AFFAIRE R.I.P. ET D.L.P. c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 27782/10) îndreptată împotriva României și pe care doi cetățeni ai acestui stat, doi copii minori, doamna R.I.P. și d-l D.L.P. («reclamanții»), au sesizat Curtea prin intermediul mamei lor, doamna G.R., pe 13 aprilie 2010 în vertu articolului 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»). Președintele camerei a decis de oficiu nedivulgarea identității reclamanților (art. 47 § 3 din regulament).

Reclamanții, care fuseseîadmiși beneficiarii asistenței judiciare, sunt reprezentați de doamna Roxana-Maria Ionescu, avocat la Slatina. Guvernul român («Guvernul») a fost reprezentat de agenta sa, doamna Irina Cambrea, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanții se plâng în particular de durata excesivă și de lacunele anchetei cu privire la plângerea penală pentru viol depusă de mama lor, în numele lor.

Pe 14 martie 2011, petiția a fost comunicată Guvernului. Cum permite art. 29 § 1 din Convenție, de asemenea s-a decis ca camera se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului.

Ca urmare a recuzării d-lui Corneliu Bîrsan, judecător ales în temeiul României (art. 28 din Regulamentul Curții), președintele camerei a desemnat pe d-l Mihai Poalelungi pentru a sta în calitate de judecător ad hoc (articolele 26 § 4 din Convenție și 29 § 1 din regulament). PE FOND I.

În 1996, mama reclamanților s-a căsătorit cu C.L.P. Din această căsătorie s-au născut reclamanții. Într-o dată neprecizată, mama lor a părăsit domiciliul conjugal pe care îl partaja și cu părinții soțului ei, luând cu ea cei doi copii, cei doi reclamanți.

Printr-o sentință din 19 decembrie 2003, tribunalul de prima instanță Calafat a acceptat acțiunea de divorț formată de tatăl reclamanților. Custodia celor doi reclamanți i-a fost încredințată acestuia. La apelul mamei lor, prin hotărâre definitivă din 14 septembrie 2004, curtea de apel Craiova anulaîsentința pronunțată în prima instanță privind custodia copiilor, care furîastfel încredințată mamei. Curtea de apel constatase că aceasta nu fusesseîcitată regulat în prima instanță și nu putusseîparticipa la procedură. Mai mult, curtea de apel estimase că era în interesul celor doi copii ca custodia să fie acordată mamei, pe motiv că, la tatăl lor, cunoscuseraîo atmosferă dominată de violență și agresivitate verbală din partea acestuia, probleme agravate de abuzul de alcool. A. Plângerea penală și ancheta inițială

Pe 1 aprilie 2004, mama reclamanților, atunci în curs de divorț, formă, în numele reclamanților, o plângere penală pentru viol împotriva d-lui P., bunicul paternal al acestora. Mama a indicat că fiul cel mic, al doilea reclamant, îi confesaseîa fi fost agresat sexual de bunicul său, în timp ce părinții fuseseîplecați la muncă.

Investigații fuseseîîncepute la acest sens.

Pe 6 aprilie 2004, examen medical a fost practicat pe cei doi copii.

Raportul medico-legal din 7 aprilie 2004 indică că R.I.P., atunci în vârstă de 7 ani, prezintă urme locale care expun «contacte sexuale anale repetate». Aceste urme fuseseîdescrise pe scurt.

Un raport medico-legal din aceeași dată indicase că D.L.P., atunci în vârstă de trei ani, prezintă aceleași semne fiziologice, fără alte urme de violență.

Mama reclamanților a fost audiată pe 9 aprilie 2004.

Pe 19 aprilie 2004, tatăl celor doi copii minori a fost audiat de poliție. A declarat că atenția i-a fost atrasă de soția lui asupra faptului că copiii susțineau a fi suferit agresiuni sexuale din partea bunicului lor, dar a indicat că nu voia să creadă aceste acuzații ruși și că erau la originea disputelor între el și soția lui.

Un supliment de raport medico-legal din 18 mai 2004 confirmare natura violentă și repetată a leziunilor anale prezente la R.I.P., precum și faptul că nu puteau fi cauzate de autoscărmănare și precizase că, datorită caracterii repetate, nu era posibil să stabilească data últimei agresiuni.

Din 26 mai la 22 iunie 2004, cei doi reclamanți fuseseîospitalizați la spitalul județean al Olt pentru tulburări psihologice după o presupusă abuz sexual. Documentele medicale referitoare la spitalizarea lor fuseseîversate în dosarul anchetei penale, la fel ca și documentele privind evaluările psihologice confirmare ipoteza agresiunii sexuale pe cei doi reclamanți.

Audiat de poliție, d-l P. neagă a fi perpetrat agresiuni împotriva nepoților săi.

Pe 22 iulie 2004 raport de expertiză utilizând tehnica poligrafu (detector de minciuni) furîemiși de laborator indicând comportament simulat al d-lui P., în timp ce răspunsesseînegând agresiunea sexuală asupra nepoatei sale.

Pe 18 aprilie 2005, medicul și psihologul care examinaseîcopiii precum și o asistentă socială fuseseîaudiați de poliția judiciară. Ei fecerăîstare din observațiile lor cu privire la urme de agresiuni la copii și referitor la relatări ale mamei.

Prin hotărâre din 14 decembrie 2006, procurorul F. al parchetului la tribunalul județean Dolj a ordonat deschiderea urmăririi penale împotriva d-lui P., sub acuzația de viol. Procurorul a ordonat ca vecini și apropiați ai familiei să fie auziți, la fel ca și acuzatul și părțile vătămate.

Prin scrisoare din 29 ianuarie 2007, parchetul trimitere dosarul la poliția judiciară Dolj precizând că din cauza vechierii plângerii, ancheta ar trebui să fie finalizată pentru 28 februarie 2007.

Pe 30 martie 2007, medicul și psihologul care examinaseîcopiii și asistenta socială fuseseîdin nou auziți de poliția judiciară. Pe 2 aprilie 2007, tatăl celor doi copii a fost audiat de poliția judiciară. Au menținut declarațiile inițiale.

Prin raport de terminare a urmăririi penale (referat de terminare a urmăririi penale) din 2 aprilie 2007, poliția judiciară remitere parchetului propunerea sa de renvoi în judecată al d-lui P. pe baza mai multor probe, inclusiv rapoartele medico-legale din 7 aprilie și 18 mai 2004 și rapoartele psihologice menționate afecțiuni proprii sechelei după abuzuri sexuale la copii.

Mama reclamanților a fost informată progreselor anchetei, pentru prima dată, pe 17 mai 2007, dată la care se vazut notificată decizia de oprire a urmăririi penale (scoaterea de sub urmărire penală) redată de parchetul la tribunalul județean Dolj. B. Prima oprire a urmăririi penale și completarea anchetei ordonată prin hotărâre a tribunalului județean din 5 februarie 2009

Hotărârea din 17 mai 2007 indicase că vinovăția d-lui P., bunicul paternal al celor doi copii, nu putea fi reținută în absența unor probe suficiente. Această hotărâre menționa că d-l P. negase a perpetra aceste fapte și că declarația celui de-al doilea reclamant nu putea fi considerată credibilă, văzut vârsta și contextul conflictual violent existând în familie. Procurorul observase de asemenea că, conform unui raport de expertiză medico-legală psihiatrică din 18 mai 2004, R.I.P. prezintă «tulburări de comunicare cu mutism selectiv» și dificultăți relaționale majore, de când avea trei ani. În sfârșit, procurorul conchiuse că «leziunile prezentate de minore [R.I.P.], la nivel anal, producere în circumstanțe care exclud răspunderea penală». Nu furnizase alte precizări cu privire la aceste circumstanțe.

La contestare mamei reclamanților, pe 29 iunie 2007, neînsolarea furîmeninutmut de procurorul șef al parchetului Dolj.

Mama reclamanților recurse la tribunalul județean Dolj împotriva neînsolării.

Prin hotărâre din 5 februarie 2009, tribunalul județean acceptaîacestă contestare și ordona completare anchetei pentru a completa lacunele inițiale.

Parchetul formă recurs împotriva acestei hotărâri.

Pe 17 martie 2009, curtea de apel Craiova respinsese recursul parchetului și menținuse hotărârea tribunalului județean. C. A doua completare a anchetei ordonată prin hotărâre a tribunalului județean din 3 iunie 2010

După redeschiderea anchetei, pe 12 februarie 2010, același procuror al parchetului la tribunalul județean Dolj, care redaseîdecizia de opire a urmăririi penale, redă o nouă decizie de opire a urmăririi penale (scoatere de sub urmărire penală), pentru aceleași motive ca pe 17 mai 2007. Această hotărâre a făcusseîîn plus referință la un raport medico-legal din 3 decembrie 2009 care indicase că nu putea fi stabilit cu certitudine dacă acuzatul era sau nu impotent și dacă fuseseîcapabil sau nu de a avea relații sexuale în cursul anului 2004. Hotărârea nu faceîreferință la prezența leziunilor agresiunii sexuale repetate la R.I.P.

Pe 25 martie 2010, procurorul-șef al parchetului Dolj confirmare neînsolarea.

Mama reclamanților recurse împotriva acestei neînsolări.

Prin hotărâre din 3 iunie 2010, tribunalul județean Dolj acceptaîcontestarea și trimitereaîdosarul parchetului pentru completare anchetei din cauza lacunelor persista după hotărârile de justiție din 5 februarie și 17 martie 2009. Recursul parchetului furîrespins printr-o hotărâre din 22 decembrie 2010 a curții de apel Craiova.

Conform Guvernului, pe 11 iulie 2011, ancheta era încă pendintă. Conform reclamanților, ei nu fuseseînici ciți nici informați progresul acesteia de atunci.

Reclamanții nu s-au încă constituit parți civile în cadrul acestei proceduri penale. II.

Dispozițiile legislativ relevante privind plângerea prealabilă și recursul împotriva deciziilor parchetului sunt descrise în hotărârile Macovei și alții c. România (nr. 5048/02, §§ 34-35, 21 iunie 2007) și Iorga și alții c. România (nr. 26246/05, §§ 39-40, 25 ianuarie 2011). 40. art. 49 § 4 din codul de procedură penală abordează incompatibilități vizând procurorul. Inițial, așa cum era redactat înaintea schimbării legislative intervenit prin legea nr. 356/2006 din 6 septembrie 2006, art. 49 § 4 prevedea că persoana care efectuaseîurmărirea penală era incompetentă să o completeze sau refacă, când era ordonat de tribunal să fie completată sau refăcută.

De la schimbarea legislativă intervenit prin legea nr. 356/2006, art. 49 § 4 prevede că: «Persoana care efectuaseîurmărirea penală este incompatibilă să procedeze refacere acesteia, când refacere este dispusă instanță.» (Persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la refacerea acesteia, când refacerea este dispusă de instanță).

Prin hotărârea nr. 11 din 9 februarie 2009, Înalta Curte Casație și Justiție faceîdrept unui recurs în interesul legii (recurs în interesul legii) al procurorului general și indică că art. 49 § 4 ar trebui interpretat în sensul că nu existase incompatibilitate pentru procurorul care efectuaseîurmărire penală cunoaștere din nou afară după trimiterea afară de tribunal pentru redeschidere și completare anchetă, bazată art. 278 1 § 8 b) raportă la 273 § 1 1 din codul de procedură penală. C. Alte dispozițiii legislative

Prin legea nr. 18/1990 din 27 septembrie 1990, România a ratificat Convenția Națiunilor Unite asupra drepturilor copilului. Acest tratat, adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite pe 20 noiembrie 1989, are forță obligatorie în dreptul internațional pentru statele contractante, inclusiv toți membrii Consiliului Europei. Această Convenție cere statelor să ia toate măsurile necesare pentru a proteja copiii împotriva oricărei forme violență, inclusiv violență sexuală și pentru facilita readaptarea și reintegrarea socială a victimelor. 44. art. 3 § 1 din Convenția Națiunilor Unite se citește în felul următor: «În toate deciziile care privesc copiii, fie că sunt făcute instituții publice private protecție socială, tribunale, autorități administrative organe legislative, interesul superior copilului trebuie fie considerare primordială.»

Alte dispozițiii relevante din această Convenție Națiunilor Unite se citesc în felul următor: art. 19 «1. Statele părți ia toate măsurile legislative, administrative, sociale și educative potrivite pentru a proteja copilul împotriva oricărei forme violență, rănire sau brutalități fizice mentale, abandon sau neglijență, mautrament exploatare, inclusiv violență sexuală, în timp ce se află sub cinstea părinților sau unuia din ei, din sau reprezentantul legal sau orice altă persoană care i se încredințează. 2. Aceste măsuri protecție vor include, după caz, proceduri eficace pentru stabilirea programe sociale care furnizează sprijin necesar copilului și celor care se ocupă de el, precum și alte forme prevenție, și cu scopul identificării, raportării, referință, investigare, tratament și monitorizare a cazurilor mautrament copilului descrise mai sus, și includ de asemenea, după caz, proceduri intervenție judiciară.» art. 34 «Statele părți se angajează proteja copilul împotriva tuturor formelor exploatare sexuală violență sexuală. În acest scop, statele ia în particular toate măsurile potrivite pe planele național, bilateral multilateral pentru a preveni: a) ca copiii se încurajați constrângi se angajeze activitate sexuală ilegală; (...)»

Comitetul drepturilor copilului interpreteazăîConvenția în observațiile sale generale. Ultima Observație Generală nr. 13 (2011) privind dreptul copilului de fi protejat împotriva tuturor formelor violență, Comitetul ia notă măsurile luate de guverne scopul prevenirii și reprimării violență împotriva copiilor. Cu toate acestea, constată deficiență în special în aplicare legilor: «12. (...) În ciuda acestor eforturi, măsurile existente sunt în general insuficiente. În majoritatea statelor părți, cadrele juridice în loc încă nu interzic toate formele violență copii și, când legile există, sunt adesea prost aplicate.» Comitetul estimează că în vertu art. 19 din Convenție, statele părți sunt strict obligate ia «toate măsurile [...] potrivite» implementare pleină a acestui drept pentru toți copiii (§37 din Observație Generală).

Prin legea nr. 252/2010 din 14 decembrie 2010, România ratificare Convenția Consilului Europei asupra protecției copiilor împotriva exploatării și abuzurilor sexuale. PE DREPT I.

Curtea estimează că întrebări ridicate trebuie examinate sub aspectul procedural al art. 3 din Convenție care consacre obligație pentru autoritățile competente de a conduce o anchetă eficace în caz atingere la integritatea fizică mentală persoanelor situații în jurisdicția lor și, în particular, copiilor altor persoane vulnerabile (a se vedea A. c. Regatul Unit, 23 septembrie 1998, § 22, Recueil des arrêts et décisions 1998-VI, M.C. c. Bulgaria, nr. 39272/98, § 151, CEDO 2003-XII, Denis Vassiliev c. Rusia, nr. 32704/04, § 99, 17 decembrie 2009, și M.B. c. România, nr. 43982/06, § 57, 3 noiembrie 2011). Curtea observă că reclamanții nu critică dispozițiile legislative care sancționează violul, dar se plâng absență anchetei efective susceptibile permite identificare și pedeapsă a persoanei responsabile viol. Curtea nu estimă deci necesar a se plasa, de surcroît, pe terenul art. 8 din Convenție (M.B., precitată, § 45, și a contrario M.C., precitată, § 151). 50. art. 3 din Convenție se citește în felul următor: art. 3 «Nimeni nu poate fi supus la tortură sau la pedepse sau tratamente inumane sau degradante.» A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că petiția nu este manifestă lipsă de temei în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție. Curtea observă prin urmare că nu se ciocnește cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Pe fond

Reclamanții susțin că numeroase omisiuni și întârzieri nejustificate compromiseîefectivitatea anchetei și se tem de clasare dosarului din cauza prescripției.

Guvernul se opune acestei teze. Afirmă că o anchetă a fost deschisă rapid, de îndată ce faptele fuseseîaduse la cunoștință autorităților. El estimează că ancheta a fost eficace și adecvată și contestațiile formulate reclamanți conducere efectiv la redeschidere anchetei, în 2011.

Guvernul indică, de asemenea, că în vertu art. 49 § 4 din codul de procedură penală, cum interpretat prin hotărârea nr. 11 din 9 februarie 2009 a Înaltei Curți Casație și Justiție, nu există incompatibilitate pentru procurorul care efectuaseîurmărire penală cunoaștere din nou afară după trimiterea tribunal pentru redeschidere și completare anchetă.

Curtea reamintește că, atunci când persoană formează o alegație apărabilă atingere la integritatea fizică mentală, autoritățile trebuie prompt deschidere o anchetă capabilă identifica și pedepsi persoanele responsabile. O asemenea obligație nu putea fi limitată doar cazuri mautrament infligite de agenii Statului (a se vedea M.C., precitată, § 151).

Sigur, nu este o obligație rezultate, ci de mijloace. Autoritățile trebuie ia măsuri raționale la dispoziția lor obținere dovezi relative faptele în chestiune, inclusiv declarație victimă, depuneri martori, expertize și certificate medicale susceptibile furniza un relat complet precis rănilor și o analiză obiectivă a observațiilor medicale. Orice deficiență anchetă slăbind capacitate stabili responsabilități risca nu se conformeze cerințelor art. 3 din Convenție (Batı și alții c. Turcia, nr. 33097/96 și 57834/00, § 134, CEDO 2004-IV (extrase), și Šečić c. Croația, nr. 40116/02, § 54, 31 mai 2007).

Mai mult, pentru o anchetă putea trece pentru eficace, necesar ca cea condusă cu celeritate diligență raționale. O răspuns rapid autorități esențial pentru păstra încredere public respectare principiu legalității și evita orice aparență complicitate toleranță acte ilegale (Membri (97) din Congregația martorilor lui Iehova Gldani c. Georgia, nr. 71156/01, § 97, 3 mai 2007).

Curtea reamintește în particular că, în cazul persoanelor vulnerabile, din care fac parte copii, autoritățile trebuie demonstra atenție specială și trebuie asigura victimelor o protecție crescută din cauza capacitate sau voință sa se plâmgă care se găsesc adesea slăbit (a se vedea, mutatis mutandis, Batı și alții, precitată, § 133, M.C., precitată, § 150, și M. și C. c. România, nr. 29032/04, § 111, 27 septembrie 2011).

Curtea observă, la acest sens, că România a ratificat Convenția Națiunilor Unite asupra drepturilor copilului, prevede obligație pentru state preveni și reprimă violență copii, precum și Convenția Consilului Europei asupra protecției copiilor împotriva exploatării și abuzurilor sexuale.

Ea observă că în prezenta cauză purtând alegerile violul pe doi copii vârstă mică, o anchetă a fost deschisă urmare plângerii depuse mama lor, pe 1 aprilie 2004. Conform informațiilor submise de Guvern în iulie 2011, această anchetă era încă pendintă, atunci mai mult șapte ani au trecut de la faptele incriminate.

Luând în considerare obligație pozitivă, inerentă art. 3 din Convenție, autoritățile interne ar fi trebuit folosi, cel mai devreme, toate posibilități care se deschisese lor pentru stabili circumstanțele violului susținut. Dar, ancheta continuă în speță de mai mult șapte ani. Această durată se dovedește a fi excesiv de lungă, luând în considerare faptul că este vorba despre o cauză de violul susținut implicând minori și în care dovezi științifice clar, concludente și necontrazise de alte dovezi decât singurele declarații acuzat fu stabilite din primele etape anchetei (M. și C., precitată, § 120).

Curtea constată pe baza dosarului anchetei submitrare de Guvern că nici act anchetă nu pare fi fost efectuat în cursul o perioadă din an jumătate, între 22 iulie 2004 și 14 decembrie 2006, cu excepția declarații martori luate pe 18 aprilie 2005. De altfel, o cerere expres procurorul ancheta finalizată înainte din 28 februarie 2007 nu fue respectată.

De surcroît, lacune anchetă au fost relevate de două hotărâri de justiție definitive din 5 februarie 2009 și 3 iunie 2010, ordinând completări anchetă. La acest sens, Curtea observă că decizia procurorul opire urmărire penale pe 12 februarie 2010 nu aducă explicații plauzibile pe prezența leziuni agresiuni sexuale repetate la R.I.P. (a se vedea, mutatis mutandis, Stoica c. România, nr. 42722/02, § 77, 4 martie 2008). La ochii Curții, apariția a unei a doua hotărâri de justiție statuând că lacune anchetă deja constatat anterior de tribunal nu fuseseîcompletate arunce îndoieli puternice seriozitate demers a anchetatori.

În sfârșit, Curtea observă că, în ciuda obligație iunire la procedură reprezentanta legală a victimelor minore, și anume mama care obținute custodia lor prin hotărâre de justiție definitivă din 14 septembrie 2004, nici o explicație nu fost avansată cu privire la absența totală informații cu privire la ancheta înainte din 17 mai 2007.

Curtea concluzionează prin urmare că existat, în speță, încălcare obligațiile pozitive care revin statului pârât în vertu aspectul procedural art. 3 din Convenție. II.

Reclamanții cer fiecare 10.000 de euro (EUR), ca titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul estimează că această sumă este excesivă.

Curtea estimează că reclamanții trebuie să fi experimentat o detresă puternică legată la deficiență constatat în demersul autorităților competente (a se vedea, mutatis mutandis, M.C., precitată, § 194, și M. și C., precitată, § 154). Statuând în echitate, ea acordă interesaților suma cerută. B. Frais și drepturi

Dincolo sumă versată de Consilul Europei avocatei lor, ca titlu asistență judiciară, reclamanții cer de asemenea 65 de EUR pentru frais și drepturi angajate la Curt, facturi pentru servicii traducere fotocoptare în sprijin.

Guvernul estimează că nu există legătură cauzalitate între încălcare susținut și frais cerut.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea frais și drepturi decât în măsura în care se găsesc stabilit realitate, necesitate și caracter rezonabildity tabelul lor.

În speță și luând în considerare documentele în posesia și criterii susmenționat, Curtea estimează că frais reclamată fu real angajate, că corespundeau o necesitate și că sunt rezonable ca valoare. Prin urmare, ea acordă interesaților suma cerută. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit a calca rata dobânzi de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară cerere admisibilă; 2. Declară că existat o încălcare art. 3 din Convenție sub aspectul ei procedural; 3. Declară că nu există motiv examinare grievele trase articolele 6 și 8 din Convenție; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie versa fiecăreia din cei doi reclamanți 10.000 EUR (zece mii de euro) în decurs din trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, de convertit în moneda națională statului pârât la cursul aplicabil la data reglementării; b) că Statul pârât trebuie versa în comun reclamanților 65 de EUR (șaizeci și cinci de euro), plus orice sumă putând fi datorată ca titlu de impozit reclamanți, pentru frais și drepturi, de convertit în moneda națională statului pârât la cursul aplicabil la data reglementării; c) că de la expirarea acestui termen și până plată, aceste sume vor fi majorate de o dobândă simplă la un curs egal cu cel al facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris pe 10 mai 2012, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefieria Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 27782/10) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet État, deux enfants mineurs, M lle R.I.P. et M. D.L.P. (« les requérants »), ont saisi la Cour par l’intermédiaire de leur mère, M me G.R., le 13 avril 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »). Le président de la chambre a décidé d’office la non-divulgation de l’identité des requérants (article 47 § 3 du règlement).

Les requérants, qui ont été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, sont représentés par M e Roxana-Maria Ionescu, avocate à Slatina. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me Irina Cambrea, du ministère des Affaires étrangères.

Les requérants se plaignent en particulier de la durée excessive et des lacunes de l’enquête au sujet de la plainte pénale pour viol déposée par leur mère, en leur nom.

Le 14 mars 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

A la suite du déport de M. Corneliu Bîrsan, juge élu au titre de la Roumanie (article 28 du Règlement de la Cour), le président de la chambre a désigné M. Mihai Poalelungi pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 26 § 4 de la Convention et 29 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En 1996, la mère des requérants épousa C.L.P. De ce mariage sont nés les requérants. A une date non précisée, leur mère quitta le domicile conjugal qu’elle partageait également avec les parents de son époux, en emmenant avec elle ses deux enfants, les deux requérants.

Par un jugement du 19 décembre 2003, le tribunal de première instance de Calafat accueillit l’action en divorce formée par le père des requérants. La garde des deux requérants fut confiée à ce dernier. Sur appel de leur mère, par arrêt définitif du 14 septembre 2004, la cour d’appel de Craiova cassa le jugement rendu en première instance s’agissant de la garde des enfants, qui fut ainsi confiée à la mère. La cour d’appel constata que celle-ci n’avait pas été régulièrement citée en première instance et qu’elle n’avait pas pu participer à la procédure. En outre, la cour d’appel estima qu’il était dans l’intérêt des deux enfants que leur garde soit octroyée à leur mère, au motif que, chez leur père, ils avaient connus une ambiance dominée par la violence et l’agressivité verbale de ce dernier, problèmes accentués par l’abus d’alcool. A. La plainte pénale et l’enquête initiale

Le 1 er avril 2004, la mère des requérants, alors en instance de divorce, forma, au nom des requérants, une plainte pénale pour viol contre P., leur grand-père paternel. La mère indiqua que son fils cadet, le deuxième requérant, lui avait confié avoir été agressé sexuellement par son grand ‑ père, pendant que les parents étaient partis au travail.

Des investigations furent entamées à cet égard.

Le 6 avril 2004, un examen médical fut pratiqué sur les deux enfants.

Le rapport médico-légal du 7 avril 2004 indiqua que R.I.P., alors âgée de 7 ans, présentait des traces locales révélant des « contacts sexuels anaux répétés ». Ces traces étaient brièvement décrites.

Un rapport médico-légal du même jour indiqua que D.L.P., alors âgé de trois ans, présentait les mêmes signes physiologiques, sans d’autres traces de violence.

La mère des requérants fut entendue le 9 avril 2004.

Le 19 avril 2004, le père des deux requérants mineurs fut entendu par la police. Il déclara que son attention avait été attirée par sa femme sur le fait que les enfants alléguaient avoir subi des agressions sexuelles de la part de leur grand-père, mais il indiqua qu’il ne voulait pas croire à ces allégations honteuses et qu’elles étaient à l’origine de disputes entre lui et sa femme.

Un supplément de rapport médico-légal du 18 mai 2004 confirma la nature violente et répétée des lésions anales présentes chez R.I.P., ainsi que le fait qu’elles ne pouvaient pas être causées par auto-grattage et précisa que, du fait de leur caractère répété, il n’était pas possible d’établir la date de la dernière agression.

Du 26 mai au 22 juin 2004, les deux requérants furent hospitalisés à l’hôpital départemental d’Olt pour troubles psychologiques suivant un prétendu abus sexuel. Les documents médicaux relatifs à leur hospitalisation furent versés au dossier de l’enquête pénale, de même que les documents concernant leurs évaluations psychologiques confirmant l’hypothèse d’agression sexuelle sur les deux requérants.

Entendu par la police, P. nia avoir perpétré des agressions contre ses petits-enfants.

Le 22 juillet 2004 un rapport d’expertise utilisant la technique du polygraphe (détecteur de mensonge) fut rendu par le laboratoire indiquant un comportement simulé de P., alors qu’il avait répondu en niant l’agression sexuelle sur sa petite-fille.

Le 18 avril 2005, le médecin et le psychologue ayant examiné les enfants ainsi qu’une assistante sociale furent entendus par la police judiciaire. Ils firent état de leurs constats quant aux traces d’agressions chez les enfants et quant aux récits de leur mère.

Par décision du 14 décembre 2006, le procureur F. du parquet près le tribunal départemental de Dolj ordonna l’ouverture de poursuites pénales contre P., du chef de viol. Le procureur ordonna que des voisins et proches de la famille soient entendus, ainsi que l’accusé et les parties lésées.

Par lettre du 29 janvier 2007, le parquet renvoya l’affaire devant la police judiciaire de Dolj en précisant qu’en raison de l’ancienneté de la plainte, l’enquête devrait être finalisée pour le 28 février 2007.

Le 30 mars 2007, le médecin et le psychologue ayant examiné les enfants ainsi que l’assistante sociale furent à nouveau entendus par la police judiciaire. Le 2 avril 2007, le père des deux enfants fut entendu par la police judiciaire. Ils maintinrent leurs déclarations initiales.

Par un rapport de fin des poursuites pénales ( referat de terminare a urmăririi penale ) du 2 avril 2007, la police judiciaire renvoya au parquet sa proposition de renvoi en jugement de P. se fondant sur plusieurs preuves, dont les rapports médico-légaux des 7 avril et 18 mai 2004 et les rapports psychologiques mentionnant des affections propres aux séquelles suivant les abus sexuels chez les enfants.

La mère des requérants fut informée des progrès de l’enquête, pour la première fois, le 17 mai 2007, date à laquelle elle se vit notifier la décision d’arrêter les poursuites ( scoaterea de sub urmărire penală ) rendue par le parquet près le tribunal départemental de Dolj. B. Le premier arrêt des poursuites et le complément d’enquête ordonné par décision du tribunal départemental du 5 février 2009

La décision du 17 mai 2007 indiquait que la culpabilité de P., le grand-père paternel des deux enfants, ne pouvait pas être retenue en l’absence de preuves suffisantes. Cette décision mentionnait que P. avait nié avoir commis ces faits et que la déclaration du deuxième requérant ne pouvait pas être considérée comme crédible, vu son âge et le contexte conflictuel violent existant dans la famille. Le procureur nota également que, selon un rapport d’expertise médicolégale psychiatrique du 18 mai 2004, R.I.P. présentait des « troubles de communication avec mutisme électif » et des difficultés relationnelles majeures, depuis qu’elle était âgée de trois ans. Enfin, le procureur conclut que « les lésions présentées par la mineure [R.I.P.], au niveau anal, se sont produites dans des circonstances qui excluent la responsabilité pénale ». Il n’apporta aucune autre précision à l’égard de ces circonstances.

Sur contestation de la mère des requérants, le 29 juin 2007, le non ‑ lieu fut maintenu par le procureur en chef du parquet de Dolj.

La mère des requérants se pourvut devant le tribunal départemental de Dolj contre le non-lieu.

Par jugement du 5 février 2009, le tribunal départemental accueillit cette contestation et ordonna un complément d’enquête afin de combler ses lacunes initiales.

Le parquet forma un pourvoi contre ce jugement.

Le 17 mars 2009, la cour d’appel de Craiova rejeta le pourvoi du parquet et maintint le jugement du tribunal départemental. C. Le second complément d’enquête ordonné par décision du tribunal départemental du 3 juin 2010

Après réouverture de l’enquête, le 12 février 2010, le même procureur du parquet près le tribunal départemental de Dolj, qui avait rendu la décision d’arrêter les poursuites, rendit une nouvelle décision d’arrêt des poursuites ( scoatere de sub urmărire penală) , pour les mêmes raisons que le 17 mai 2007. Cette décision fit, en outre, référence à un rapport médico-légal du 3 décembre 2009 qui indiqua qu’il ne pouvait pas être établi avec certitude si l’accusé était ou non impuissant et s’il avait été capable ou non d’avoir des rapports sexuels au cours de l’année 2004. La décision ne faisait pas référence à la présence des lésions d’agression sexuelle répétée chez R.I.P.

Le 25 mars 2010, le procureur-en-chef du parquet de Dolj confirma ce non-lieu.

La mère des requérants se pourvut contre ce non-lieu.

Par décision du 3 juin 2010, le tribunal départemental de Dolj accueillit la contestation et renvoya l’affaire au parquet pour un complément d’enquête en raison des lacunes ayant persisté après les décisions de justice des 5 février et 17 mars 2009. Le pourvoi du parquet fut rejeté par un arrêt du 22 décembre 2010 de la cour d’appel de Craiova.

D’après le Gouvernement, le 11 juillet 2011, l’enquête était toujours pendante. D’après les requérants, ils n’ont été ni cités, ni informés de son évolution depuis.

Les requérants ne se sont pas encore constitués parties civiles dans le cadre de cette procédure pénale. II.

L’article 197 du code pénal, tel qu’il était rédigé à l’époque des faits, se lit comme suit : « L’acte sexuel, de quelque nature qu’il soit, avec une personne de sexe différent ou du même sexe, commis par contrainte ou en profitant de son impossibilité de se défendre ou alors qu’elle se trouve dans l’impossibilité d’exprimer son consentement est puni de trois à dix ans de prison ferme (...) » B. Dispositions du code de procédure pénale et la pratique judiciaire

Les dispositions législatives pertinentes en matière de plainte préalable et de recours contre les décisions du parquet sont décrites dans les arrêts Macovei et autres c. Roumanie (n o 5048/02, §§ 34-35, 21 juin 2007) et Iorga et autres c. Roumanie (n o 26246/05, §§ 39-40, 25 janvier 2011).

L’article 49 § 4 du code de procédure pénale traite des incompatibilités visant le procureur. Dans un premier temps, tel qu’il était rédigé avant le changement législatif intervenu par la loi n o 356/2006 du 6 septembre 2006, l’article 49 § 4 prévoyait que la personne qui a réalisé les poursuites pénales était incompétente pour les compléter ou les refaire, lorsqu’il était ordonné par le tribunal qu’elles soient complétées ou refaites.

Depuis le changement législatif intervenu par la loi n o 356/2006, l’article 49 § 4 prévoit que : « La personne qui a réalisé les poursuites pénales est incompétente pour les refaire, lorsqu’il est ordonné par le tribunal qu’elles soient refaites . » ( Persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la refacerea acesteia, când refacerea este dispusă de instanță ).

Par l’arrêt n o 11 du 9 février 2009, la Haute Cour de Cassation et de Justice fit droit à un pourvoi dans l’intérêt de la loi ( recurs în interesul legii ) du procureur général et indiqua que l’article 49 § 4 devrait être interprété au sens qu’il n’y avait pas d’incompatibilité pour le procureur qui avait effectué des poursuites pénales de connaître à nouveau de l’affaire après le renvoi de celle-ci par le tribunal pour réouverture et complément d’enquête, fondé sur l’article 278 1 § 8 b) rapporté à 273 § 1 1 du code de procédure pénale. C. Autres dispositions législatives

Par la loi n o 18/1990 du 27 septembre 1990, la Roumanie a ratifié la Convention des Nations unies sur les droits de l’enfant. Ce traité, adopté par l’Assemblée générale des Nations unies le 20 novembre 1989, a force obligatoire en droit international pour les États contractants, dont tous les États membres du Conseil de l’Europe. Cette Convention demande aux États de prendre toutes les mesures nécessaires afin de protéger les enfants contre toute forme de violence, y compris la violence sexuelle et pour faciliter la réadaptation et la réinsertion sociale des victimes.

L’article 3 § 1 de la Convention des Nations unies se lit ainsi : « Dans toutes les décisions qui concernent les enfants, qu’elles soient le fait des institutions publiques ou privées de protection sociale, des tribunaux, des autorités administratives ou des organes législatifs, l’intérêt supérieur de l’enfant doit être une considération primordiale. »

D’autres dispositions pertinentes de cette Convention des Nations unis se lisent ainsi : Article 19 « 1. Les États parties prennent toutes les mesures législatives, administratives, sociales et éducatives appropriées pour protéger l’enfant contre toute forme de violence, d’atteinte ou de brutalités physiques ou mentales, d’abandon ou de négligence, de mauvais traitements ou d’exploitation, y compris la violence sexuelle, pendant qu’il est sous la garde de ses parents ou de l’un d’eux, de son ou ses représentants légaux ou de toute autre personne à qui il est confié. 2. Ces mesures de protection comprendront, selon qu’il conviendra, des procédures efficaces pour l’établissement de programmes sociaux visant à fournir l’appui nécessaire à l’enfant et à ceux à qui il est confié, ainsi que pour d’autres formes de prévention, et aux fins d’identification, de rapport, de renvoi, d’enquête, de traitement et de suivi pour les cas de mauvais traitements de l’enfant décrits ci-dessus, et comprendre également, selon qu’il conviendra, des procédures d’intervention judiciaire. » Article 34 « Les États parties s’engagent à protéger l’enfant contre toutes les formes d’exploitation sexuelle et de violence sexuelle. A cette fin, les États prennent en particulier toutes les mesures appropriées sur les plans national, bilatéral et multilatéral pour empêcher : a) que des enfants ne soient incités ou contraints à se livrer à une activité sexuelle illégale ; (...) »

Le Comité des droits de l’enfant a interprété la Convention dans ses Observations générales. Dans sa dernière Observation générale n o 13 (2011) sur le droit de l’enfant d’être protégé contre toutes les formes de violence le Comité prend note des mesures prises par les gouvernements en vue de prévenir et de réprimer la violence contre les enfants. Il constate toutefois des défaillances notamment dans l’application des lois : « 12. (...) Malgré ces efforts, les mesures existantes sont généralement insuffisantes. Dans la majorité des États parties, les cadres juridiques en place n’interdisent toujours pas toutes les formes de violence contre les enfants et, quand les lois existent, elles sont souvent mal appliquées. » Le Comité estime qu’en vertu de l’article 19 de la Convention États parties sont strictement tenus de prendre « toutes les mesures [...] appropriées » pour mettre pleinement en œuvre ce droit pour tous les enfants (paragraphe 37 de l’Observation générale).

Par la loi n o 252/2010 du 14 décembre 2010, la Roumanie a ratifié la Convention du Conseil de l’Europe sur la protection des enfants contre l’exploitation et les abus sexuels. EN DROIT I.

La Cour estime que les questions soulevées doivent être examinées sous le volet procédural de l’article 3 de la Convention qui consacre l’obligation pour les autorités compétentes de conduire une enquête effective en cas d’atteinte à l’intégrité physique ou mentale des personnes relevant de leur juridiction et, en particulier, des enfants et d’autres personnes vulnérables (voir A. c. Royaume-Uni , 23 septembre 1998, § 22, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VI, M.C. c. Bulgarie , n o 39272/98, § 151, CEDH 2003 ‑ XII , Denis Vassiliev c. Russie , n o 32704/04, § 99, 17 décembre 2009, et M.B. c. Roumanie , n o 43982/06, § 57, 3 novembre 2011). La Cour note que les requérants ne critiquent pas les dispositions législatives qui sanctionnent le viol, mais qu’ils se plaignent de l’absence d’une enquête effective propre à permettre l’identification et la punition de la personne responsable du viol. La Cour n’estime dès lors pas nécessaire de se placer, de surcroît, sur le terrain de l’article 8 de la Convention ( M.B., précité, § 45, et a contrario M.C., précité, § 151).

L’article 3 de la Convention se lit ainsi : Article 3 « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Les requérants soutiennent que de nombreuses omissions et des retards injustifiés ont compromis l’effectivité de l’enquête et craignent le classement du dossier pour cause de prescription.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il affirme qu’une enquête a été rapidement ouverte, dès que les faits ont été portés à la connaissance des autorités. Il estime que l’enquête a été effective et adéquate et que les contestations formées par les requérants ont effectivement conduit à la réouverture de l’enquête, en 2011.

Le Gouvernement indique, en outre qu’en vertu de l’article 49 § 4 du code de procédure pénale, tel qu’interprété par l’arrêt n o 11 du 9 février 2009 de la Haute Cour de Cassation et de Justice, il n’y a pas d’incompatibilité pour le procureur qui a effectué des poursuites pénales pour connaître à nouveau de l’affaire après le renvoi par le tribunal pour réouverture et complément d’enquête.

La Cour rappelle que, lorsqu’une personne formule une allégation défendable d’atteinte à son intégrité physique ou mentale, les autorités doivent promptement ouvrir une enquête capable d’identifier et de punir les personnes responsables. Une telle obligation ne saurait être limitée aux seuls cas de mauvais traitements infligés par les agents de l’État (voir M.C. , précité, § 151).

Certes, il ne s’agit pas d’une obligation de résultat, mais de moyens. Les autorités doivent avoir pris les mesures raisonnables dont elles disposaient pour obtenir les preuves relatives aux faits en question, y compris la déclaration de la victime, les dépositions des témoins, les expertises et les certificats médicaux propres à fournir un compte rendu complet et précis des blessures et une analyse objective des constatations médicales. Toute déficience de l’enquête affaiblissant sa capacité à établir les responsabilités risque de ne pas répondre aux exigences de l’article 3 de la Convention ( Batı et autres c. Turquie , n os 33097/96 et 57834/00, § 134, CEDH 2004 ‑ IV (extraits), et Šečić c. Croatie , n o 40116/02, § 54, 31 mai 2007).

En outre, pour qu’une enquête puisse passer pour effective, il est nécessaire qu’elle soit menée avec une célérité et une diligence raisonnables. Une réponse rapide des autorités est essentielle pour préserver la confiance du public dans le respect du principe de légalité et pour éviter toute apparence de complicité ou de tolérance des actes illégaux ( Membres (97) de la Congrégation des témoins de Jéhovah de Gldani c. Géorgie , n o 71156/01, § 97, 3 mai 2007).

La Cour rappelle en particulier que, dans le cas des personnes vulnérables, dont font partie les enfants, les autorités doivent faire preuve d’une attention particulière et doivent assurer aux victimes une protection accrue en raison de leur capacité ou de leur volonté de se plaindre qui se trouvent souvent affaiblies (voir, mutatis mutandis, Batı et autres , précité, § 133, M.C., précité, § 150, et M. et C. c. Roumanie , n o 29032/04, § 111, 27 septembre 2011).

La Cour observe, à cet égard, que la Roumanie a ratifié la Convention des Nations unies sur les droits de l’enfant, qui prévoit l’obligation pour les États de prévenir et de réprimer la violence contre les enfants, ainsi que la Convention du Conseil de l’Europe sur la protection des enfants contre l’exploitation et les abus sexuels.

Elle note que dans la présente affaire portant sur des allégations de viol sur deux enfants en bas âge, une enquête a été ouverte à la suite de la plainte déposée par leur mère, le 1 er avril 2004. D’après les informations soumises par le Gouvernement en juillet 2011, cette enquête était encore pendante, alors que plus de sept ans se sont écoulés à partir des faits incriminés.

Compte tenu de l’obligation positive, inhérente à l’article 3 de la Convention, les autorités internes auraient dû user, dans les meilleurs délais, de toutes les possibilités qui s’offraient à elles pour établir les circonstances du viol allégué. Or, l’enquête se poursuit en l’espèce depuis plus de sept ans. Cette durée s’avère excessivement longue, compte tenu du fait qu’il s’agit d’une affaire de viol allégué impliquant des mineurs et dans laquelle des preuves scientifiques claires, concluantes et non-contredites par d’autres preuves que les seules déclarations de l’accusé ont été établies dès les premières étapes de l’enquête ( M. et C., précité, § 120).

La Cour constate sur la base du dossier d’enquête soumis par le Gouvernement qu’aucun acte d’enquête ne semble avoir été effectué pendant une période d’un an et demi, entre le 22 juillet 2004 et le 14 décembre 2006, à part des déclarations de témoins prises le 18 avril 2005. Par ailleurs, une demande expresse du procureur que l’enquête soit finalisée avant le 28 février 2007 ne fut pas respectée.

De surcroît, des lacunes de l’enquête ont été révélées par deux décisions de justice définitives des 5 février 2009 et 3 juin 2010, ordonnant des compléments d’enquête. A cet égard, la Cour note que la décision du procureur d’arrêter les poursuites le 12 février 2010 n’apportait pas d’explications plausibles sur la présence de lésions d’agressions sexuelles répétées chez R.I.P. (voir, mutatis mutandis, Stoica c. Roumanie , n o 42722/02, § 77, 4 mars 2008). Aux yeux de la Cour, la survenance d’une deuxième décision de justice statuant que les lacunes de l’enquête déjà constatées auparavant par un tribunal n’avaient pas été comblées jette de forts doutes sur le sérieux de la démarche des enquêteurs.

Enfin, la Cour note que, malgré l’obligation d’associer à la procédure la représentante légale des victimes mineures, à savoir leur mère qui a obtenu leur garde par décision de justice définitive du 14 septembre 2004, aucune explication n’a été avancée quant à l’absence totale d’informations concernant l’enquête avant le 17 mai 2007.

La Cour conclut par conséquent qu’il y a eu, en l’espèce, violation des obligations positives qui incombent à l’État défendeur en vertu du volet procédural de l’article 3 de la Convention. II.

Les requérants réclament chacun 10 000 euros (EUR), au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.

Le Gouvernement estime que cette somme est excessive.

La Cour estime que les requérants ont dû éprouver une forte détresse liée aux défaillances constatées dans la démarche des autorités compétentes (voir, mutatis mutandis, M.C. , précité, § 194, et M. et C., précité, § 154). Statuant en équité, elle alloue aux intéressés la somme demandée. B. Frais et dépens

Outre la somme versée par le Conseil de l ’Europe à leur avocate, au titre de l’assistance judiciaire, les requérants demandent également 65 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour, des factures pour des services de traduction et de photocopies à l’appui.

Le Gouvernement estime qu’il n’y a pas de lien de causalité entre la violation alléguée et les frais demandés.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux.

En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime que les frais réclamés ont été réellement engagés, qu’ils correspondaient à une nécessité et qu’ils sont raisonnables quant à leur montant. Par conséquent, elle alloue aux intéressés la somme demandée. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention sous son volet procédural ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner les griefs tirés des articles 6 et 8 de la Convention ; 4. Dit a) que l’État défendeur doit verser à chacun des deux requérants 10 000 EUR (dix mille euros) dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, à convertir en la monnaie nationale de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) que l’État défendeur doit verser conjointement aux requérants 65 EUR (soixante-cinq euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, pour frais et dépens, à convertir en la monnaie nationale de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; c) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 mai 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président