AFFAIRE CONSTANTIN FLOREA c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable;Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure pénale;Article 6-1 - Délai raisonnable);Non-violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure pénale;Article 6-2 - Présomption d'innocence;Culpabilité légalement établie);Préjudice moral - réparation;Dommage matériel - demande rejetée
AFFAIRE CONSTANTIN FLOREA c. ROUMANIE (CtEDO, 2012)
SECȚIUNEA A TREIA
CAUZA CONSTANTIN FLOREA c. ROMÂNIA
(Cerere nr. 21534/05)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
19 iunie 2012
DEFINITIVĂ
19/09/2012
Această hotărâre a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției. Ea poate fi supusă unor retușuri de formă.
În cauza Constantin Florea c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a treia), pronunțând sentința într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall,
președinte,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ján Šikuta,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Kristina Pardalos,
judecători,
și Santiago Quesada,
grefierer de secțiune,
După deliberare în cameră de consiliu pe 29 mai 2012,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată la acea dată:
PROCEDURĂ
1.
La baza cauzei se află o cerere (nr. 21534/05) împotriva României introdusă de un cetățean al acestui Stat, d-l Constantin Florea ("reclamantul"), care a sesizat Curtea pe 6 mai 2005 în temeiul articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").
2.
Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, d-na I. Cambrea, din Ministerul Afacerilor Externe.
3.
Reclamantul susține în special că durata procedurii penale împotriva sa a fost derizonabilă și că principiul presupunerii de nevinovăție a fost încălcat.
4.
Pe 15 februarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 al Convenției, s-a hotărât, de altfel, ca camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și fondului.
5.
Ca urmare a recuzării d-lui Corneliu Bîrsan, judecător ales al României (art. 28 al regulamentului), președintele camerei a desemnat d-na Kristina Pardalos să stea în sedință în calitate de judecător ad hoc (articolele 26 § 4 ale Convenției și 29 § 1 ale regulamentului).
PE FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
6.
Reclamantul s-a născut în 1950 și este rezident la Damienești.
7.
Era asociatul unic al unei societăți comerciale care avea un abator situat în comuna Damienești. Pentru carnea obținută din abatajul de animale cumpărate din ferme locale, societatea a încasat între ianuarie și iunie 1996 subvenții din partea Direcției Județene pentru Agricultură (în continuare "Hotărârea").
8.
La finalizarea unui control efectuat în iunie 1996, Hotărârea a apreciat că reclamantul falsificase documente contabile prin înscrierea unui număr mai mare de animale abatate pentru a beneficia de subvenții mai mari. Hotărârea a apreciat că societatea încasase astfel neindreptat aproximativ 245 de milioane de lei români (ROL), și anume echivalentul a aproximativ 7500 de dolari americani (USD). Parchetul lângă tribunalul de prim-instanță Bacău, sesizat de Direcție, a deschis o anchetă pentru infracțiunile de înșelăciune, falsificare și uzul de documente oficiale false.
9.
Între 9 și 19 octombrie 1996, reclamantul a fost plasat în arest preventiv prin ordin al parchetului. Pe 19 octombrie 1996, bunurile societății au fost puse sub sechestru.
10.
Anchetatorii au audiat mai mult de 400 de fermieri și au ordonat realizarea unei expertize contabile.
11.
Prin rechizitoriu din 5 decembrie 1996, parchetul a trimis reclamantul în judecată pentru infracțiunile menționate mai sus.
12.
Tribunalul de prim-instanță Bacău a trimis dosarul la tribunalul județean Bacău, care l-a returnat tribunalului de prim-instanță. Curtea de apel Bacău a atribuit dosarul tribunalului județean.
13.
Pe 18 septembrie 1997, tribunalul județean, fără a administra noi probe, a trimis dosarul parchetului județean pentru continuarea anchetei și realizarea unei noi expertize contabile. Parchetul județean a trimis dosarul parchetului lângă tribunalul de prim-instanță.
14.
Pe 20 august 1998, parchetul a pronunțat o noncedare de curs pentru reclamant pe motiv că nu comisese nicio infracțiune. Noncedarea de curs a fost anulată de parchetul județean care a continuat ancheta. A fost efectuată o nouă expertiză contabilă.
15.
Pe 21 decembrie 2000, parchetul a pronunțat o noncedare de curs pe motiv că faptele reprășate fusesera comise fără intenție frauduloasă. Pe 12 aprilie 2002, parchetul lângă curtea de apel Bacău a anulat noncedarea de curs și a trimis dosarul parchetului județean pentru continuarea anchetei.
16.
O a patra expertiză contabilă a concluzionat că reclamantul încasase neindreptat aproximativ 169 de milioane ROL, și anume aproximativ 5.000 EUR. La cererea reclamantului, o nouă expertiză a fost efectuată în octombrie 2002. Ea a concluzionat că prejudiciul se ridica la aproximativ 103 de milioane ROL, și anume aproximativ 3.000 EUR.
17.
Prin rechizitoriu din 1 noiembrie 2002, reclamantul a fost trimis în judecată devant tribunalul de prim-instanță Bacău pentru infracțiunile de înșelăciune, falsificare și uzul de documente oficiale false. Hotărârea s-a constituit parte civilă pentru suma de 624 de milioane ROL reprezentând prejudiciul susținut.
18.
Tribunalul a audiat mai mulți martori și a respins o cerere a reclamantului privind realizarea unei noi expertize pe motiv că nu era necesară.
19.
Printr-o sentință din 12 mai 2004, tribunalul a considerat că faptele pentru care reclamantul era urmărit penal corespundeau definiției penale a infracțiunilor de înșelăciune, falsificare și uzul de documente false sub semnătură privată, din moment ce aceste documente nu proveneau de la o autoritate publică.
20.
Examinând dosarele din dosar, a apreciat că de la ianuarie 1996, reclamantul, cu scopul de a beneficia de subvenții mai mari, falsificase documente contabile prin înscrierea unui număr de animale abatate superior realității. A concluzionat în felul următor:
"Între ianuarie și mai 1996, în virtutea aceleiași voințe doloase, reclamantul, administrator al societății comerciale "M" a falsificat documentele de cumpărare a animalelor și [...] a încasat ilegal din bugetul Statului, în mai multe tranșe, suma de 103.200.500 ROL cu titlu de subvenții pentru carnea pusă pe piață [...]; Aceste fapte constituie infracțiunea de înșelăciune [și] faptul de a falsificat documentele de cumpărare constituie infracțiunea de falsificare a actelor sub semnătură privată care include cea de uzul de fals."
21.
A constatat apoi că acțiunea publică pentru totalitatea acestor fapte era prescrisă din noiembrie 2003 și, prin urmare, a pus capăt urmăririi penale.
22.
Cu privire la aspectul civil al cauzei, în conformitate cu art. 998 al codului civil, tribunalul l-a condamnat pe reclamant să ramburseze statului suma de 103.200.200 ROL. Tribunalul a considerat că elementele responsabilității civile delictuale erau caracterizate, în felul următor:
"Existența prejudiciului este sigură și complet dovedită de expertizele realizate [...] Actul care a provocat acest prejudiciu rezultă din faptele expuse, și anume că reclamantul, prin falsificarea documentelor de achiziție, a înșelat partea civilă pentru a obține pentru sine avantaje nedrepte [...] Fapta este intenționată și susținerile sale privind responsabilitatea angajaților Direcției (...) nu pot fi reținute. Există de asemenea un raport de cauzalitate directă între act și prejudiciul provocat [...]"
23.
Reclamantul a formulat apel și un recurs în casație susținând nevinovăția sa. Sentința pronunțată în prim-instanță a fost confirmată de două hotărâri definitive ale tribunalului județean și ale curții de apel Bacău din 7 octombrie și 16 decembrie 2004, pe motiv că "s-a constatat cu siguranță că acuzatul comisese infracțiunile pentru care era acuzat".
II.
LEGEA INTERNĂ RELEVANTĂ
24.
art. 10 g) din codul de procedură penală prevede că acțiunea publică se extinge prin amnistie, prescripție sau deces al inculpatului.
25.
Potrivit articolului 121 al codului penal, prescripția elimină din faptele urmărite caracterul penal și se opune exercitării acțiunii publice. Termenul de prescripție variază de la trei la cincisprezece ani, în funcție de infracțiunea urmărită.
26.
art. 124 al codului penal prevede o formă de prescripție specială, care intervine indiferent de numărul de întreruperi, din moment ce termenele de prescripție ordinare sunt depășite de un interval de timp egal cu jumătatea lor.
ÎN DREPT
I.
PRIVIND ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI
27.
Reclamantul susține că durata procedurii penale împotriva sa a fost derizonabilă. Invocă art. 6 § 1 al Convenției, redactat după cum urmează:
"Oricine are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va decide (...) cu privire la bunul-fond al oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa."
A.
Privind admisibilitatea
28.
Curtea constată că acest motiv nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Curtea observă de altfel că nu întâmpină niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să-l declare admisibil.
B.
Privind fondul
29.
Guvernul susține că cauza prezenta o anumită complexitate datorită gravității faptelor, numărului de martori audiați și naturii probelor. Cât privește conduita autorităților, Guvernul adaugă că nu existaseră perioade de inacțiune completă sau lentori nejustificate. În sfârșit, consideră că reclamantul a contribuit la prelungirea duratei procedurii prin cereri de reamânare destinate pregătirii apărării, o cerere de recuzare și absența la una din expertise.
30.
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în particular complexitatea cauzei, conduita reclamantului și cea a autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II).
31.
În cazul de față, Curtea observă că perioada de luat în considerare a început în iunie 1996 și s-a încheiat pe 16 decembrie 2004. A durat prin urmare aproximativ opt ani și cinci luni pentru trei grade de jurisdicție.
32.
Curtea a tratat în repetate rânduri cauze ridicând întrebări similare cu cea din cazul de față, în care a concluzionat cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției (Pélissier și Sassi, anterior citat).
33.
După ce a examinat toți factorii care i-au fost prezentați, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față. În particular, ea observă că procedura a fost prelungită fie din cauza incompetenței materiale a tribunalelor și a termenului necesar pentru rezolvarea conflictului de competență, fie prin retrimiteri multiple între jurisdicții și diverse parchet uri, până la constatarea prescripției responsabilității penale. Or, nu este derizonabil de gândit că aceste chestiuni legate de competența instantelor și casațiile repetate au cauzat întârzieri care nu ar putea fi imputate reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Wierciszewska c. Polonia, nr. 41431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, SC Concept Ltd SRL și Manole c. România, nr. 42907/02, § 51, 22 noiembrie 2007 și Didu c. România, nr. 34814/02, § 29, 14 aprilie 2009).
34.
Ținând seama de cele de mai sus și ținând seama de jurisprudența sa în materia aceasta, Curtea apreciază că durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerințelor "termenului rezonabil".
35.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.
II.
PRIVIND ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLULUI 6 § 2 AL CONVENȚIEI
36.
Reclamantul denunță o încălcare a principiului respectului presupunerii de nevinovăție din fapt că tribunalele interne și-au exprimat un judecată asupra vinovăției sale penale și i-au infligit o sancțiune pecuniară, în ciuda prescripției faptelor pentru care era acuzat. Invocă art. 6 § 2 al Convenției, redactat după cum urmează:
"Oricine acuzat de o infracțiune este presupus nevinovat până ce vinovăția sa va fi stabilit legal."
37.
Guvernul contestă această teză.
A.
Privind admisibilitatea
38.
Guvernul ridică o excepție de incompatibilitate ratione materiae a acestui motiv, estimând că alegațiile reclamantului privind încălcarea principiului presupunerii de nevinovăție sunt consecința unei interpretări eronate a dreptului intern.
39.
La această privință, expune că jurisdicțiile interne trebuie mai întâi să stabilească existența responsabilității penale pentru a anula apoi consecințele acesteia din cauza intervenției prescripției. Prin urmare, estimează că a fost cu dreptate că jurisdicțiile interne au stabilit vinovăția reclamantului și au judecat că acesta comisese infracțiunile pentru care era acuzat.
40.
Guvernul subliniază că încetarea procesului penal nu afectează aplicarea unei sancțiuni civile și că în cazul de față, analizând aspectul civil al cauzei, tribunalele au constatat că condițiile responsabilității civile delictuale erau îndeplinite și, prin urmare, l-au condamnat pe reclamant să repare prejudiciul suferit de partea civilă.
41.
Guvernul susține de altfel că reclamantul nu poate pretinde că este victimă a unei încălcări a dreptului la respect al presupunerii de nevinovăție din moment ce vinovăția sa a fost stabilit legal sub aspectele penal și civil ale cauzei.
42.
Reclamantul susține că condamnarea sa în ciuda constatării prescripției responsabilității penale a dăunat dreptului la respect al presupunerii de nevinovăție.
43.
Curtea reamintește că presupunerea de nevinovăție consacrată de §2 al articolului 6 se numără printre elementele noțiunii de proces echitabil în materie penală necesitat de §1 (Deweer c. Belgia, 27 februarie 1980, § 56, seria A nr. 35) și trebuie interpretată în lumina jurisprudenței Curții în materia aceasta. Curtea a examinat deja cereri sub unghiul celor două paragrafe combinate (Bernard c. Franța, 23 aprilie 1998, § 37, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, și Janosevic c. Suedia, nr. 34619/97, § 96, CEDO 2002-VII) și judecat că art. 6 § 2 reglementează întreaga procedură, indiferent de rezultatul urmăririi și inclusiv în cazul în care acestea au fost suspendate din cauza prescripției (Minelli c. Elveția, 25 martie 1983, §§ 25 și urmări, seria A nr. 62 și Didu, anterior citat, § 41).
44.
În cazul de față, reclamantul susține că prescripția se opune stabilirii responsabilității sale penale și condamnării civile pentru aceleași fapte. Curtea apreciază că chestiunea aplicabilității articolului 6 § 2 al Convenției și a calității de victimă a reclamantului, contestate de Guvern, se confundă de fapt cu fondul, în cadrul căruia trebuie examinată.
45.
Prin urmare, Curtea constată că această parte a cererii nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Ea observă de altfel că aceasta nu întâmpină niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să o declare admisibilă.
B.
Privind fondul
1.
Tezele părților
46.
Guvernul afirmă că reclamantul a beneficiat de toate garanțiile procesului echitabil în cadrul căruia drepturile apărării au fost respectate. Expune că reclamantul a putut face administra toate probele pe care le considera relevante în fața parchetului și tribunalelor interne care, pe baza setului integral al dosarului și după un examen aprofundat al cauzei, au răsturnat presupunerea de nevinovăție cu privire la reclamant și au stabilit vinovăția sa penală și civilă.
47.
Cu privire la aspectul civil al cauzei, Guvernul subliniază că tribunalul judecase că prejudiciul era sigur și era consecința faptei ilicite a reclamantului, și anume falsificarea documentelor contabile pentru a obține beneficii ilegale pentru sine în detrimentul părții civile.
48.
În sfârșit, reamintește că bunul-fond al sentinței pronunțate în prim-instanță a fost confirmat pe apel și recurs al reclamantului, tribunalul județean și curtea de apel estimând, la rândul lor, că reclamantul era vinovat de faptele care i se imputau.
49.
Reclamantul contestă poziția Guvernului.
2.
Aprecierea Curții
50.
Curtea reamintește că presupunerea de nevinovăție este încălcată dacă, fără stabilire legală prealabilă a vinovăției unui inculpat și, în special, fără ca acesta din urmă să fi avut ocazia de a exercita drepturile apărării, o decizie judecătorească care îl privește reflectă sentimentul că este vinovat. Aceasta poate fi cazul chiar și în absența unui constat formal; este suficientă o motivație dând de gândit că judecătorul consideră persoana în cauză ca fiind vinovată (a se vedea, printre altele, Minelli, anterior citat, § 37).
51.
Curtea reamintește de altfel că a judecat în cauza Didu anterior citată, că faptul că jurisdicția statuând în ultimă instanță casează deciziile de achitare pronunțate de jurisdicții inferioare și constată vinovăția persoanei în timp ce închide urmărirea din cauza prescripției responsabilității penale încalcă art. 6 § 2 al Convenției, în măsura în care drepturile apărării nu au fost respectate în procedura desfășurată în fața sa, atunci când era prima jurisdicție care l-a judecat pe reclamant ca pe un vinovat. La fel, în cauza Giosakis c. Grecia (nr. 3), (nr. 5689/08, § 41, 3 mai 2011), Curtea a sancționat ca fiind contrară articolului 6 § 2 al Convenției, faptul ca Curtea de Casație să anuleze hotărârea de achitare pronunțată de curtea de apel, în timp ce, în același timp, constatase încetarea urmăririi din cauza prescripției, și aceasta chiar dacă nu se gândise deloc la vinovăția persoanei în cauză.
52.
Din această jurisprudență rezultă că o problemă apare sub unghiul articolului 6 § 2 al Convenției atunci când jurisdicția care încheie procedura din cauza prescripției anulează simultan achitările pronunțate de jurisdicții inferioare și, de altfel, se pronunță pentru prima dată cu privire la vinovăția persoanei, fără ca drepturile apărării să fie respectate în procedura desfășurată în fața sa. Cu toate acestea, Curtea consideră că această jurisprudență nu este aplicabilă în cazul de față din motivele expuse mai jos.
53.
Curtea constată că tribunalul de prim-instanță a cunoscut din fapt și din drept și a studiat în totalitate chestiunea vinovăției penale și civile a reclamantului. Bazandu-se pe probele administrate anterior în cadrul unei proceduri contradictorii și care respectă drepturile apărării, a apreciat că reclamantul comisese infracțiunile pentru care era acuzat, în timp ce constata prescripția responsabilității penale.
54.
Guvernul recunoaște că este vorba de un constat formal de vinovăție penală, dar estimează că nu era incompatibil cu respectul presupunerii de nevinovăție din moment ce fusese stabilit la finalizarea unei proceduri echitabile. Reclamantul nu contestă modalitatea în care procesul s-a ținut devant tribunalul de prim-instanță, dar se plânge de faptul că acest tribunal a examinat și a concluzionat vinovăția sa în ciuda expirării termenului de prescripție.
55.
Curtea observă că tribunalul de prim-instanță a examinat mai întâi existența elementelor constitutive ale infracțiunilor pentru a se gândi apoi la prescripție și responsabilitate civilă delictuală. La această privință, Curtea nu va înlocui propria sa apreciere a faptelor și dreptului cu a lor în absența arbitrarului, cu excepția cazului și în măsura în care ar putea fi prejudiciat drepturile și libertățile salvgardate de Convenție.
56.
Cu certitudine, urmăririle penale direcționate împotriva reclamantului fiind stinse din cauza prescripției, examinarea acestei chestiuni cu titlu preliminar ar fi putut face inutilă analiza fondului vinovăției penale a reclamantului. Cu toate acestea, Curtea reamintește că este, în principiu, sarcina jurisdicțiilor interne să veghe la buna desfășurare a propriilor proceduri, dreptul la un proces echitabil neavând nevoie de examinarea mijloacelor într-o anumită ordine (Cortina de Alcocer și de Alcocer Torra c. Spania (hotărâre), nr. 33912/08).
57.
De altfel, Curtea observă că vinovăția penală a reclamantului a fost stabilit în cadrul unei proceduri a cărei echitate nu a fost judecată contrară Convenției și în care nici o încălcare a drepturilor apărării nu a fost observată. Cât privește aspectul civil al cauzei, Curtea constată că tribunalul de prim-instanță a statuut asupra acțiunii civile și l-a condamnat pe reclamant după ce a stabilit că elementele constitutive ale responsabilității delictuale erau caracterizate. Curtea apreciază că tribunalul a motivat suficient această condamnare, care nu poate fi considerată ca arbitrară.
58.
Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 6 § 2 al Convenției.
III.
PRIVIND ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE
59.
Reclamantul se plânge de altfel de punerea sub sechestru prin ordin al parchetului a bunurilor societății. Invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Privind admisibilitatea
60.
Curtea observă că reclamantul nu a contestat ordonanța parchetului, pe motiv că aceasta nu i-ar fi fost comunicată. Cu toate acestea, rezultă din dosarele din dosar că această ordonanță i-a fost comunicată, chiar dacă reclamantul afirmă că semnătura pe proces-verbal nu-i aparține. Or, nu a contestat această semnătură nici în cursul urmăririi penale direcționate împotriva sa, nici printr-o acțiune civilă separată, dar a ridicat acest motiv pentru prima dată în fața Curții.
61.
Rezultă că acest motiv trebuie respins pentru neepuizare a căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 al Convenției.
IV.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
62.
Potrivit articolului 41 al Convenției,
"Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante nu permite ștergerea decât incomplet a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A.
Prejudiciul
63.
Reclamantul cere 10 milioane de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și moral pe care susține că l-a suferit, din care 8,4 milioane de euro pentru suferințele experimentate în cursul procedurii și 1,6 milioane pentru pierderea de venituri datorită încetării activității societății sale.
64.
Guvernul apreciază că se cuvine să se respingă cererea reclamantului și, cu titlu subsidiarmă, consideră că suma cerută este excesivă.
65.
Curtea reamintește că a concluzionat cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției din cauza duratei procedurii penale direcționate împotriva reclamantului. Prin urmare, nu observă o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut și respinge această cerere. Cu toate acestea, consideră că se cuvine să-i acorde reclamantului 1.200 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B.
Frais și dépens
66.
Reclamantul cere, fără a furniza justificări, 50.000 EUR pentru frais și dépens suportate în fața Curții.
67.
Guvernul consideră că cererea trebuie respinsă ca nefondată.
68.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea frais și dépens decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de documentele în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea respinge cererea privind frais și dépens.
C.
Dobânzi de întârziere
69.
Curtea apreciază adecvat să se modeleze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilitării de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.
Declară
cererea admisibilă cu privire la motivele ținând de articolele 6 §§ 1 și 2 ale Convenției și inadmisibilă pentru rest;
2.
Declară
că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției;
3.
Declară
că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 2 al Convenției;
4.
Declară
a)
că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 1.200 EUR (o mie două sute euro), de convertit în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data decontării, cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b)
că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitării de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
5.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Pronunțat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 19 iunie 2012, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Grefierer
Președinte