AFFAIRE TODIRICĂ ET AUTRES c. ROUMANIE

Secțiunea a treia din TODIRICĂ ȘI ALTE C. ROMÂNIA (solicitarea nr. 21504/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2012 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Todirica și alte cauze c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-un comitet compus din Egbert Myjer, președinte, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, judecători; Santiago Quesada, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2012, înmânează hotărârea, adoptată la această dată procedurală La data inițială a cauzei se află o cerere (n 21504/03) îndreptată împotriva României și dintre care patru resortisanți ai acestui stat, dnii Dumitru Todirica și Alexandru Todirica și dnii mei Florica Carabogdan și Daniela Dițu ( La 4 iunie 2003, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 8 noiembrie 2011, cererea a fost declarată parțial inadmisibilă, iar plângerile întemeiate pe durata procedurii au fost comunicate guvernului. Cererea a fost atribuită unui comitet format din trei judecători. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA luat în considerare, reclamanții s-au născut în 1918, 1949, 1916 și 1954 și locuiesc în București și Galați. Reclamanții sunt moștenitorii soților Costachescu care, în 1949, au fost deportați. Bunurile lor, imobilele și terenurile au fost transferate societății cooperative locale care a dărâmat anumite construcții și a construit altele. Prin acțiunea introdusă la 23 martie 1993 împotriva societății cooperatiste, reclamanții au solicitat recunoașterea dreptului lor de proprietate pe un teren de 4 800 și pe clădirile care se aflau acolo. Ei au solicitat, de asemenea, acordarea de daune-interese pentru construcții demolate. După numeroase retrimiteri și spargeri determinate de erori și omisiuni ale tribunalelor interne și ale pârâtului, printr-o hotărâre din 25 octombrie 2000, Tribunalul de Primă Instanță al lui Buzău a respins acțiunea. La cererea reclamanților a fost primită parțial printr-o hotărâre din 9 septembrie 2002 a tribunalului departamental din Buzău, care a constatat că ei erau proprietarii unei parcele de 3 000 În ceea ce privește construcțiile demolate, tribunalul le-a indicat întreprinderilor pe care le puteau solicita despăgubiri în cadrul procedurilor speciale prevăzute de legislația privind bunurile naționalizate. Această hotărâre a devenit definitivă la 19 decembrie 2002 atunci când instanța de apel a Pruisesti a respins recursul reclamanților. ÎN JUST PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 10. Reclamanții au susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. În opinia sa, autoritățile naționale nu pot fi considerate responsabile pentru deficiențele părții pârâte, printre care și posibilitatea de a plăti taxa de timbru pentru recursurile sale, care ar fi contribuit la prelungirea duratei procedurii. 12. Perioada care trebuie luată în considerare a început imediat după intrarea în vigoare a Convenției privind România, la 20 iunie 1994. Cu toate acestea, pentru a aprecia caracterul rezonabil al termenelor de la această dată, trebuie să se țină seama de starea în care se afla atunci cazul. 13. Perioada în discuție a fost încheiată la 19 decembrie 2002 și, prin urmare, a durat opt ani și șase luni pentru trei instanțe. Cu privire la admisibilitate14. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul art. 35 alin. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și domeniul de aplicare al litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 16. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender citată anterior 17. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față 18. Într-adevăr, autoritățile interne nu pot fi considerate responsabile pentru omisiunea uneia dintre părțile la procedură de a plăti taxa de timbru, însă această eroare nu poate fi imputată nici reclamanților, a căror conduită nu a contribuit la prelungirea duratei procedurii. Curtea subliniază, în primul rând, că întârzierea a fost cauzată de căsările și trimiterile succesive ale cauzei. Or, aceste întârzieri sunt imputabile autorităților (a se vedea mutatis mutandis, Cârstea și Grecu c. România, n 56326/00, § 42, 15 iunie 2006). 19. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței privind termenul rezonabil care decurge din aceasta, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 20. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 000 de dolari americani (USD) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit din cauza faptului că nu se pot bucura de bunuri succesoare și 6 000 de euro (EUR) pentru daune morale. 22. Guvernul contestă aceste pretenții, considerând că sumele solicitate sunt excesive și nu au legătură cu încălcarea articolului 6 din convenție. 23. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral cert din cauza duratei excesive a procedurii. Statuând în echitate, aceasta acordă fiecărui reclamant 1 800 EUR în acest sens. 272 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și a Curții. 25. Guvernul contestă aceste pretenții pe care le consideră excesive. 26. Având în vedere documentele prezentate de solicitanți, documentele aflate în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 300 EUR pentru toate cheltuielile și alocalizarea în comun a reclamanților. Interese moratorii 27. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE ACESURI, CURȚA LA L pe care partea pârâtă trebuie să o plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni, 1 800 EUR (o mie opt sute de euro) pentru daune morale și în comun reclamanților 300 EUR (trei sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că sumele în cauză vor fi convertite în moneda de la Õ stat pârât la rata aplicabilă la data decontării și că este necesar să se adauge la acestea orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2012, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Egbert Myjer Modululer Președintele

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE TODIRICĂ ET AUTRES c. ROUMANIE

(Requête n

o

21504/03)

ARRÊT

STRASBOURG

23 octobre 2012

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Todirică et autres c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en un Comité composé de

:

Egbert Myjer,

président,

Luis López Guerra,

Kristina Pardalos,

juges,

Santiago Quesada,

greffier de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2012,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

21504/03) dirigée contre la Roumanie et dont quatre ressortissants de cet Etat, MM. Dumitru Todirică et Alexandru Todirică et M

mes

Florica Carabogdan et Daniela Dițu («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 4 juin 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M

me

Irina Cambrea, du ministère des Affaires Étrangères.

3.

Le 8 novembre 2011, la requête a été déclarée partiellement irrecevable et le grief tiré de la durée de la procédure a été communiqué au Gouvernement. La requête a été attribuée à un comité de trois juges.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Les requérants sont nés respectivement en 1918, 1949, 1916 et 1954 et résident à Bucarest et Galați.

5.

Les requérants sont les héritiers des époux Costăchescu qui, en 1949, furent déportés. Leurs biens, immeubles et terrains, furent transférés à la société coopérative locale qui démolit certaines constructions et en édifia d’autres.

6.

Par une action introduite le 23 mars 1993 contre la société coopérative, les requérants demandèrent la reconnaissance de leur droit de propriété sur un terrain de 4

800

m

2

et sur les constructions qui s’y trouvaient. Ils réclamèrent également l’octroi des dommages et intérêts pour les constructions démolies.

7.

Après de nombreux renvois et cassations déterminés par des erreurs et des omissions des tribunaux internes et de la partie défenderesse, par un jugement du 25 octobre 2000, le tribunal de première instance de Buzău rejeta l’action.

8.

L’appel des requérants fut partiellement accueilli par un arrêt du 9

septembre 2002 du tribunal départemental de Buzău qui constata qu’ils étaient les propriétaires d’une parcelle de 3

000

m

2

sur laquelle étaient sises les constructions appartenant à la société coopérative. Quant aux constructions démolies, le tribunal indiqua aux requérants qu’ils pouvaient réclamer une indemnisation dans le cadre des procédures spéciales prévues par les lois concernant les biens nationalisés.

9.

Cet arrêt devint définitif le 19 décembre 2002 quand la cour d’appel de Ploiești rejeta le pourvoi des requérants.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

10.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

11.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il soutient que les autorités nationales ne sauraient être tenues responsables pour les défaillances de la partie défenderesse, dont notamment l’omission de payer le droit de timbre pour ses pourvois, qui aurait contribué à l’allongement de la durée de la procédure.

12.

La période à considérer n’a commencé qu’avec l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la Roumanie, le 20

juin

13.

La période en question s’est terminée le 19 décembre 2002. Elle a donc duré huit ans et six mois, pour trois instances.

A.

Sur la recevabilité

14.

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. Elle relève en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.

B.

Sur le fond

15.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

16.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir

Frydlender

précité).

17.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

18.

Certes, les autorités internes ne sauraient être tenues responsables pour l’omission d’une des parties à la procédure de payer le droit de timbre, mais cette erreur ne saurait non plus être imputée aux requérants, dont le comportement n’a nullement contribué à l’allongement de la durée de la procédure. La Cour relève surtout que le retard a été causé par les cassations et les renvois successifs de l’affaire. Or, ces retards sont imputables aux autorités (voir,

mutatis mutandis, Cârstea et Grecu c. Roumanie

, n

o

56326/00, § 42, 15 juin 2006).

19.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

20.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

21.

Les requérants réclament 180

000 dollars américains (USD) au titre du préjudice matériel qu’ils auraient subi en raison de l’impossibilité de jouir des biens successoraux et 6

000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

22.

Le Gouvernement conteste ces prétentions, estimant que les sommes demandées sont excessives et sans rapport avec la violation de l’article

6 de la Convention.

23.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime que les requérants ont subi un tort moral certain en raison de la durée déraisonnable de la procédure.

Statuant en équité, elle accorde à chaque requérant 1

800 EUR à ce titre.

B.

Frais et dépens

24.

Les requérants demandent également 1

272 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et la Cour.

25.

Le Gouvernement conteste ces prétentions qu’il considère excessives.

26.

Compte tenu des justificatifs produits par les requérants, des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 300 EUR tous frais confondus et l’alloue aux requérants conjointement.

C.

Intérêts moratoires

27.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois, 1

800 EUR (mille huit cents euros) pour dommage moral et conjointement aux requérants 300 EUR (trois cents euros) pour frais et dépens

;

b)

que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement et qu’il convient d’ajouter à celles-ci tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

c)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Egbert Myjer

Greffier

Président