale mamei copilului. Admit că demersurile care vizează schimbarea judiciară a numelui copilului nu pot ajuta la căutarea unei asemenea soluții. Observă, totuși, că tribunalul american a respins cererea de schimbare a numelui luând în considerare opoziția reclamantului la acest privitor.

În dosarul de față, tribunalul de prim nivel din Cluj-Napoca a fundamentat decizia sua din 13 ianuarie 2011 pe declarația orală făcută de copil în fața sa. La acest privitor, Curtea ia cunoștință de preocupările reclamantului cu privire la o eventuală alienare parentală suferită de copil având la bază indoctrinarea religioasă pretins practicată de mama copilului și noul suo soț. Dacă este adevărat că dorințele exprimate de o minoră – chiar și la vârsta fiicei reclamantului – nu ar trebui să tranșeze automat chestiunea relațiilor părintelui-copil, rămâne totuși că tribunalele naționale, eventual cu ajutorul psihologilor sau experților în comportament social, beneficiază de contacte directe cu toți interesații și sunt deci mai bine dotate pentru a decide asupra coerenței, relevanței, adevărului și naturii rezonabile a unor asemenea dorințe și pentru a echilibra diferitele interese în joc. Prin urmare, ținând seama de circumstanțele dosarului de față și înțelegând preocupările reclamantului, Curtea estimează că tribunalele naționale nu au încălcat prevederile articolului 8 din Convenție luând în considerare dorința minorei de a vedea redus dreptul de vizită al tatălui suo.

Mai mult, nimic nu autorizează Curtea să creadă că procesul de luare a deciziei care a condus instanțele judecătorești naționale să ia decizii în dosarul de față nu a fost echitabil sau nu a permis reclamantului să joace un rol suficient pentru a-și proteja interesele. Astfel, trebuie remarcat că criticile reclamantului vizează în principal decizia din 13 octombrie 2010 pronunțată de tribunalul județean din Cluj. Totuși, trebuie remarcat că această decizie a făcut doar să anuleze decizia din 2 septembrie 2010 a tribunalului de prim nivel din Cluj-Napoca și să redeschidă procedura. Din aceasta rezultă că viciile enumerate de reclamant au putut fi corectate în procedura care a urmat. Referitor mai ales la audirea copilului prin intermediul unei webcam-uri, Curtea subliniază că tribunalul inferior a putut audia copilul în persoană, în ședință publică. Evident, aceasta dovedește preocuparea instanțelor de a proteja interesul superior al copilului (a se vedea, mutatis mutandis, Maumousseau și Washington c. Franța, nr. 39388/05, §§ 77-80, CEDH 2007-XIII, și Neulinger și Shuruk c. Elveția [GC], nr. 41615/07, § 139, CEDH 2010).

Ținând seama de cele de mai sus, rezultă că această griere este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. B. Cu privire la celelalte griuri

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul reia neregulile tribunalelor naționale menționate în perspectiva articolului 8 din Convenție care ar fi prejudiciat echității procedurii și care ar fi dovada lipsei de imparțialitate a judecătorilor. Invocând art. 14 combinat cu art. 8 din Convenție, art. 5 din Protocolul nr. 7 și art. 1 din Protocolul nr. 12, reclamantul susține că refuzul tribunalelor de a-i acorda un drept de vizită special este rezultatul unei discriminări bazate pe calitatea sua de tată divorțat. El se plânge, în plus, de o discriminare sistematică a taților în comparație cu mamele, care ar fi dezvăluită în dosarul de față prin motivarea deciziei din 13 octombrie 2010 pronunțată de tribunalul județean din Cluj.

Ținând cont de ansamblul elementelor de care dispune, și în măsura în care este competentă să cunoască de acuzațiile formulate, Curtea nu a observat niciun semn de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Curtea concluzionează deci că această parte a cererii este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Din aceste considerente, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte

Le requérant, M. R.R., est un ressortissant roumain, né en 1972 et résidant à Bucarest. Le président de la section a accédé à la demande de non-divulgation de son identité formulée par la partie requérante (article 47 § 3 du règlement). A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. 1. La genèse de l’affaire

Par un jugement définitif du 3 avril 2000, le tribunal de première instance de Cluj-Napoca prononça le divorce du requérant et de son épouse, D.J., aux torts exclusifs du requérant. Par le même jugement et en l’absence de toute opposition de la part du requérant, le tribunal attribua la garde de leur fille, A.K.R., alors âgée de quatre ans, à D.J.

Par un premier arrêt définitif du 12 juillet 2001, la cour d’appel de Cluj établit en faveur du requérant un droit de visite et d’hébergement fixé à un week-end par mois (du vendredi à 17 heures au dimanche à 22 heures), deux semaines pendant les vacances d’été et trois jours pendant les fêtes de Pâques et de Noël une année sur deux.

Par un deuxième jugement définitif du 21 novembre 2002, sur demande du requérant, le tribunal de première instance de Cluj-Napoca établit un nouveau programme de visites : un week-end toutes les deux semaines (du samedi à 11 heures au dimanche à 19 heures), deux semaines pendant les vacances scolaires d’été et une semaine pendant les vacances scolaires d’hiver, une journée pour la Fête de l’enfant (le 1 er juin) et une journée pour la fête de Noël organisée par la société commerciale où le requérant travaillait, et deux jours pour les fêtes de Pâques et de Noël une année sur deux.

Par un troisième arrêt définitif du 10 novembre 2005, sur demande reconventionnelle de D.J., la cour d’appel de Târgu-Mureș diminua le droit de visite du requérant à trois semaines pendant les vacances scolaires d’été entre le 20 juillet et le 11 août de chaque année, afin que D.J. et sa fille puissent se rendre aux États-Unis.

Par un arrêt définitif du 26 janvier 2010, la cour d’appel de Brașov rejeta la nouvelle action du requérant tendant à la réattribution de la garde de l’enfant à son profit.

Par un quatrième arrêt définitif du 18 mars 2010, la cour d’appel de Târgu-Mureș rejeta la nouvelle action du requérant tendant à la fixation d’un nouveau programme de visites et d’hébergement.

En août 2009, le requérant saisit les tribunaux internes d’une première action en référé, demandant un droit de visite ponctuel de son enfant aux États-Unis du 1 er au 8 novembre 2009, du 20 au 27 décembre 2009 pendant les vacances d’hiver, et du 30 mars au 4 avril 2010 pendant les vacances de printemps. Par une décision définitive du 9 octobre 2009, le tribunal départemental de Cluj donna suite à la volonté de l’enfant, exprimée par le biais d’une lettre, et accueillit l’action en référé seulement pour ce qui était de la période du 1 er au 8 novembre 2009.

Le 24 août 2010, le requérant forma une cinquième demande visant à l’extension de son droit de visite annuel. Par une demande reconventionnelle du 16 décembre 2010, la fille du requérant demanda la réduction du programme de visite de ce dernier à une période entre 6 et 8 jours par an. Par une décision du 29 septembre 2011, le tribunal de première instance de Cluj-Napoca réduisit le programme de visite du requérant à 7 jours par an, du 30 juin à 6 juillet, alternativement une fois sur le territoire des États-Unis et en Roumanie. Contre ce jugement, le requérant interjeta un appel qui est actuellement pendant devant les tribunaux internes.

L’enfant vit depuis décembre 2004 aux États-Unis avec sa mère et le mari de cette dernière. Elle retourne chaque été en Roumanie et habite pendant trois semaines chez son père. 2. L’action en référé introduite par le requérant le 31 août 2010

Le 31 août 2010, le requérant saisit le tribunal de première instance de Cluj-Napoca d’une seconde action en référé, demandant un droit de visite ponctuel de son enfant aux États-Unis du 19 au 26 décembre 2010, et du 26 au 31 mars 2011 pendant les vacances de printemps. Il fit valoir qu’il effectuait des déplacements professionnels aux États-Unis pendant les périodes susmentionnées et que son ex-épouse s’opposait à sa rencontre avec l’enfant.

Par une décision du 2 septembre 2010, le tribunal accueillit partiellement l’action du requérant pour ce qui était de la période du 19 au 23 décembre 2010 et celle du 26 au 28 mars 2011.

Par une décision du 13 octobre 2010, sur recours de D.J., le tribunal départemental de Cluj annula la décision précitée et renvoya l’affaire devant le tribunal de première instance, ordonnant l’audition de l’enfant, le cas échéant, par l’intermédiaire d’une webcam.

L’affaire fut réinscrite au rôle du tribunal de première instance auquel le requérant notifia son opposition à l’égard de l’audition de son enfant par l’intermédiaire d’une webcam.

Lors de l’audience du 8 décembre 2010, D.J. demanda la jonction de la présente affaire avec celle visant le programme de visite annuel qui était pendante devant le même tribunal. Cette demande fut accueillie et les affaires furent jointes. Toutefois, lors de l’audience du 16 décembre 2010, la formation de jugement examinant l’action principale visant le programme de visite annuel nota que l’objet des deux affaires différait et prononça en conséquence leur disjonction.

Lors de l’audience du 12 janvier 2011, le tribunal entendit en audience publique l’enfant qui déclara vouloir passer seulement deux jours en compagnie de son père lors des vacances de printemps. La fille du requérant déposa également une demande de réduction du programme de visite annuel de son père et de ses grands-parents paternels à douze jours par an, de préférence en début d’été.

Par une décision du 13 janvier 2011, le tribunal de première instance accueillit partiellement l’action du requérant, en lui accordant deux jours de visite pendant les vacances de printemps dans l’État d’Idaho (États-Unis), où réside actuellement l’enfant. Pour ce faire, tout en indiquant comprendre le souhait du requérant de passer davantage de temps avec sa fille, il donna suite à la volonté de cette dernière qui avait 14 ans révolus et était donc en état d’exprimer son opinion. Il releva également que l’octroi des cinq jours demandés par le requérant aurait impliqué la modification du programme de visite annuel de l’enfant qui n’aurait pu se faire, en l’absence de l’accord de l’enfant, par une procédure simplifiée comme celle de l’action en référé. Par ailleurs, le tribunal souligna qu’il était difficile d’établir, comme le soutenait le requérant, si l’enfant souffrait du syndrome de l’aliénation parentale ayant à la base un endoctrinement religieux, étant données les conclusions contradictoires des différentes expertises psychologiques réalisées jusqu’à ce moment-là. Eu égard aux débats du 12 janvier 2011, le tribunal estima également que l’amélioration des relations père-fille tenait à l’effort du requérant de gagner la confiance de sa fille, adolescente, en prenant en considération sa volonté, en renonçant aux nombreux litiges judicaires qui importunaient sa fille et en évitant toute forme de reproche à l’adresse de celle-ci.

Le requérant, son ex-femme et l’enfant formèrent un recours contre cette décision. Le requérant contesta l’audition de l’enfant au motif que celle-ci avait été réalisée en l’absence d’une citation formelle à cette fin, en l’absence d’un conseil psychologique de l’enfant et de sa préparation préalable eu égard au fait qu’elle n’avait pas revu son père depuis plusieurs mois. Il releva également que les documents versés par l’enfant au dossier portaient des signatures différentes.

Par une décision du 6 avril 2011, le tribunal départemental de Cluj rejeta les recours, après avoir noté qu’il était devenu sans objet, les vacances de printemps ayant déjà pris fin. 3. Renseignements fournis par le requérant

Le requérant a informé la Cour qu’il n’avait pas pu bénéficier des deux jours de visite accordés par la décision du 13 janvier 2011, en raison de l’opposition de la mère de l’enfant. En outre, selon les renseignements fournis par son avocat du barreau américain, toute demande d’exécution forcée de cette décision par les autorités américaines aurait été vouée à l’échec et cela pour plusieurs raisons : ladite décision ne précisait pas où le droit de visite devait être mis en place, la décision ne mentionnait pas expressément qu’elle était exécutoire, en tout état de cause les autorités américaines auraient attendu la finalisation de tout recours disponible contre ladite décision avant la mise en exécution forcée, et l’initiation de toute procédure devant les autorités américaines sur la base de la Convention de La Haye du 25 octobre 1980 sur les aspects civils de l’enlèvement international des enfants était très onéreuse.

Le requérant a informé la Cour de ce que par une décision du 25 août 2011, le tribunal d’Idaho (États-Unis) a rejeté la demande de sa fille de changer son nom, en Johnson, le nouveau nom de sa mère et de son deuxième mari. Sur la base des pièces du dossier et après avoir entendu la mère de la mineure et l’avocate du requérant, le tribunal estima que changer de nom n’était pas dans l’intérêt de la mineure. Toutefois, selon les informations fournies par le requérant, il paraît que sa fille utilise le nom de Johnson sur un réseau social sur internet. B. Le droit et la pratique internes pertinents

Les dispositions pertinentes du code de la famille en vigueur à l’époque des faits étaient ainsi libellées : Article 43 « 1. Le parent divorcé qui s’est vu confier la garde de son enfant exerce l’autorité parentale à l’égard de ce dernier. (...) 3. Le parent divorcé qui ne s’est pas vu confier la garde de son enfant, a le droit d’entretenir des relations personnelles avec ce dernier et de veiller à son éducation, à son épanouissement et à sa formation scolaire et professionnelle ( la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională ). »

Par une décision du 25 février 2003, la Cour constitutionnelle a rejeté l’exception d’inconstitutionnalité de l’article 43 § 3 du code de la famille. La Cour constitutionnelle a décidé que l’article précité ne saurait être interprété comme accordant un droit de veto à l’enfant mineur quant à l’octroi et à l’étendue du droit de visite du parent qui n’a pas sa garde. Selon elle, un tel droit de veto contreviendrait à l’essence même de l’article en cause et de l’entière réglementation en la matière. En effet, par dérogation à la règle selon laquelle tout droit procède d’un intérêt légitime, le droit d’un parent d’avoir des relations personnelles avec son enfant lui est accordé en vue de protéger l’intérêt supérieur de l’enfant. GRIEFS

Invoquant les articles 6 et 8 de la Convention, le requérant se plaint de l’impossibilité d’obtenir un droit de visite ponctuel, et cela en méconnaissance de son droit au respect de sa vie familiale. Par ailleurs, il dénonce l’instruction donnée au tribunal inférieur par le tribunal départemental de Cluj, dans sa décision du 13 octobre 2010, de procéder à l’audition de l’enfant par l’intermédiaire d’une webcam, ainsi que le refus de celui-ci d’ordonner la réalisation d’une expertise psychologique de l’enfant. Le requérant se plaint ensuite de la méconnaissance du principe de l’égalité des armes puisqu’il a été dans l’impossibilité de consulter les documents versés par son ex-épouse au dossier du tribunal départemental de Cluj avant l’adoption de la décision du 13 octobre 2010. Il fait valoir également que la formation qui a rendu cette décision a manqué d’impartialité.

Invoquant l’article 14 combiné avec l’article 8 de la Convention, l’article 5 du Protocole n o 7 et l’article 1 du Protocole n o 12 à la Convention, le requérant soutient enfin que le refus des tribunaux de lui accorder le droit de visite ponctuel est le résultat d’une discrimination basée sur sa qualité de père divorcé. Il se plaint de surcroît d’une discrimination systématique des pères par rapport aux mères qui serait révélée dans la présente affaire par la motivation de la décision du 13 octobre 2010 rendue par le tribunal départemental de Cluj. EN DROIT A. Sur les griefs tirés de l’article 8 de la Convention

Le requérant se plaint de l’impossibilité d’obtenir un droit de visite ponctuel et dénonce la méconnaissance de ses droits procéduraux au cours du processus décisionnel. Il invoque l’article 8 de la Convention ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. »

Le requérant met en exergue le fait qu’un droit de visites ponctuel pourrait pallier au programme de visite annuel restreint à trois semaines par an tel qu’établi par l’arrêt du 10 novembre 2005 de la cour d’appel de Târgu-Mureș (voir ci-dessus paragraphe 6). Il dénonce ainsi le fait qu’en première instance on lui a accordé uniquement deux jours de visite et que par la suite l’examen de son action en référé a été retardé par les tribunaux qui ont finalement rejeté son recours comme étant devenu sans objet. Il souligne que la mère de l’enfant s’oppose farouchement à tout droit de visite en faveur du père, qu’elle et son nouvel époux pratiquent un endoctrinement religieux de la mineure qui la conduit à rejeter son père biologique. Il renvoie à cet égard à la demande déposée par sa fille devant les tribunaux américains en vue du changement de son nom ainsi qu’au changement de ses identifiants sur un réseau social sur internet. Par ailleurs, sur le plan procédural, le requérant dénonce l’instruction donnée au tribunal inférieur par le tribunal départemental de Cluj, dans sa décision du 13 octobre 2010, de procéder à l’audition de l’enfant par l’intermédiaire d’une webcam, ainsi que le refus de celui-ci d’ordonner la réalisation d’une expertise psychologique de l’enfant. En outre, le requérant se plaint de la méconnaissance du principe de l’égalité des armes puisqu’il a été dans l’impossibilité de consulter les documents versés par son ex-épouse au dossier du tribunal départemental de Cluj avant l’adoption de la décision du 13 octobre 2010. Il fait valoir également que la formation qui a rendu cette décision a manqué d’impartialité.

La Cour souligne d’emblée qu’elle a déjà traité plusieurs griefs du requérant concernant d’autres procédures internes toutes relatives à la garde, au droit de visite et aux déplacements de sa fille mineure, dans le cadre des requêtes n o 1188/05 ( R.R. c. Roumanie (n o 1) , n o 1188/05, décision partielle sur la recevabilité du 12 février 2008 et arrêt du 10 novembre 2009) et n o 18074/09 ( R.R. c. Roumanie , décision du 15 mars 2011). Dans ces affaires, la Cour a conclu que le lien entre le requérant et sa fille relève d’une vie familiale au sens de l’article 8 de la Convention.

Aussi, le refus des tribunaux internes d’octroyer au requérant le droit de visite ponctuel réclamé s’analyse-t-il en une ingérence dans l’exercice du droit de l’intéressé au respect de la vie familiale garanti par l’article 8 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que pareille ingérence emporte violation de l’article 8 sauf si elle est « prévue par la loi », poursuit un ou plusieurs buts légitimes au sens du paragraphe 2 de cette disposition et peut passer pour « nécessaire dans une société démocratique ». En l’espèce, la Cour considère que l’ingérence était prévue par la loi, étant donné que le refus d’élargir le programme de visites a été fondé sur les dispositions du droit interne. Elle estime également que l’ingérence dénoncée par le requérant poursuivait un but légitime au sens du paragraphe 2 de l’article 8 de la Convention, à savoir la protection de l’intérêt supérieur de l’enfant.

Pour déterminer ensuite si la mesure litigieuse était « nécessaire dans une société démocratique », la Cour examinera, à la lumière de l’ensemble de l’affaire, si les motifs invoqués pour la justifier étaient pertinents et suffisants aux fins du paragraphe 2 de l’article 8 de la Convention. Elle rappelle que, sans doute, l’examen de ce qui sert au mieux l’intérêt de l’enfant est toujours d’une importance cruciale dans toute affaire de cette sorte. Il faut de plus avoir à l’esprit que les autorités nationales bénéficient de rapports directs avec tous les intéressés. Si la Cour n’a point pour tâche de se substituer aux autorités internes pour réglementer les questions de garde et de visite, il lui incombe cependant d’apprécier sous l’angle de la Convention les décisions qu’elles ont rendues dans l’exercice de leur pouvoir d’appréciation ( Elsholz c. Allemagne [GC], n o 25735/94, § 48, CEDH 2000-VIII).

La Cour rappelle en outre qu’un juste équilibre doit être ménagé entre les intérêts de l’enfant et ceux du parent (voir, par exemple, Olsson c. Suède (n o 2) , 27 novembre 1992, § 90, série A n o 250). Dans son examen, elle attachera une importance particulière à l’intérêt supérieur de l’enfant, qui, selon sa nature et sa gravité, peut l’emporter sur celui du parent Neulinger et Shuruk c. Suisse [GC], n o 41615/07, § 134, CEDH 2010 ‑ ...). En particulier, l’article 8 de la Convention ne saurait autoriser le parent à faire prendre des mesures préjudiciables à la santé et au développement de l’enfant ( Johansen c. Norvège , 7 août 1996, § 78, Recueil des arrêts et décisions 1996-III).

Enfin, il incombe à la Cour de déterminer, en fonction des circonstances de l’espèce et notamment de la gravité des décisions à prendre, si le requérant a pu jouer dans le processus décisionnel, considéré comme un tout, un rôle suffisamment important pour lui assurer la protection requise de ses intérêts ( W. c. Royaume-Uni , 8 juillet 1987, § 64, série A n o 121, Elsholz , précité, § 52, et Sahin c. Allemagne [GC], n o 30943/96, § 68, CEDH 2003 ‑ VIII).

La Cour note que, au moment de l’introduction de l’action tendant à l’octroi d’un droit de visite ponctuel, le requérant bénéficiait d’un programme de visites annuel de trois semaines établi par un arrêt définitif de la cour d’appel de Târgu-Mureș du 10 novembre 2005. Elle relève aussi que l’arrêt précité a fait l’objet de son examen dans la première requête introduite par le requérant et elle rappelle avoir conclu que le tribunal interne avait fondé son arrêt sur des motifs pertinents et suffisants dans le cadre d’une procédure dans laquelle le requérant avait pu jouer un rôle suffisant pour protéger ses intérêts ( R.R. c. Roumanie (n o 1) , décision précitée).

En outre, une première action du requérant relative au droit à des visites ponctuelles sur le territoire des États-Unis a déjà été partiellement rejetée par la décision définitive du 9 octobre 2009 du tribunal départemental de Cluj. Cette décision était fondée sur l’intérêt supérieur de l’enfant, et avait pris en compte la volonté de la fille du requérant exprimée par le biais d’une lettre (voir paragraphe 9 ci-dessus). La Cour note que la décision précitée a également fait l’objet de son examen dans le cadre de la requête R.R. c. Roumanie (requête n o 18074/09, décision du 15 mars 2011), dans laquelle elle a conclu que le tribunal interne avait fondé son arrêt sur des motifs pertinents et suffisants dans le cadre d’une procédure dans laquelle le requérant avait pu jouer un rôle suffisant pour protéger ses intérêts.

En dépit des développements connus par les litiges portés devant les tribunaux internes par le requérant et son ex-femme, la Cour souhaiterait que les deux parents comprennent que l’intérêt supérieur de l’enfant devrait les guider dans la quête d’une solution qui réponde aux intérêts aussi bien du requérant qu’à ceux de la mère de l’enfant. Elle concède que les démarches tendant au changement judiciaire du nom de l’enfant ne sauraient aider à la recherche d’une telle solution. Elle note toutefois que le tribunal américain a rejeté la demande de changement de nom en prenant en compte l’opposition du requérant à cet égard.

Dans la présente affaire, le tribunal de première instance de Cluj ‑ Napoca a fondé sa décision du 13 janvier 2011 sur la déclaration orale faite par l’enfant devant lui. A cet égard, la Cour prend note des inquiétudes du requérant quant à une éventuelle aliénation parentale subie par l’enfant ayant à la base l’endoctrinement religieux prétendument pratiqué par la mère de l’enfant et son nouvel époux. S’il est, certes, vrai que les souhaits exprimés par un mineur – même à l’âge de la fille du requérant – ne devraient pas trancher automatiquement la question des relations parent-enfant, il n’en demeure pas moins que les tribunaux nationaux, le cas échéant à l’aide des psychologues ou des experts en comportement social, bénéficient de rapports directs avec tous les intéressés et sont donc mieux dotés pour décider de la cohérence, de la pertinence, de la véracité et de la nature raisonnable de tels souhaits et pour mettre en balance les différents intérêts en jeu. Dès lors, eu égard aux circonstances de la présente affaire et tout en comprenant les soucis du requérant, la Cour estime que les tribunaux nationaux n’ont pas méconnu les dispositions de l’article 8 de la Convention en prenant en compte le souhait de la mineure de voir réduit le droit de visite de son père.

Qui plus est, rien n’autorise la Cour à penser que le processus décisionnel ayant conduit les juridictions nationales à prendre leurs décisions dans cette affaire n’a pas été équitable ou qu’il n’a pas permis au requérant de jouer un rôle suffisant pour protéger ses intérêts. Ainsi, il convient de noter que les critiques du requérant visent au principal la décision du 13 octobre 2010 rendue par le tribunal départemental de Cluj. Or, il convient de noter que cette décision n’a fait qu’annuler la décision du 2 septembre 2010 du tribunal de première instance de Cluj-Napoca et rouvrir la procédure. Il en ressort que les vices énumérés par le requérant ont pu être corrigés dans la procédure qui s’en est suivie. S’agissant plus particulièrement de l’audition de l’enfant par l’intermédiaire d’une webcam, la Cour souligne que le tribunal inférieur a pu entendre l’enfant en personne, en audience publique. De toute évidence, cela fait la preuve du souci des juridictions de protéger l’intérêt supérieur de l’enfant (voir, mutatis mutandis , Maumousseau et Washington c. France , n o 39388/05, §§ 77-80, CEDH 2007 ‑ XIII, et Neulinger et Shuruk c. Suisse [GC], n o 41615/07, § 139, CEDH 2010).

En égard à ce qui précède, il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. B. Sur les autres griefs

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant réitère les irrégularités des tribunaux nationaux mentionnées sous l’angle de l’article 8 de la Convention qui auraient porté atteinte à l’équité de la procédure et qui seraient la preuve du manque d’impartialité des juges. Invoquant l’article 14 combiné avec l’article 8 de la Convention, l’article 5 du Protocole n o 7 et l’article 1 du Protocole n o 12, le requérant soutient que le refus des tribunaux de lui accorder un droit de visite ponctuel est le résultat d’une discrimination basée sur sa qualité de père divorcé. Il se plaint de surcroît d’une discrimination systématique des pères par rapport aux mères, qui serait révélée dans la présente affaire par la motivation de la décision du 13 octobre 2010 rendue par le tribunal départemental de Cluj.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. La Cour conclut donc que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Marialena Tsirli Josep Casadevall Greffière adjointe Président