SECȚIUNEA 3 DIMON c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 29117/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 noiembrie 2012 DEFINITIVF 27/02/2013 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Dimon c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera de consiliu la 6 noiembrie 2012, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea ui cauza este (n 29117/05) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Constantin Dimon, a sesizat Curtea la 15 iulie 2005, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( În conformitate cu art. 29 alineatul (1) din Convenție, camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și fond. În urma deportării dlui Corneliu Biersan, judecător ales în temeiul României (art. 28 din Regulamentul de procedură), președintele Camerei l-a numit pe Kristina Pardalos ca judecător ad hoc [art. 26 alineatul (4) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La o dată nespecificată, reclamantul a dat în judecată comisia administrativă locală competentă pentru aplicarea legii nr. 11 privind atribuirea dreptului de proprietate asupra terenului care fusese naționalizat la data regimului comunist. El a solicitat anularea deciziei administrative pronunțate de comisie la 8 septembrie 2003. Prin hotărârea din 16 decembrie 2003, Tribunalul de Primă Instanță din Brașov a primit parțial acțiunea reclamantului și a ordonat comisiei să îi atribuie proprietatea mai multor hectare de pădure, pe două locații identificate. Comisia interjeta recurs împotriva acestei hotărâri. Laciul a fost primit printr-o decizie din 21 septembrie 2004 a Tribunalului departamental din Brașov, care l-a exonerat pe reclamant de pretențiile sale. Reclamantul, care era reprezentat de un avocat, a formulat un recurs în casație (recursuri) împotriva deciziei din 21 septembrie 2004. Subsemnatul, Dimon Constantin, rezident la Predeal, strada (...) intitulat în cauza civilă n (...), intenționează să formuleze un recurs împotriva deciziei civile n 348/A/2004 a tribunalului județean Brașov (Tribunalul Brașov), pe care îl consider ilegal și nefondat din motivele expuse mai jos. În temeiul articolului 302 din CPC (Codul de procedură civilă), solicit ca recursul meu să fie acceptat în principiu și ca data de la care se face recurs pentru examinarea temeiniciei cauzei să fie stabilită. Pe baza dispozițiilor articolului 304 din CPC, punctele 7, 8, 9 și 10, solicit ca decizia atacată să fie reformată și să fie respinsă apelul comisiei locale de aplicare a legii n1/2000 în apropierea primăriei Predeal și să fie confirmată hotărârea civilă nr. 11247/2003 a Tribunalului de Primă Instanță (judecătoria) din Predeal, pronunțată în dosarul civil (...) 10. Partea pârâtă, și anume comisia locală de aplicare a legii n1/2000 în apropierea primăriei Predeal, a fost chemată să se prezinte și a fost reprezentată în cadrul audierilor în fața instanței judecătorești. Reclamantul a fost, de asemenea, prezent acolo. 11. Prin decizia din 24 februarie 2005, tribunalul de apel al lui Brașov a constatat nulitatea recursului formulat de recurent pe motiv că a omis să indice denumirea pârâtului și adresa acestuia. Prin urmare, acesta nu a îndeplinit una dintre condițiile esențiale de formă a recursului în casare, impuse de Codul de procedură civilă. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 12. La art. 302 alineatul (1) litera (a) din Codul de procedură civilă (CPC), în vigoare la momentul respectiv a faptelor, și anume astfel cum a fost modificat prin Regulamentul de urgență al Guvernului nr. 58/2003, care prevede că un recurs în casație (cererea de recuri) trebuie să conțină, sub pedeapsa cu nulitatea, indicarea denumirii persoanei juridice inițiate și a sediului acesteia. 13. 176/2005 din 24 martie 2005, publicată în Jurnalul Oficial nr. 356 din 27 aprilie 2005, Curtea Constituțională a declarat contrară Constituției această dispoziție a CPC, pe motiv că aceasta era de o formație prea rigidă care afecta în mod serios accesul la justiție. Reclamantul invocă un obstacol în calea dreptului său de a avea acces la instanță, așa cum este prevăzut în art. 6 1 din Convenție, astfel cum este formulat Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 15. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea constată că Tribunalul nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. Pe fond Argumentele părților 17. Reclamantul susține o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță având în vedere anularea recursului său din cauza nerespectării unei cerințe procedurale pe care o consideră excesivă. 18. VIII), guvernul subliniază că condițiile de eligibilitate a unui recurs în cassare pot fi mai rigide decât cele aplicabile în materie de recurs și reamintește că o marjă de apreciere a fost recunoscută de Curte, în acest sens, în beneficiul statelor. 19. În ceea ce privește prezenta cauză, guvernul observă că limitarea dreptului de acces la o instanță era prevăzută de legea în vigoare an de zile a faptelor, avea un scop legitim și era proporțională cu acesta și, în plus, indică faptul că această dispoziție legislativă nu lipsea de la claritate și previzibilitate. În această privință, guvernul susține că recursul invocat de reclamant nu conținea numele și adresa pârâtului, în ciuda faptului că a fost redactat cu ajutorul unui avocat. În cele din urmă, guvernul subliniază că, din punctul de vedere al legislației, prezenta respondență nu mai este în vigoare deoarece, în prezent, dispoziția respectivă nu mai este în vigoare. Evaluarea Curții 20. Curtea reamintește că dreptul de a face o instanță judecătorească, al cărei drept de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pregătește pentru limitări admise în mod implicit, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei acțiuni, deoarece, prin natura sa, solicită o reglementare de către stat, care beneficiază în această privință de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul deschis la un justițiar într-un mod sau într-un punct cum ar fi dreptul său la o instanță din San Marino atins în însăși substanța sa; în cele din urmă, ele nu se referă la art. 6 alineatul (1) decât dacă tind să aibă un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (a se vedea în special Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania Februarie 1998, § 34, Rec., 1998-I, și Rodríguez Valín c. Spania, nr 47792/99, § 22, 11 octombrie 2001). 21. Curtea amintește, de asemenea, că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne. Brualla Gómez de la Torre , citată anterior, § 31. Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția privind efectele acestei interpretări. Acest lucru este deosebit de real în ceea ce privește interpretarea de către instanțele judecătorești a normelor de natură procedurală (Tejedor García c. Spania , 16 decembrie 1997, § 31, Rec., 1997. VIII). Cu toate acestea, reglementarea în cauză sau aplicarea acesteia nu ar trebui să împiedice arbitrar justițiabilul să se prevaleze de o cale de atac disponibilă (Aepi S.A. c. Grecia, n 48679/99, § 23, 11 aprilie 2002 22. În speță, Curtea constată că, prin hotărârea sa din 24 februarie 2005, instana de apel din Brașov a constatat nulitatea recursului formulat de reclamant pe motiv că a omis să indice denumirea pârâtului și adresa acestuia. 23. Curtea constată că, în recursul său, recurentul a solicitat ca decizia atacată să fie reformată și să fie respinsă apelul comisiei locale de aplicare a legii n subordonează Primăriei Predeal și să confirme hotărârea civilă nr. 11247/2003 a Tribunalului de Primă Instanță din Predeal. În consecință, reclamantul a indicat, în mod evident, cine era pârâtul, și anume comisia locală de aplicare a legii nr. În plus, Comisia a fost chemată și se prezintă chiar în cadrul audierilor în fața instanței judecătorești. 24. Recunoscând rolul primordial al instanțelor naționale în interpretarea normelor de procedură, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . , nr. 29022/04, § 40, 13 martie 2012). 25. Curtea constată, de asemenea, că, în cele din urmă, prin Decizia nr. 176/2005 a Curții din 24 aprilie 2012 (JO L 24, 24.2.2012, p. martie 2005, Curtea Constituțională a declarat contrar Constituției această dispoziție a CPC, pe motiv că aceasta era de o formație prea rigidă care afecta serios accesul la justiție. Cu toate acestea, această decizie nu a avut un impact asupra situației reclamantului, în lipsa unei căi de atac împotriva hotărârii definitive a instanței de recurs. 26. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) în ceea ce privește dreptul de acces la o instanță. II. PRIVIND LEGAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 27. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte Ö Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 000 EUR (EUR), adică valoarea terenurilor care au făcut obiectul litigiului în speță, în ceea ce privește prejudiciul material pe care l-ar fi suferit; el nu solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral. 29. Registrul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între obiectul prezentei cauze și prejudiciul material invocat. 30. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. Taxa și cheltuielile de judecată 31. Reclamantul solicită, de asemenea, 15 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne și în fața Curții. 32. Guvernul constată că reclamantul nu a prezentat documente în sprijinul acestora. 33. Curtea ia notă de faptul că reclamantul nu a anexat documentele justificative necesare corespunzătoare pretențiilor expuse. Curtea concluzionează, în consecință, respingerea cererii sale. PE CES, CURȚIA, ÎN L mai mult de un an, Declară cererea de satisfacție admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 1 din Convenție Respinge cererea de satisfacție echitabilă. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 27 noiembrie 2012, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE DIMON c. ROUMANIE
(Requête n
o
29117/05)
ARRÊT
27 novembre 2012
27/02/2013
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Dimon c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 novembre 2012,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
29117/05) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Constantin Dimon, a saisi la Cour le 15 juillet 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
Helmut Blum, avocat à Linz. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
Irina Cambrea, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le requérant allègue une atteinte à son droit d’accès à un tribunal.
4.
Le 23 juin 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
5.
A la suite du déport de M. Corneliu Bîrsan, juge élu au titre de la Roumanie (article 28 du règlement), le président de la chambre a désigné M
me
Kristina Pardalos pour siéger en qualité de juge
ad hoc
(articles 26 § 4 de la Convention et 29 § 1 du règlement).
I.
6.
A une date non précisée, le requérant assigna en justice la commission administrative locale compétente pour l’application de la loi n
o
1/2000 sur l’attribution de la propriété des terrains ayant été nationalisés à l’époque du régime communiste. Il demandait l’annulation de la décision administrative rendue par la commission le 8 septembre 2003.
7.
Par jugement du 16 décembre 2003, le tribunal de première instance de Brașov accueillit partiellement l’action du requérant et ordonna à la commission de lui attribuer la propriété de plusieurs hectares de forêt, sur deux emplacements identifiés.
8.
La commission interjeta appel contre ce jugement. L’appel fut accueilli par une décision du 21 septembre 2004 du tribunal départemental de Brașov, qui débouta le requérant de ses prétentions.
9.
Le requérant, qui était représenté par un avocat, forma un pourvoi en cassation (
recurs
) contre la décision du 21
septembre 2004. Son pourvoi était ainsi rédigé dans ses parties pertinentes
:
«
Je soussigné, Dimon Constantin, domicilié à Predeal, rue (...) intimé dans l’affaire civile n
o
(...), entends former un pourvoi en recours contre la décision civile n
o
348/A/2004 du tribunal départemental de Brașov (
Tribunalul Brașov),
que je considère illégale et mal fondée pour les raisons exposées ci-dessous.
Sur le fondement de l’article 302 du CPC (code de procédure civile), je sollicite que mon pourvoi soit admis en principe et que la date d’audience pour l’examen du bien-fondé de l’affaire soit fixée.
Me fondant sur les dispositions de l’article 304 du CPC, points 7, 8, 9 et 10, je demande que la décision attaquée soit réformée et que soit rejeté l’appel de la commission locale d’application de la loi n
o
1/2000 près la mairie de Predeal et confirmé le jugement civil n
o
11247/2003 du tribunal de première instance (
judecătoria
) de Predeal, rendu dans le dossier civil n
o
(...).
(...)
»
10.
La partie défenderesse, à savoir la commission locale d’application de la loi n
o
1/2000 près la mairie de Predeal, fut citée à comparaître et fut représentée lors des audiences devant la cour d’appel. Le requérant y fut également présent.
11.
Par décision du 24 février 2005, la cour d’appel de Brașov constata la nullité du pourvoi formé par le requérant au motif qu’il avait omis d’indiquer la dénomination de la partie défenderesse et son adresse. De ce fait, il n’avait pas rempli une des conditions essentielles de forme du pourvoi en cassation, exigées par le code de procédure civile.
II.
12.
L’article 302
1
1.a) du code de procédure civile (CPC), en vigueur à l’époque des faits, c’est-à-dire tel que modifié par le règlement d’urgence du Gouvernement n
o
58/2003, prévoyait qu’un pourvoi en cassation (
cererea de recurs
) doit contenir, sous peine de nullité, l’indication de la dénomination de la personne morale intimée et de son siège.
13.
Par la décision n
o
176/2005 du 24 mars 2005, publiée au Journal Officiel n
o
356 du 27 avril 2005, la Cour Constitutionnelle déclara contraire à la Constitution cette disposition du CPC, au motif qu’elle était d’un formalisme trop rigide qui affectait sérieusement l’accès à la justice.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6
§
14.
Le requérant allègue une entrave à son droit d’accès au tribunal tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
15.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
16.
La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
1.
Arguments des parties
17.
Le requérant allègue une atteinte à son droit d’accès à un tribunal compte tenu de l’annulation de son pourvoi pour cause de non-respect d’une exigence procédurale qu’il estime excessive.
18.
Se référant à l’arrêt
Brualla Gómez de la Torre c. Espagne
(19
décembre 1997, § 33,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VIII), le Gouvernement souligne que les conditions d’admissibilité d’un pourvoi en cassation peuvent être plus rigides que celles applicable en matière d’appel et rappelle qu’une marge d’appréciation a été reconnue par la Cour, à cet égard, au profit des États.
19.
Quant à la présente affaire, le Gouvernement note que la limitation du droit d’accès à un tribunal était prévue par la loi en vigueur an moment des faits, poursuivait un but légitime et était proportionné avec celui-ci. En outre, il indique que cette disposition législative ne manquait pas de clarté et de prévisibilité.
A cet égard, le Gouvernement allègue que le pourvoi interjeté par le requérant ne contenait pas le nom et l’adresse de la partie défenderesse, en dépit du fait qu’il avait été rédigé à l’aide d’un avocat.
Enfin, le Gouvernement fait remarquer que du point de vue de la législation, la présente requête n’a qu’un intérêt historique car, à présent, ladite disposition n’est plus en vigueur.
2.
Appréciation de la Cour
20.
La Cour rappelle que le «
droit à un tribunal
», dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’État, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation. Toutefois, ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à un justiciable de manière ou à un point tels que son droit à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même
; enfin, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir notamment
Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne
,
19
février
1998, § 34,
Recueil
1998-I, et
Rodríguez Valín c. Espagne
, n
o
47792/99, § 22, 11 octobre 2001).
21.
La Cour rappelle également qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (
Brualla Gómez de la Torre
, précité, §
31). Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Ceci est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux des règles de nature procédurale (
Tejedor García c.
Espagne
, 16 décembre 1997, § 31,
Recueil
1997
‑
VIII). Toutefois, la réglementation en question, ou l’application qui en est faite, ne devrait pas empêcher arbitrairement le justiciable de se prévaloir d’une voie de recours disponible (
Aepi S.A. c. Grèce
, n
o
48679/99, § 23, 11 avril 2002).
22.
En l’espèce, la Cour constate que par son arrêt du 24 février 2005, la cour d’appel de Brașov a constaté la nullité du pourvoi formé par le requérant au motif qu’il avait omis d’indiquer la dénomination de la partie défenderesse ainsi que son adresse.
23.
La Cour note que, dans son pourvoi, le requérant a demandé que «
la décision attaquée soit réformée et que soit rejeté l’appel de la commission locale d’application de la loi n
o
1/2000 près la mairie de Predeal et confirmé le jugement civil n
o
11247/2003 du tribunal de première instance de Predeal
». Il s’ensuit que le requérant a, de toute évidence, indiqué qui était la partie défenderesse, à savoir la commission locale d’application de la loi n
o
1/2000 près de la mairie de Predeal, en incluant ainsi également une indication de son adresse. Par ailleurs, la commission a été citée à comparaître et s’est même présentée lors des audiences devant la cour d’appel.
24.
Tout en reconnaissant le rôle primordial des juridictions nationales dans l’interprétation des règles de procédure, la Cour estime qu’en omettant de prendre en compte le contenu même du pourvoi du requérant, la cour d’appel de Brașov a privé ce dernier du droit d’accès à un tribunal (voir aussi
Virgil Ionescu c. Roumanie
, n
o
53037/99, §§ 45-46, 28 juin 2005, et,
mutatis mutandis, Șega c. Roumanie
, n
o
29022/04, § 40, 13 mars 2012).
25.
La Cour note par ailleurs qu’ultérieurement, par sa décision n
o
176/2005 du 24
mars 2005, la Cour Constitutionnelle a déclaré contraire à la Constitution cette disposition du CPC, au motif qu’elle était d’un formalisme trop rigide qui affectait sérieusement l’accès à la justice. Toutefois, cette décision n’a pas eu d’impact sur la situation du requérant, en l’absence de voie de recours contre l’arrêt définitif de la cour d’appel.
26.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour considère qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 en ce qui concerne le droit d’accès à un tribunal.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
27.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
28.
Le requérant réclame 4
400
000 euros (EUR), soit la valeur des terrains qui faisaient l’objet du litige en l’espèce, au titre du préjudice matériel qu’il aurait subi. Il ne demande pas de réparation du préjudice moral.
29.
Le Gouvernement estime qu’il n’y a pas de lien de causalité entre l’objet de la présente affaire et le préjudice matériel invoqué.
30.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande.
B.
Frais et dépens
31.
Le requérant demande également 15
000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour.
32.
Le Gouvernement fait observer que le requérant n’a pas présenté de justificatifs à l’appui.
33.
La Cour note que le requérant n’a pas joint les justificatifs nécessaires correspondant aux prétentions exposées. La Cour conclut en conséquence au rejet de sa demande.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6
§
1 de la Convention
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 novembre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président