AFFAIRE CIOINEA c. ROUMANIE

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 17009/03) îndreptată împotriva României și cu care o cetățeană a acestui stat, Doamna Timona Cioinea („ reclamanta "), a sesizat Curtea pe 5 mai 2003 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („ Convenția ").

Guvernul român („ Guvernul ") a fost reprezentat de agentul acestuia, D. Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul afacerilor externe.

Pe 4 mai 2010, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. ÎN FAPT I.

În 2002, în contextul unei proceduri penale, mai mulți angajați ai unei bănci, inclusiv reclamanta, acuzați de infracțiuni economice, au fost ascultați de poliția județeană din Bacău („ poliția județeană ") cu privire la creditele pe care le acordaseră anumitor societăți comerciale.

Ca urmare a intrării în vigoare a ordonanței de urgență a guvernului nr. 43/2002 din 4 aprilie 2002 instituind parchetul național anticorupție („ Parchetul Național Anticorupție "), acesta din urmă a devenit competent să conducă instrucția preliminară a cauzei. 1. Plasarea reclamantei în arest preventiv

Pe 30 septembrie 2002, ca urmare a unei convocări pentru a fi ascultată, reclamanta s-a prezentat la Parchetul Național Anticorupție. La această ocazie, a fost informată că era suspectă de comiterea și a altor infracțiuni economice decât cele pentru care fusese ascultată anterior.

Printr-o ordonanță dată în aceeași zi, un procuror a decis plasarea reclamantei în arest preventiv, pe motiv că era suspectă că s-a asociat cu mai multe persoane pentru a acorda credite bancare, cu ajutorul unor documente false. Creditele obținute în acest fel ar fi fost utilizate ulterior în alte scopuri decât cele declarate.

Reclamanta a introdus o plângere împotriva ordonanței din 30 septembrie 2002 sus-menționată, contestând existența unor indicii rezonabile privind comiterea faptelor care i se impută și susținând insuficiența motivelor reținute pentru a justifica plasarea sa în arest preventiv. A solicitat anularea măsurii în cauză.

Pe 11 octombrie 2002, printr-o sentință de procedură, tribunalul județean din Bacău a respins plângerea reclamantei. Ca răspuns la argumentele sale, tribunalul a reținut că ordonanța fusese dată în conformitate cu legea, deoarece copia ordonanței de care dispunea tribunalul fusese contrasemnată de procurorul șef al Parchetului Național Anticorupție. Citând articolele 136 § 3, 137, 143, 148 d), g) și h) din Codul de procedură penală, pe care le considera a fi fost respectate, tribunalul a judecat că trebuie să examineze doar legalitatea plasării în arest preventiv și nu fondul acestei măsuri adoptate de procuror „ pentru buna desfășurare a procesului penal ". Reclamanta a introdus un apel împotriva acestei sentințe. Apelul a fost înregistrat pe rolul curții de apel pe 16 octombrie 2002, iar parchetul a remis acestei jurisdicții aproximativ douăzeci de volume din dosarul instrucției. La ședința din 17 octombrie 2002, curtea de apel a respins cererea avocatului reclamantei de a amâna cauza pentru a putea consulta dosarul, pe motiv că procedura nu privea fondul acuzației și că interesata fusese prezentă în cursul actelor de procedură relevante.

Printr-o hotărâre din 17 octombrie 2002, curtea de apel din Bacău a respins ca nefondat apelul de care fusese sesizată. Făcând distincție între reclamațiile privind legalitatea plasării în arest preventiv și cele referitoare la fondul acestei măsuri, curtea de apel a reținut mai întâi că procurorul șef al Parchetului Național Anticorupție contrasemnase ordonanța în cauză. Apoi, a considerat că temeiurile reținute de procuror (punctele d), g) și h) ale articolului 148 din Codul de procedură penală) intraîn puterea sa de apreciere a elementelor dosarului. Întrucât existau indicii ale încălcării mai multor dispoziții legale, arestul preventiv al inculpaților, inclusiv al reclamantei, era necesar pentru ca aceștia să nu pună în niciun fel piedici investigației în curs. Pedepsele care se puteau aplica și „ anumite circumstanțe referitoare la faptele comise și care puteau fi calificate drept circumstanțe agravante " justificau de asemenea luarea unei asemenea măsuri. 2. Prelungirile arestului preventiv al reclamantei

Pe 23 octombrie 2002, procurorul care conducea instrucția a solicitat tribunalului județean din Bacău să prelungească cu treizeci de zile arestul preventiv al reclamantei. Pentru susținerea cererii sale, a invocat caracterul complex al investigației care punea în cauză mai multe persoane, care provocaseră un prejudiciu de 160 de miliarde de lei români (aproximativ cinci milioane de euro) și a căror activitate criminală se desfășurase timp de mai bine de doi ani. Procurorul a susținut apoi că la audierea lor, mai mulți inculpați, inclusiv reclamanta, cereau administrarea de probe în favoarea lor și că parchetul nu putuse administra toate probele necesare. În plus, a indicat că se luau măsuri conservatorii pentru a asigura repararea prejudiciului și că parchetul sesizase Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor pentru a efectua o expertiză, al cărei raport nu fusese încă prezentat parchetului.

La ședința din 28 octombrie 2002, avocatul reclamantei a ridicat excepția nulității actului de sesizare a instanței pe baza încălcării articolului 156 § 2 din codul de procedură penală („ Codul de procedură penală "). A susținut de asemenea că nu existau rațiuni concrete pentru a justifica arestul preventiv al reclamantei și că tribunalul se bazase pe motive generice fără a le individualiza în conformitate cu situația concretă a fiecărui inculpat.

Printr-o sentință de procedură din 29 octombrie 2002, tribunalul a respins ca nefondat excepția sus-menționată, judecat că tribunalul fusese legal sesizat de cererea de prelungire a arestului preventiv, în conformitate cu art. 156 din Codul de procedură penală. Examinând cererea de prelungire a arestului, tribunalul a reținut că motivele care fondaseră luarea acestei măsuri subsistau, că acelea invocate de procuror pentru a-și fonda cererea erau pertinente, și a ordonat prelungirea arestului preventiv al reclamantei până la 27 noiembrie 2002.

Reclamanta a introdus un apel împotriva sentinței de procedură sus-menționată, reiterând excepția nulității actului de sesizare și acuzând tribunalul că nu motivase prelungirea arestului preventiv prin referință la situația sa concretă.

La cererea parchetului, arestul preventiv al reclamantei a fost prelungit de mai multe ori, pentru perioade de treizeci de zile, prin sentințe de procedură ale tribunalului județean din Bacău din 25 noiembrie și 18 decembrie 2002, confirmate prin hotărâri date de curtea de apel din Bacău pe 4 și 8 noiembrie, și 5 și 23 decembrie 2002. În special, prin această din urmă decizie, curtea de apel a confirmat prelungirea măsurii în cauză până la 24 ianuarie 2003. Trimisă în judecată pe 20 ianuarie 2003, cu aproximativ patruzeci de alți coinculpați, reclamanta a fost menținută în arest preventiv pe baza articolelor 300 și 338 din Codul de procedură penală prin decizii de procedură din 22 ianuarie și 24 februarie 2003.

Pe 4 februarie 2003, tribunalul județean a prelungit arestul preventiv al reclamantei până la 25 februarie 2003. Această sentință a fost confirmată printr-o hotărâre de procedură din 11 februarie 2003 a curții de apel din Bacău, care – la majoritate – a respins argumentul reclamantei conform căruia arestul încetase de drept pe 24 ianuarie 2003, considerând că fusese menținut pe 22 ianuarie 2003 și, în plus, prelungit pe 4 februarie 2003 cu treizeci de zile, ceea ce rămânea în limitele stabilite de art. 23 (4) din Constituție.

La ședința din 24 februarie 2003 sus-menționată, după ce respingese patru cereri de recuzare formulate de coinculpații reclamantei, curtea de apel din Bacău a ridicat din oficiu problema prelungirii arestului preventiv al tuturor coinculpaților, inclusiv al reclamantei, pentru perioada ulterioară datei de 25 februarie 2003 și a ordonat menținerea lor în arest pentru o nouă perioadă de treizeci de zile, fără a supune această problemă dezbaterii părților.

Prin hotărâri de procedură din 30 ianuarie și 12 februarie 2003, curtea de apel din Bacău a respins ca inadmisibile apelurile formulate de reclamantă împotriva deciziilor sus-menționate de menținere în arest, pe motiv că aceste decizii puteau face obiectul unui apel doar împreună cu hotărârea pe fond a cauzei, contrar sentințelor care prelungeau arestul preventiv (art. 141 din Codul de procedură penală).

Cât privește apelul introdus împotriva deciziei din 24 februarie 2003, acesta a fost declarat inadmisibil pe 6 martie 2003 de Curtea Supremă de Justiție pe motiv că această decizie fusese dată de o instanță care se pronunța în ultimă instanță. În apărarea sa, reclamanta a ridicat mai multe excepții de procedură referitoare în special la modul în care parchetul sesizase tribunalele și a pus în lumină absența de motive concrete și individualizate pentru a justifica menținerea arestului și faptul că nu fusese ascultată sau confruntată în cursul arestului.

În toate deciziile sus-menționate, prin motive referitoare global la toți coinculpații, instanțele interne au respins excepțiile ridicate de reclamantă și au menținut-o în arest esențialmente pe motiv că „ motivele inițiale ale plasării în arest subsistau " și că întreaga instrucție preliminară necesară (expertize, audieri de martori, confruntări, etc.), inclusiv aceea cerută în favoare de interesați, nu fusese încheiată, dată fiind complexitatea cauzei. Decizia din 25 noiembrie 2002 sus-menționată menționa și pe scurt pericolul pentru ordinea publică reprezentat de punerea în libertate a sa, în timp ce cele din 18 decembrie 2002 și 11 februarie 2003 menționau pericolul social reprezentat de infracțiunile persecutate, pentru care existau suficiente indicii, precum și riscul de a obstrucționa investigația, care era încă „ la început ". Reclamanta a fost pusă în libertate pe 21 martie 2003. II.

Curtea constată că acest grief nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție. Curtea observă de asemenea că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Privind fondul

Guvernul admite faptul că art. 5 § 3 din Convenție impune necesitatea ca orice perioadă de arest preventiv să fie justificată în mod convingător de autorități. Consideră totuși că în acest caz instanțele interne au reținut drept temei justificând arestul reclamantei pericolul social al faptelor care i se imputau, existența indiciilor privind aceste fapte și necesitatea de a-i păstra probe.

Reclamanta nu a prezentat observații în răspuns.

Curtea observă că reclamanta a fost supusă aceleiași proceduri penale ca și rechimanții din cauza Irinel Popa și alții sus-menționată, în care Curtea a pronunțat pe 1 decembrie 2009 o hotărâre de încălcare a articolelor 5 §§ 1, 3 și 4 din Convenție.

Privind reclamația referitoare la lipsa de motive din partea tribunalelor la prelungirile arestului preventiv al reclamantei, Curtea observă că, ca și în cazul rechimanților din cauza Irinel Popa și alții sus-menționată, în acest caz instanțele interne au indicat în principal că „ motivele inițiale ale plasării în arest subsistau " și că instrucția preliminară necesară „ nu fusese încheiat ". Curtea a judecat de asemenea, în cauza sus-menționată, că autoritățile nu furnizaseră motive „ pertinente și suficiente " pentru a justifica necesitatea de a menține rechimanții în arest preventiv pentru o perioadă de aproximativ cinci luni.

Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat elemente care să permită ajungerea la o concluzie diferită în acest caz. În particular, în măsura în care tribunalele nu avansaseră niciun element pentru a susține ipoteza riscului obstrucționării investigației, Curtea nu poate accepta că simplul fapt că probe – în special în favoare – trebuiau încă administrate, a fost suficient pentru a justifica, în virtutea articolului sus-menționat, menținerea reclamantei în arest preventiv. Curtea constată într-adevăr că instanțele interne au prelungit arestul preventiv al reclamantei prin formule succinte, abstracte și cvasi-identice, chiar și stereotipe, omițând să specifice cum criteriile în cauză intrau în joc în cazul interesatei, abordare care nu este compatibilă cu garanțiile prevăzute de art. 5 § 3 din Convenție în măsura în care permite menținerea mai multor persoane în arest fără un examen de caz în caz al motivelor justificând necesitatea de a prelungi arestul ( Svipsta c. Letonia , nr. 66820/01, § 109, CEDO 2006-IX (extrase), Calmanovici , sus-citat, §§ 98 și 100, și Dolgova c. Rusia , nr. 11886/05, § 49, 2 martie 2006).

Prin urmare, Curtea nu vede niciun motiv pentru a se abate de la concluzia la care ajunsese, sub aspectul articolului 5 § 3 din Convenție, în cauza Irinel Popa și alții sus-menționată și concluzionează că a existat în acest caz încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție pe acest punct. II.

Guvernul consideră că reclamația reclamantei privind imposibilitatea accesului la dosarul instrucției este tardivă, deoarece reclamanta a ridicat-o pentru prima dată în scrisoarea sa din 14 mai 2003, în timp ce procedura penală în cauză fusese încheiată prin hotărârea din 17 octombrie 2002 a curții de apel din Bacău.

Reclamanta nu a prezentat observații în răspuns la acest subiect.

Curtea observă că reclamanta se plânge de lipsa accesului, înainte de 24 februarie 2003, la dosarul instrucției. Curtea reamintește că în absența unui recurs intern efectiv, termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 curge din actul sau decizia incriminată și când este vorba de o situație continuă, curge din terminarea acesteia (a se vedea, printre altele, Mujea c. România (dec.), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002).

Privind hotărârea din 17 octombrie 2002, pronunțată asupra plasării reclamantei în arest preventiv, invocată de Guvernul pârât, Curtea observă că, ținând seama de concluzia la care ajunsese în cauza Irinel Popa și alții sus-menționată privind imposibilitatea accesului la dosarul instrucției chiar în fața instanței de recurs (§ 46), situația incriminată în prezenta cauză s-a terminat pe 24 februarie 2003. Prin urmare, trebuie respins excepția preliminară a Guvernului pârât.

Curtea constată că prezentele reclamații trase din art. 5 § 4 din Convenție nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă de asemenea că nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile. B. Privind fondul

Privind lipsa accesului la dosarul instrucției înainte de 24 februarie 2003, Guvernul consideră că instanțele interne nu au impus restricții importante drepturilor apărării. Cât privește caracterul contradictoriu al prelungirii arestului preventiv din 24 februarie 2003, Guvernul susține faptul că nici reclamanta, nici avocatul ei, nu ridicaseră acest aspect în fața instanțelor interne. Conform Guvernului, reclamanta avea posibilitatea de a forma un apel separat împotriva sentinței din 12 februarie 2003 a tribunalului de primă instanță din Bacău, pentru a contesta măsura privării de libertate.

Reclamanta nu a prezentat observații în răspuns la acest subiect.

Privind accesul reclamantei la dosarul instrucției, Curtea observă că, dacă o parte din dosarul instrucției fusese trimis de parchet instanțelor competente cu examinarea sa, acestea din urmă au respins cererile avocaților inculpaților, inclusiv pe cea formulată de avocatul reclamantei, de a amâna ședința pentru a le permite să examineze dosarul sus-menționat, care cu toate acestea fusese adus în sala de ședințe doar de curtea de apel. Precum Curtea constatasese în cauza Irinel Popa și alții sus-menționată, în fața instanței de recurs avocații inculpaților, inclusiv pe cel al reclamantei, nu avuseseră nici ei un acces efectiv la dosarul instrucției.

Curtea nu descoperi niciun argument contrar concluziei la care ajunsese în cauza Irinel Popa și alții sus-menționată (§ 46) și consideră că a existat încălcare a cerințelor articolului 5 § 4 din Convenție pe acest punct.

Cât privește procedura de prelungire a arestului preventiv din 24 februarie 2003, Curtea constată, ca și în cauza Irinel Popa și alții sus-menționată, (§ 48) că curtea de apel din Bacău s-a pronunțat din oficiu asupra problemei prelungirii acestei măsuri care trebuia să-și încheie termenul pe 25 februarie 2003, fără a o supune dezbaterii părților.

Prin urmare, a existat încălcare a articolului 5 § 4 și pe acest punct. III.

Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune, și în măsura în care este competentă să cunoască din reclamațiile formulate, Curtea n-a găsit niciun semn de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. IV.

Reclamanta cere 5841 euro (EUR) drept daunele materiale pe care le-ar fi suferit datorită salariilor neperceput în cursul arestului preventiv. Drept daune morale, reclamanta invocă suferința în cursul arestului preventiv din cauza mediatizării cauzei, precum și din situația dificilă pe care copiii săi trebuie să o suporte din cauza absenței sale. La acest titlu cere 50000 EUR.

Guvernul consideră că cererea reclamantei privind repararea daunelor materiale este speculativă, fără niciun lănț de cauzalitate cu obiectul cauzei. Cât privește daunele morale invocate de interesată, Guvernul nu contestă că presupusele încălcări ar putea justifica anumite daune morale dar consideră că pretenții ale reclamantei sunt excesive. Se referă la cauza Irinel Popa și alții sus-menționată în care Curtea a acordat 6000 EUR fiecărui rechimant și subliniază că în acest caz doar reclamațiile trase din articolul 5 §§ 3 și 4 au fost comunicate.

Curtea observă că singura bază pentru acordarea unei satisfacții echitabile în acest caz constă în încălcarea articolului 5 § 3, din cauza lipsei tribunalelor de a justifica necesitatea de a menține în arest preventiv și a articolului 5 § 4, din cauza imposibilității accesului la dosarul instrucției și a absenței unui dezbat contradictoriu în procedura de prelungire a arestului preventiv din 24 februarie 2003. Deci, nu percepe niciun lănț de cauzalitate între încălcările constatate și daunele materiale alegări și respinge această cerere. Cu toate acestea, consideră că interesata a suferit anumite daune morale. Prin urmare, Curtea consideră că trebuie acordată reclamantei 5000 EUR la acest titlu. B. Cheltuieli și daunilor

Reclamanta nu a prezentat nicio cerere la acest titlu. C. Dobândă moratorie

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzii moratoare pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind reclamațiile trase din art. 5 § 3 din Convenție (lipsa tribunalelor de a justifica necesitatea de a menține reclamanta în arest preventiv) și art. 5 § 4 din Convenție (imposibilitatea accesului la dosarul instrucției penale înainte de 24 februarie 2003 și absența unui dezbat contradictoriu în procedura de prelungire a arestului preventiv din 24 februarie 2003) și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a existat încălcare a articolelor 5 §§ 3 și 4 din Convenție; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să vireze reclamantei, în trei luni, 5000 EUR (cinci mii euro) pentru daune morale plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de reclamantă, de convertit în noul leu român (RON) la cursul aplicabil la data reglementării; b) că de la expirarea acestui termen și până la viraj, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat prin scris pe 14 februarie 2012, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Marialena Tsirli Egbert Myjer Grefieră adjunctă Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 17009/03) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Timona Cioinea (« la requérante »), a saisi la Cour le 5 mai 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 4 mai 2010, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. EN FAIT I.

En 2002, dans le cadre d’une procédure pénale, plusieurs employés d’une banque, dont la requérante, accusés d’infractions économiques, furent entendus par la police départementale de Bacău (« la police départementale ») au sujet des crédits qu’ils avaient accordés à certaines sociétés commerciales.

A la suite de l’entrée en vigueur de l’ordonnance d’urgence du gouvernement n o 43/2002 du 4 avril 2002 instituant le parquet national anti ‑ corruption (« le P.N.A. »), ce dernier devint compétent pour conduire l’instruction préliminaire de l’affaire. 1. La mise en détention provisoire de la requérante

Le 30 septembre 2002, à la suite d’une convocation pour être entendue, la requérante se présenta au P.N.A. A cette occasion, elle fut informée qu’elle était soupçonnée d’avoir commis également d’autres infractions économiques que celles pour lesquelles elle avait été entendue antérieurement.

Par une ordonnance rendue le même jour, un procureur décida le placement en détention provisoire de la requérante, au motif qu’elle était soupçonnée de s’être associée avec plusieurs personnes afin d’accorder des crédits bancaires, moyennant de faux documents. Les crédits ainsi obtenus auraient par la suite été utilisés à d’autres fins que celles déclarées.

La requérante introduisit une plainte contre l’ordonnance du 30 septembre 2002 précitée, contestant l’existence de raisons plausibles quant à la commission des faits imputés et alléguant l’insuffisance des motifs retenus pour justifier son placement en détention provisoire. Elle demanda la révocation de la mesure en cause.

Le 11 octobre 2002, par un jugement avant dire droit, le tribunal départemental de Bacău rejeta la plainte de la requérante. En réponse à ses arguments, le tribunal retint que l’ordonnance avait été rendue conformément à la loi, car la copie de l’ordonnance dont disposait le tribunal avait été contresignée par le procureur en chef du P.N.A. Citant les articles 136 § 3, 137, 143, 148 d), g) et h) CPP, qu’il estimait avoir été respectés, le tribunal jugea qu’il devait examiner uniquement la légalité du placement en détention provisoire et non le bien-fondé de cette mesure adoptée par le procureur « pour le bon déroulement du procès pénal ». La requérante forma un recours contre ce jugement. Le recours fut enregistré au rôle de la cour d’appel du 16 octobre 2002, et le parquet remit à cette juridiction une vingtaine de volumes du dossier d’instruction. A l’audience du 17 octobre 2002, la cour d’appel rejeta la demande de l’avocat de la requérante d’ajourner l’affaire pour pouvoir consulter le dossier, aux motifs que la procédure ne portait pas sur le bien-fondé de l’accusation et que l’intéressée avait été présente au cours des actes de procédure pertinents.

Par un arrêt du 17 octobre 2002, la cour d’appel de Bacău rejeta comme mal fondé le recours dont elle avait été saisie. Distinguant entre les griefs portant sur la légalité du placement en détention provisoire et ceux relatifs au bien-fondé de cette mesure, la cour d’appel retint d’abord que le procureur en chef du P.N.A. avait contresigné l’ordonnance en question. Ensuite, elle considéra que le fondement retenu par le procureur (les paragraphes d), g) et h) de l’article 148 CPP) relevait de son pouvoir d’appréciation des éléments du dossier. Comme il y avait des indices de ce que plusieurs dispositions légales avaient été enfreintes, la détention provisoire des prévenus, y compris de la requérante, s’imposait pour qu’ils n’entravent aucunement le déroulement de l’enquête encore pendante. Les peines encourues et « certaines circonstances relatives aux faits commis et pouvant être qualifiées de circonstances aggravantes » justifiaient aussi la prise d’une telle mesure. 2. Les prolongations de la détention provisoire de la requérante

Le 23 octobre 2002, le procureur chargé de l’instruction demanda au tribunal départemental de Bacău de prolonger de trente jours la détention provisoire de la requérante. A l’appui de sa demande, il invoqua le caractère complexe de l’enquête qui mettait en cause plusieurs personnes, qui avaient causé un préjudice de 160 milliards de lei roumains (soit environ cinq millions d’euros) et dont l’activité criminelle s’était déroulée pendant plus de deux ans. Le procureur fit ensuite valoir que lors de leurs interrogatoires, plusieurs prévenus, y compris la requérante, avaient demandé l’administration de preuves à décharge et que le parquet n’avait pas pu faire administrer toutes les preuves requises. Par ailleurs, il indiqua que des mesures conservatoires étaient en train d’être instituées afin d’assurer la réparation du préjudice et que le parquet avait saisi l’Office national pour la prévention et la lutte contre le blanchiment d’argent afin de procéder à une expertise, dont le rapport n’avait pas encore été soumis au parquet.

A l’audience du 28 octobre 2002, le conseil de la requérante souleva l’exception de nullité de l’acte de saisine de l’instance tirée de la méconnaissance de l’article 156 § 2 du code de procédure pénale (« CPP »). Il fit également valoir qu’il n’y avait pas de raisons concrètes pour justifier la détention provisoire de la requérante et que le tribunal s’était fondé sur des motifs génériques sans les individualiser selon la situation concrète de chacun des prévenus .

Par un jugement avant dire droit du 29 octobre 2002, le tribunal rejeta comme mal fondée l’exception précitée, jugeant que le tribunal avait été légalement saisi de la demande de prolongation de la détention provisoire, dans le respect de l’article 156 du CPP. Examinant la demande de prolongation de la détention, le tribunal retint que les motifs ayant fondé la prise de cette mesure subsistaient, que ceux invoqués par le procureur pour fonder sa demande étaient pertinents, et ordonna la prolongation de sa détention provisoire jusqu’au 27 novembre 2002.

La requérante forma un recours contre le jugement avant dire droit précité, réitérant l’exception de nullité de l’acte de saisine et faisant grief au tribunal de ne pas avoir motivé la prolongation de la détention provisoire par référence à sa situation concrète.

Sur demande du parquet, la détention provisoire de la requérante fut prolongée à plusieurs reprises, pour des périodes de trente jours, par des jugements avant dire droit des 25 novembre et 18 décembre 2002 du tribunal départemental de Bacău, confirmés par des arrêts rendus par la cour d’appel de Bacău les 4 et 8 novembre, et 5 et 23 décembre 2002. En particulier, par cette dernière décision, la cour d’appel confirma la prolongation de la mesure en cause jusqu’au 24 janvier 2003. Renvoyée en jugement le 20 janvier 2003, avec une quarantaine d’autres coïnculpés, la requérante fut maintenue en détention provisoire sur la base des articles 300 et 338 CPP par des décisions avant dire droit des 22 janvier et 24 février 2003.

Le 4 février 2003, le tribunal départemental prolongea la détention provisoire de la requérante jusqu’au 25 février 2003. Ce jugement fut confirmé par un arrêt avant dire droit du 11 février 2003 de la cour d’appel de Bacău, laquelle – à la majorité – rejeta l’argument de la requérante selon lequel la détention avait cessé de droit le 24 janvier 2003, estimant qu’elle avait été maintenue le 22 janvier 2003 et, de plus, prolongée le 4 février 2003 de trente jours, ce qui restait dans les limites posées par l’article 23 (4) de la Constitution.

A l’audience du 24 février 2003 précitée, après avoir rejeté quatre demandes de récusation formulées par des coïnculpés de la requérante, la cour d’appel de Bacău souleva d’office la question de la prolongation de la détention provisoire de tous les coïnculpés, y compris la requérante, pour la période postérieure au 25 février 2003 et ordonna leur maintien en détention pour un nouveau délai de trente jours, sans soumettre ce point au débat des parties.

Par des arrêts avant dire droit des 30 janvier et 12 février 2003, la cour d’appel de Bacău rejeta comme irrecevables les recours formés par la requérante contre les décisions précitées de maintien en détention, au motif que ces décisions ne pouvaient faire l’objet d’un recours qu’avec le jugement rendu au fond de l’affaire, contrairement aux jugements prolongeant une détention provisoire (article 141 CPP).

Quant au recours formé contre la décision du 24 février 2003, il fut également déclaré irrecevable le 6 mars 2003 par la Cour suprême de justice au motif que cette décision avait été rendue par une juridiction statuant en dernier ressort. Dans sa défense, la requérante souleva plusieurs exceptions de procédure relatives notamment à la manière dont le parquet avait saisi les tribunaux et mit en avant l’absence de motifs concrets et individualisés pour justifier le maintien de la détention et le fait qu’elle n’avait pas été entendue ou confrontée au cours de la détention.

Dans toutes les décisions susmentionnées, par des motifs se référant globalement à tous les coïnculpés, les juridictions internes rejetèrent les exceptions soulevées par la requérante et la maintinrent en détention essentiellement au motif que « les raisons initiales de placement en détention subsistaient » et que toute l’instruction préliminaire nécessaire (expertises, audition de témoins, confrontations, etc.), y compris celle à décharge demandée par les intéressés, n’était pas terminée, vu la complexité de l’affaire. La décision précitée du 25 novembre 2002 renvoyait aussi brièvement au danger pour l’ordre public que représentait sa mise en liberté, alors que celles du 18 décembre 2002 et du 11 février 2003 mentionnaient le danger social représenté par les délits poursuivis, pour lesquels il y avait des indices suffisants, ainsi que le risque d’entrave de l’enquête, qui n’en était « qu’à ses débuts ». La requérante fut remise en liberté le 21 mars 2003. II.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement agrée au fait que l’article 5 § 3 de la Convention impose la nécessité que toute période de détention provisoire soit justifiée de manière convaincante par les autorités. Il considère toutefois qu’en l’espèce les tribunaux internes ont retenu pour raison justifiant la détention de la requérante le danger social des faits reprochés, l’existence des indices concernant lesdits faits et la nécessité d’en préserver les preuves.

La requérante n’a pas formulé d’observations en réponse.

La Cour observe que la requérante a fait l’objet de la même procédure pénale que les requérants dans l’affaire Irinel Popa et autres précitée, dans laquelle la Cour a prononcé le 1 er décembre 2009 un arrêt de violation des articles 5 §§ 1, 3 et 4 de la Convention.

S’agissant du grief portant sur le défaut des tribunaux de fournir des motifs lors des prolongations de la détention provisoire de la requérante, la Cour observe que, comme dans le cas des requérants dans l’affaire Irinel Popa et autres précitée, en l’espèce, les tribunaux internes ont indiqué principalement que « les raisons initiales de placement en détention subsistaient » et que l’instruction préliminaire nécessaire « n’était pas terminée ». La Cour a également jugé, dans l’affaire précitée, que les autorités n’avaient pas fourni des motifs « pertinents et suffisants » pour justifier la nécessité de maintenir les requérants en détention provisoire pendant une période d’environ cinq mois.

La Cour considère que le Gouvernement n’a pas présenté d’éléments permettant de mener à une conclusion différente en l’espèce. En particulier, dans la mesure où les tribunaux n’ont avancé aucun élément pour étayer l’hypothèse du risque d’entrave de l’enquête, la Cour ne saurait accepter que le simple fait que des preuves – notamment à décharge – fussent encore à administrer, ait suffi pour justifier, au regard de l’article précité, le maintien de la requérante en détention provisoire. La Cour constate en effet que les tribunaux internes ont prolongé la détention provisoire de la requérante par des formules succinctes, abstraites et quasi-identiques, voire stéréotypées, omettant de spécifier comment les critères en cause entraient en jeu dans le cas de l’intéressée, approche qui n’est pas compatible avec les garanties prévues par l’article 5 § 3 de la Convention dans la mesure où elle permet de maintenir plusieurs personnes en détention sans un examen au cas par cas des motifs justifiant la nécessité de prolonger la détention ( Svipsta c. Lettonie , n o 66820/01, § 109, CEDH 2006-IX (extraits), Calmanovici , précité, §§ 98 et 100, et Dolgova c. Russie , n o 11886/05, § 49, 2 mars 2006).

Partant, la Cour ne voit aucune raison de s’écarter de la conclusion à laquelle elle est arrivée, sous l’angle de l’article 5 § 3 de la Convention, dans l’affaire Irinel Popa et autres précitée et conclut qu’il y a eu en l’espèce violation de l’article 5 § 3 de la Convention sur ce point. II.

Le Gouvernement considère que le grief de la requérante concernant l’impossibilité d’accès au dossier d’instruction est tardif, car la requérante l’a soulevé pour la première fois dans sa lettre du 14 mai 2003, alors que la procédure pénale en question s’était terminée par l’arrêt du 17 octobre 2002 de la cour d’appel de Bacău.

La requérante n’a pas formulé d’observations en réponse à ce sujet.

La Cour observe que la requérante se plaint de ne pas avoir eu accès, avant le 24 février 2003, au dossier d’instruction. La Cour rappelle qu’en l’absence d’un recours interne efficace, le délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 court à partir de l’acte ou de la décision incriminée et lorsqu’il s’agit d’une situation continue, il court à partir de la fin de celle-ci (voir, parmi d’autres, Mujea c. Roumanie (déc.), n o 44696/98, 10 septembre 2002).

Pour ce qui est de l’arrêt du 17 octobre 2002, statuant sur le placement de la requérante en détention provisoire, invoqué par le Gouvernement défendeur, la Cour note que, compte tenu de la conclusion à laquelle elle est arrivée dans l’affaire Irinel Popa et autres précitée quant à l’impossibilité d’accès au dossier d’instruction devant la juridiction de recours même (§ 46), la situation incriminée dans la présente affaire prit fin le 24 février 2003. Partant, il convient de rejeter l’exception préliminaire du Gouvernement défendeur.

La Cour constate que les présents griefs tirés de l’article 5 § 4 de la Convention ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Sur le fond

S’agissant du défaut d’accès au dossier d’instruction avant le 24 fevrier 2003, le Gouvernement considère que les tribunaux internes n’ont pas imposé de restrictions importantes aux droits de la défense. Pour ce qui est du caractère contradictoire de la prolongation de la détention provisoire du 24 février 2003, le Gouvernement met en avant le fait que ni la requérante, ni son conseil, n’ont invoqué devant les tribunaux internes cet aspect. Selon le Gouvernement, la requérante avait la possibilité d’interjeter un recours séparé contre le jugement du 12 février 2003 du tribunal de première instance de Bacău, afin de contester la mesure privative de liberté.

La requérante n’a pas formulé d’observations en réponse à ce sujet.

S’agissant de l’accès de la requérante au dossier d’instruction, la Cour observe que, si une partie du dossier d’instruction a été envoyée par le parquet aux juridictions chargées de cet examen, ces dernières ont rejeté les demandes des conseils des prévenus, y compris celle formulée par le conseil de la requérante, d’ajourner l’audience pour leur permettre d’examiner ledit dossier, qui d’ailleurs ne fut amené dans la salle d’audience que par la cour d’appel. Comme la Cour l’a constaté dans l’affaire Irinel Popa et autres précitée, devant la juridiction de recours les avocats des prévenus, y compris celui de la requérante, n’ont pas eu non plus un accès effectif au dossier d’instruction.

La Cour ne décèle aucun argument contraire à la conclusion à laquelle elle est arrivée dans l’affaire Irinel Popa et autres précitée (§ 46) et considère qu’il y a eu violation des exigences de l’article 5 § 4 de la Convention sur ce point.

Quant à la procédure de prolongation de la détention provisoire du 24 février 2003, la Cour constate, comme dans l’affaire Irinel Popa et autres précitée, (§ 48) que la cour d’appel de Bacau a statué d’office sur la question de la prolongation de cette mesure qui devait arriver à son terme le 25 février 2003, sans la soumettre au débat des parties.

Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 4 également sur ce point. III.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

La requérante réclame 5 841 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’elle aurait subi en raison des salaires non perçus pendant sa détention provisoire. Au titre du dommage moral, la requérante invoque la souffrance subie pendant la détention provisoire par la médiatisation de l’affaire, ainsi que par la situation difficile que ses enfants ont dû supporter en raison de son absence. Elle demande 50 000 EUR à ce titre.

Le Gouvernement considère que la demande de la requérante concernant la réparation du préjudice matériel est spéculative, sans aucun lien de causalité avec l’objet de l’affaire. Quant au préjudice moral invoqué par l’intéressée, le Gouvernement ne conteste pas que les prétendues violations pourraient justifier un certain préjudice moral mais considère que les prétentions de la requérante sont excessives. Il renvoie à l’affaire Irinel Popa et autres précitée dans laquelle la Cour a alloué 6 000 EUR à chacun des requérants et souligne qu’en l’espèce uniquement les griefs tirés de l’article 5 §§ 3 et 4 ont fait l’objet d’une communication.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans la violation de l’article 5 § 3 , en raison du défaut des tribunaux de justifier la nécessité de maintenir en détention provisoire et de l’article 5 § 4, en raison de l’impossibilité d’accès au dossier d’instruction et de l’absence d’un débat contradictoire lors de la procédure de prolongation de la détention provisoire du 24 février 2003. Dès lors, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère que l’intéressée a subi un préjudice moral certain. Dès lors, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 5 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

La requérante n’a pas présenté de demande à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 5 § 3 de la Convention (le défaut des tribunaux de justifier la nécessité de maintenir la requérante en détention provisoire) et de l’article 5 § 4 de la Convention (l’impossibilité d’accès au dossier d’instruction pénale avant le 24 février 2003 et l’absence d’un débat contradictoire lors de la procédure de prolongation de la détention provisoire du 24 février 2003) et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 §§ 3 et 4 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante, à convertir en nouveaux lei roumains (RON) au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 février 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Marialena Tsirli Egbert Myjer Greffière adjointe Président