- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 4 septembrie 2012
- Stat pârât
- ROU
- Concluzia
- Inadmisibil
Elena Tomescu împotriva României
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cererea nr. 36458/03 Elena TOMECU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 4 septembrie 2012 într-o cameră compusă din Egbert Myjer, președinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Ineta Ziemela, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 23 octombrie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, având în vedere deportarea dlui Corneliu Biersan, judecător ales în cadrul României (art. 28 din Regulamentul de procedură al Curții) și desemnarea dlui Kristina Pardalos pentru a se afla în funcția de judecător ad hoc (art. 26 alineatul (4) din convenție și art. 29 din convenție).
1 din regulament), După ce a deliberat, face următoarea decizie CU FAȚĂ reclamanta, domnul Elena Tomescu, este un cetățean român născut în 1947 și rezident în Ciocadia. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, dl Razvan-Horațiu Radu, apoi de domnul Irina Cambera, de la Ministerul Afacerilor Externe.
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: printr-o hotărâre din 22 martie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din Novaci ( În conformitate cu art. 4 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 668/2014, Comisia a examinat dacă măsura în cauză constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), în sensul articolului 107 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și al articolului 107 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), în sensul articolului 107 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și al articolului 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și al articolului 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).
Prin hotărârea din 14 iunie 1999, tribunalul departamental din Gorj (inclusiv tribunalul județean de județenie) a declarat inadmisibil apelul M.D. pentru neplătirea dreptului de timbru. În recursul d.D., hotărârea tribunalului județean a devenit definitivă ca urmare a unei hotărâri din 5 octombrie 1999 a Tribunalului de apel din Craiova ( 1 din Codul de procedură civilă (atractul CPC) a formulat o cerere de revizuire a hotărârii definitive din 22 martie 1999 și a declarat că a descoperit un nou element de probă de care nu ar fi avut cunoștință în momentul pronunțării hotărârii din 5 octombrie 1999 a instanței judecătorești. Comisia a precizat că acest element nou constă într-o hotărâre din 1989, care, în opinia sa, a încheiat definitiv un litigiu cu un obiect similar și la care a fost parte autorul acestuia.
a completat cererea sa de revizuire a hotărârii și a contestat concluziile raportului de expertiză, susținând că suprafața pe care trebuia să o cedeze recurentei era de fapt mai mare decât cea indicată în dispozitivul hotărârii atacate. Cu titlu subsidiar, aceasta ridica, de asemenea, motive întemeiate de la alineatele (2), (4) și (5) din art. 322 din CPC. Prin hotărârea din 17 aprilie 2000, Tribunalul de Primă Instanță a declarat inadmisibilă cererea de revizuire, considerând că motivele întemeiate pe art. 322 alineatele (1) și (2) din CPC erau întârziate și că cele întemeiate pe art. 322 4 și 5 erau incorecte. La apelul M.D., printr-o hotărâre din 20 octombrie 2000, tribunalul departamental a declarat cererea admisibilă în ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 322 alineatul (1) din CPC.
Tribunalul departamental a considerat că sistemul de judecată din 22 martie 1999 conținea dispoziții contradictorii care făceau imposibilă executarea sa pe motiv că măsurile luate de către l a fost necesară o nouă expertiză. După o nouă Casație cu trimitere, Tribunalul de Primă Instanță a acceptat cererea în revizuire printr-o hotărâre din 23 iulie 2002 și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare. Pe baza unei noi expertize și după o reevaluare a documentelor din dosar, a reținut că aceasta era, de fapt, reclamanta care ocupa o parte din teren deținută de M.D. și că cererea sa era astfel vădit nefondată.
La apelul recurentei, tribunalul departamental a confirmat Hotărârea prin hotărârea din 27 martie 2003. Această decizie a devenit definitivă ca urmare a unei hotărâri a instanței judecătorești din 30 septembrie 2003. Dreptul intern relevant 10. În conformitate cu art. 322 din Codul de procedură civilă (CPC), se poate solicita, printre altele, revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive din următoarele motive: dispozitivul deciziei respective conține dispoziții contradictorii [art. 322 alineatul (1) ]; hotărârea pronunțată se referă la o pretenție care nu a fost supusă hotărârii sau hotărârea a acordat părții mai mult decât a solicitat aceasta (art. 322 ; un judecător, un martor sau un expert care a participat la procedură a fost condamnat definitiv pentru comiterea unei infracțiuni cu privire la cauza în cauză (art. 322) ; se produc noi documente decisive după decizia în cauză, fie că au fost reținute de partea pârâtă, fie că nu au putut fi prezentate instanței din cauza unui eveniment independent de voința părților [art. 322 alineatul (5) GRIEF 11. În esență, recurenta susține că anularea, în urma unei cereri de revizuire, a deciziei definitive care îi era favorabilă a adus atingere, prin încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție, principiului securității rapoartelor juridice.
12. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, aceasta denunță o încălcare a dreptului său la respectarea proprietăților sale din cauza anulării hotărârii din 22 martie 1999. ÎN SPECIAL CU PRIVIRE LA art. 6 alin. (1) din Convenție 13. Recurenta se plânge de contestarea hotărârii din 22 martie 1999 martie 1999 prin revizuire; ea invocă în esență dreptul la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 14. În observațiile sale, guvernul subliniază diferențele dintre prezenta cauză și cauzele în care Curtea este pronunțată cu privire la compatibilitatea acțiunii în anulare cu dreptul reclamanților la un proces echitabil (Brumărescu c. România [GC], n 28342/95, § 62, CEDH 1999-VII.
Acesta se bazează pe natura juridică a revizuirii, care este la dispoziția părților la procedură, care nu ar putea fi formulată decât din motive și în termenele prevăzute în mod expres de lege și care, în plus, ar fi prevăzută de sistemele juridice ale altor state părți la convenție. 15. Guvernul precizează că, în speță, cererea de revizuire a fost formulată de una dintre părțile la procedură și în termenele necesare. Prin urmare, acesta consideră că prezenta cauză este diferită de cauza Androne România 54062/00, § 47-53, 22 decembrie 2004) și că principiul securității juridice nu a fost ignorat în speță. 16. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenției, care prevede preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care, printre altele, dorește ca soluția dată definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai fie pusă în discuție (Brumărescu, menționat anterior, § 61). 18. Curtea ia notă de faptul că prezenta cauză se referă la redeschiderea unei proceduri judiciare încheiate printr-o hotărâre definitivă ca urmare a depunerii unei cereri de revizuire de către o parte la procedură.
Într-adevăr, prezenta cauză nu are ca obiect redeschiderea procedurii printr-o cale extraordinară de recurs la dispoziția unei persoane care nu a fost parte la procedură și care exercită o putere discreționară (Brumăescu, citată anterior, punctul 62). Curtea constată că procedura de revizuire care face obiectul prezentei cereri este o practică comună multor state părți la convenție și care permite redeschiderea unei proceduri deja încheiate în cazuri și termene prevăzute în mod expres de lege.
În plus, o astfel de practică nu ridică în sine o problemă în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție ( Protsenko c. Rusia , n 13151/04, §§ 30-34, 31 iulie 2008, Podrugina și Yedinov c. Rusia (dec.), n 39654/07, 17 februarie 2009). 20. Prin urmare, Curtea trebuie să caute dacă, în speță, anularea hotărârii definitive din 22 martie 1999 prin revizuire ar fi justificată și dacă a fost emis un raport de proporționalitate între interesele Curții reclamantă și necesitatea de a asigura buna administrare a justiției, care include respectarea principiului securității rapoartelor juridice civile și a autorității de lucru judecat (Kourinny c. Rusia, n 36645/02, § 27-28, 12 iunie 2008, Podrugina și Yedinov (dec.), menționat anterior).
21. În la fel de mult de guvern, Curtea ia notă de faptul că prezenta cauză se referă la cauza Androne având în vedere că cererea de revizuire a fost formulată de una dintre părțile la procedură și în termenele prevăzute de CPC ( Androne, citată anterior, §§ 46-47). 22. În plus, instanțele naționale au considerat că dispozitivul de hotărâre din 22 martie 1999 conținea dispoziții contradictorii care făceau imposibilă executarea sa și că era necesară o nouă expertiză. Prin urmare, instanțele naționale au considerat, prin decizii motivate și nearbitrale, că condițiile legale erau îndeplinite în speță pentru a permite redeschiderea procedurii.
23. Prin urmare, Curtea consideră că circumstanțele și motivele prezentate de instanțele interne sunt de natură să justifice anularea hotărârii din 22 martie 1999 și că nu au adus atingere principiului securității rapoartelor juridice civile (Protsenko, citată anterior, punctul 33). Prin urmare, este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. Pe de altă parte, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție 25. Recurenta invocă o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale ca urmare a anulării hotărârii din 22 martie 1999. 1 la Convenție, astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale.
Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.
26. Curtea reamintește că noțiunea de "bunuri" poate acoperi atât de multe bunuri actuale În cazul în care nu se poate demonstra acest lucru, se poate considera că, în cazul în care nu există un drept de proprietate asupra unei persoane fizice sau juridice, un drept de proprietate asupra unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau juridice sau al unei persoane fizice, al unei persoane fizice sau juridice sau al unei persoane fizice, al unei persoane fizice sau juridice, al unei persoane fizice sau al unei persoane fizice,
al unei persoane fizice sau al unei persoane fizice sau al unei persoane fizice sau al unei persoane fizice, al unei persoane fizice sau unei persoane fizice, unei persoane fizice, unei persoane fizice sau a unei persoane fizice sau a unei persoane fizice, a unei persoane fizice sau a unei persoane fizice sau a unei persoane fizice sau a unei persoane fizice sau a unei persoane fizice sau a unei persoane fizice sau a unei persoane, a unei persoane fizice sau a unei persoane fizice sau a unei persoane fizice, a unei persoane fizice sau a unei persoane fizice, al unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane fizice sau a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane fizice, a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane fizice orii sau a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane fizice, a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane, a unei persoane, a unei persoane sau a unei persoane, a unei persoane, a unei persoane, a unei persoane, a unei persoane sau a unei persoane, a unei persoane, a unei persoane, a unei persoane sau a unei persoane, a unei persoane sau a unei persoane sau a unei persoane, a unei persoane sau a În speță,
Curtea constată că hotărârea din 22 martie 1999, care îi ordonase M.D. să restituie terenul în litigiu recurentei, a fost anulată în cadrul unei proceduri care a respectat garanțiile procesului echitabil. Prin urmare, recurenta nu se poate declara titulară nici a unui drept de proprietate asupra unui În sensul art. 1 din Protocolul nr. 28, rezultă că acest aspect este incompatibil cu dispozițiile Convenției și trebuie respins în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Egbert Myjer Grefier Adjunct Președinte
TROISIÈME SECTION
DÉCISION Requête n o 36458/03 Elena TOMESCU contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 4 septembre 2012 en une chambre composée de : Egbert Myjer, président, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, juges, et de Marialena Tsirli, greffière adjointe de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 23 octobre 2003, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Vu le déport de M. Corneliu Bîrsan, juge élu au titre de la Roumanie (article 28 du Règlement de la Cour), et la désignation de M me Kristina Pardalos pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 26 § 4 de la Convention et 29 § 1 du règlement), Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
La requérante, M me Elena Tomescu, est une ressortissante roumaine née en 1947 et résidant à Ciocadia.
Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, puis par M me Irina Cambrea, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Par un jugement du 22 mars 1999, le tribunal de première instance de Novaci (« le tribunal de première instance ») fit droit à l’action en revendication introduite par la requérante contre M.D. et ordonna à cette dernière de restituer un terrain à la requérante. Le tribunal estimait, au vu des conclusions du rapport d’expertise établi en l’espèce et des pièces versées au dossier par les parties, que M.D. occupait de manière illicite le terrain de la requérante. M.D. fit appel.
Par un arrêt du 14 juin 1999, le tribunal départemental de Gorj (« le tribunal départemental ») déclara irrecevable l’appel de M.D. pour non ‑ paiement du droit de timbre. Sur pourvoi de M.D., l’arrêt du tribunal départemental devint définitif à la suite d’un arrêt du 5 octobre 1999 de la cour d’appel de Craiova (« la cour d’appel »).
Le 3 janvier 2000, M.D., invoquant les dispositions de l’article 322 § 1 du code de procédure civile (« CPC »), forma une demande en révision du jugement définitif du 22 mars 1999. Elle alléguait avoir découvert un nouvel élément de preuve dont elle n’aurait pas eu connaissance au moment du prononcé de l’arrêt du 5 octobre 1999 de la cour d’appel. Elle précisait que cet élément nouveau consistait en un arrêt de 1989 ayant, selon elle, tranché définitivement un litige ayant un objet similaire et auquel son auteur avait été partie. Le 27 mars 2000, M.D. compléta sa demande de révision du jugement et contesta les conclusions du rapport d’expertise, arguant que la superficie qu’elle devait céder à la requérante était en fait supérieure à celle indiquée dans le dispositif du jugement attaqué. A titre subsidiaire, elle soulevait en outre des moyens tirés des paragraphes 2, 4 et 5 de l’article 322 du CPC.
Par un jugement du 17 avril 2000, le tribunal de première instance déclara irrecevable la demande en révision, estimant que les moyens tirés de l’article 322 §§ 1 et 2 du CPC étaient tardifs et que ceux tirés de l’article 322 §§ 4 et 5 étaient mal fondés. Sur appel de M.D., par un arrêt du 20 octobre 2000, le tribunal départemental déclara la demande recevable quant au moyen tiré de l’article 322 § 1 du CPC. Le tribunal départemental estima que le dispositif du jugement du 22 mars 1999 contenait des dispositions contradictoires qui rendaient son exécution impossible au motif que les mesures faites par l’expert étaient inexactes. Il indiquait dans son arrêt qu’une nouvelle expertise était nécessaire.
Après une nouvelle cassation avec renvoi, le tribunal de première instance fit droit à la demande en révision par un jugement du 23 juillet 2002 et, sur le fond, rejeta l’action en revendication. S’appuyant sur une nouvelle expertise et après une réévaluation des pièces du dossier, il retint que c’était en réalité la requérante qui occupait une partie du terrain appartenant à M.D. et que sa demande était ainsi manifestement mal fondée.
Sur appel de la requérante, le tribunal départemental confirma le jugement par un arrêt du 27 mars 2003. Cette décision devint définitive à la suite d’un arrêt de la cour d’appel du 30 septembre 2003. B. Le droit interne pertinent
Selon l’article 322 du code de procédure civile (CPC), la révision d’une décision judiciaire définitive peut être demandée, entre autres, pour les raisons suivantes : le dispositif de ladite décision contient des dispositions contradictoires (article 322 § 1) ; la décision rendue porte sur une prétention qui n’a pas été soumise au jugement ou encore la décision a accordé à la partie plus que ce que celle-ci n’avait demandé (article 322 § 2) ; un juge, un témoin ou un expert ayant participé à la procédure a été définitivement condamné pour avoir commis une infraction concernant l’affaire en question (article 322 § 4) ; des pièces décisives nouvelles sont produites après la décision en cause, soit qu’elles aient été retenues par la partie adverse soit qu’elles n’aient pas pu être présentées au tribunal en raison d’un événement indépendant de la volonté des parties (article 322 § 5). GRIEFS
La requérante allègue en substance que l’annulation, à la suite d’une demande en révision, de la décision définitive qui lui était favorable a porté atteinte, en violation de l’article 6 § 1 de la Convention, au principe de la sécurité des rapports juridiques.
Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, elle dénonce une violation de son droit au respect de ses biens en raison de l’annulation du jugement du 22 mars 1999. EN DROIT A. Sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
La requérante se plaint de la remise en question du jugement du 22 mars 1999 par voie de révision. Elle invoque en substance le droit à un procès équitable tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Dans ses observations, le Gouvernement insiste sur les différences entre la présente affaire et les affaires dans lesquelles la Cour s’est prononcée sur la compatibilité du recours en annulation avec le droit des requérants à un procès équitable ( Brumărescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, § 62, CEDH 1999-VII). Il s’appuie sur la nature juridique de la révision, qui est à la disposition des parties à la procédure, qui ne pourrait être formée que pour les motifs et dans les délais expressément prévus par la loi et qui, par ailleurs, serait prévue par les systèmes juridiques d’autres Etats parties à la Convention.
Le Gouvernement précise que, en l’espèce, la demande de révision a été formée par une des parties à la procédure et dans les délais requis. Dès lors, il considère que la présente affaire est différente de l’affaire Androne c. Roumanie (n o 54062/00, §§ 47-53, 22 décembre 2004) et que le principe de la sécurité juridique n’a pas été méconnu en l’espèce.
La requérante n’a pas formulé d’observations mais a indiqué qu’elle maintenait sa requête.
La Cour rappelle que le droit à un procès équitable devant un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, doit s’interpréter à la lumière du préambule de la Convention, qui énonce la prééminence du droit comme élément du patrimoine commun des Etats contractants. Un des éléments fondamentaux de la prééminence du droit est le principe de la sécurité des rapports juridiques, qui veut, entre autres, que la solution donnée de manière définitive à tout litige par les tribunaux ne soit plus remise en cause ( Brumărescu , précité, § 61).
La Cour note que la présente affaire porte sur la réouverture d’une procédure judiciaire terminée par un jugement définitif à la suite de l’introduction d’une demande de révision par une partie à la procédure. Il s’ensuit que l’affaire est distincte de l’affaire Brumărescu susmentionnée. En effet, la présente affaire n’a pas comme objet la réouverture de la procédure par une voie extraordinaire de recours à la disposition d’une personne qui n’a pas été partie à la procédure et qui exerce un pouvoir discrétionnaire ( Brumărescu , précité, § 62).
La Cour constate que la procédure de révision qui fait l’objet de la présente requête est une pratique commune à bon nombre des Etats parties à la Convention et qui permet la réouverture d’une procédure déjà terminée dans des cas et délais expressément prévues par la loi. Qui plus est, une telle pratique ne pose pas en soi un problème au sens de l’article 6 § 1 de la Convention ( Protsenko c. Russie , n o 13151/04, §§ 30-34, 31 juillet 2008, Podrugina et Yedinov c. Russie (déc.), n o 39654/07, 17 février 2009).
Par conséquent, la Cour doit rechercher si en l’espèce l’annulation du jugement définitif du 22 mars 1999 par voie de révision était justifiée et si un rapport de proportionnalité a été ménagé entre les intérêts de la requérante et le besoin d’assurer la bonne administration de la justice, qui comprend le respect du principe de la sécurité des rapports juridiques civils et de l’autorité de la chose jugée ( Kourinny c. Russie , n o 36495/02, §§ 27-28, 12 juin 2008, Podrugina et Yedinov (déc.), précitée).
A l’instar du Gouvernement, la Cour note que la présente affaire diffère de l’affaire Androne en ce que la demande de révision a été formée par une des parties à la procédure et dans les délais requis par le CPC ( Androne , précité, §§ 46-47).
De plus, les juridictions nationales ont estimé que le dispositif du jugement du 22 mars 1999 contenait des dispositions contradictoires qui rendaient son exécution impossible et qu’une nouvelle expertise était nécessaire. Par conséquent, les juridictions nationales ont jugé, par des décisions motivées et sans apparence d’arbitraire, que les conditions légales étaient réunies en l’espèce pour permettre la réouverture de la procédure.
Dès lors, la Cour estime que les circonstances et motifs avancés par les tribunaux internes sont de nature à justifier l’annulation du jugement du 22 mars 1999 et qu’ils n’ont pas porté atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques civils ( Protsenko , précité, § 33).
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. B. Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention
La requérante allègue une violation de son droit au respect de ses biens en raison de l’annulation du jugement du 22 mars 1999. Elle invoque l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »
La Cour rappelle que la notion de « biens » peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles les requérants peuvent prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété ( Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 35, CEDH 2004 ‑ IX).
En l’espèce, la Cour constate que le jugement du 22 mars 1999, qui avait ordonné à M.D. de restituer le terrain litigieux à la requérante, a été annulé dans le cadre d’une procédure qui a respecté les garanties du procès équitable. Dès lors, la requérante ne saurait se prétendre titulaire ni d’un droit de propriété sur un « bien actuel » ni d’une « espérance légitime » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Marialena Tsirli Egbert Myjer Greffière adjointe Président