Hulea împotriva României

La originea acestei cauze se află o cerere (n° 33411/05) dirigită împotriva României și care a fost sesizată Curții de un cetățean al acestui Stat, d-l Gabriel Hulea ("reclamantul"), pe 6 septembrie 2005, în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de d-na Minodora Cliveti, avocat la Bacău. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, d-na Irina Cambrea, din Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul se plânge de refuzul autorităților naționale de a-i acorda un concediu parental din cauza apartenenței sale la sexul masculin, în timp ce era angajat de armată.

Pe 5 mai 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului.

Ca urmare a eliberării din funcție a d-lui Corneliu Bîrsan, judecător ales pentru România (art. 28 din Regulament), președintele camerei a desemnat d-na Kristina Pardalos pentru a funcționa în calitate de judecător ad hoc (articolele 26 § 4 din Convenție și 29 § 1 din Regulament). PE FOND I.

Era electromecanician în armata română, din 27 iulie 1991.

Pe 17 decembrie 2001 s-a născut cel de-al doilea copil al reclamantului. În primele zece luni, soția reclamantului, care era învățătoare, a beneficiat de concediu parental. Conform legii în vigoare, acest concediu plătit pentru a crește copilul putea să se extindă până la al doilea aniversar al copilului.

Pe 9 septembrie 2002, reclamantul s-a adresat superiorului său ierarhic cu o cerere de concediu parental, motivat de faptul că soția sa trebuia să-și reia munca în învățământul public pentru a nu pierde beneficiul unui post de învățătoare titular. Această cerere a fost reiterată de mai multe ori mai târziu.

Ministerul Apărării a refuzat să acorde reclamantului beneficiul concediului parental, pe motiv că legea care definea statutul militarilor nu prevedea, în beneficiul femeilor din rândul personalului care lucra pentru armată, dreptul de a lua un concediu parental pentru a-și ridica copiii până la vârsta de doi ani.

Considerând acest refuz discriminatoriu, pe 11 septembrie 2003, reclamantul a sesizat tribunalul județean din Bacău cu o acțiune în justiție împotriva Ministerului Apărării. Printre altele, cerea să fie despăgubit pentru prejudiciul moral suferit din cauza acestei discriminări, inclusiv presiunea și amenințările simțite din partea superiorilor săi nemulțumiți că a îndrăznit să reclame un drept la concediu parental prin contestarea legii însăși. De asemenea, susținea că această situație i-a cauzat stres și că el și familia sa, și în special copilul său, au trebuit să se confrunte cu acest climat ostil.

Prin decizia din 16 ianuarie 2004, tribunalul județean din Bacău a respins acțiunea reclamantului, pe motiv că legea specială aplicabilă personalului armatei excludea bărbații de beneficiul concediului parental pentru a-și ridica copilul până la vârsta de doi ani.

În apelul împotriva acestei decizii la curtea de apel din Bacău, reclamantul a ridicat excepția neconstituționalității dispozițiilor legale care reglementează statutul militarilor.

În cursul procedurii, spunând că s-a simțit constrâns de alegerea pe care a trebuit să o facă între postul său în armată și beneficiul măsurilor prevăzute de lege în interesul copilului său, cum ar fi concediul parental, reclamantul a solicitat trecerea sa în rezervă din armată, pe care a obținut-o cu începere din 31 mai 2004.

Curtea Constituțională, sesizată cu chestiunea preliminară de constituționalitate, a admis-o prin decizia n° 90 din 10 februarie 2005 și a judecat că art. 15 din legea critică încălcă principiul egalității în fața legii și cel al nediscriminării pe bază de sex, ambele inscrise în Constituție.

La reluarea procesului, după decizia Curții Constituționale comunicată pe 16 martie 2005, curtea de apel din Bacău a respins apelul reclamantului printr-o hotărâre definitivă din 13 aprilie 2005. Curtea de apel a considerat că dispozițiunea legală critică de Curtea Constituțională nu era, în orice caz, aplicabilă, deoarece reclamantul nu a furnizat dovezi demonstrând că a plătit contribuțiile necesare pentru a beneficia de concediul parental. Aceste dovezi nu au fost solicitate reclamantului în niciun stadiu al procedurii. De asemenea, a refuzat să-l despăgubiți pentru prejudiciul moral, considerând cererea sa ca nesubstanțiată. II.

Până în 2006, Statutul cadrelor militare (legea n° 80/1995) prevedea că doar femeile, din rândul personalului armatei, aveau dreptul la concediu parental.

Ca urmare a deciziei Curții Constituționale pronunțate asupra chestiunii preliminare de constituționalitate ridicată de reclamant în procesul său, care a judecat că această lege era incompatibilă cu principiul nediscriminării pe bază de sex (decizia n° 90 din 10 februarie 2005), această dispoziție a fost modificată de legea n° 18/2006, intrată în vigoare în ianuarie 2006. Noua lege prevede acum că femeile și bărbații care au o activitate în cadrul armatei au și ei dreptul la concediu parental.

Conform unei interpelări parlamentare a deputatei socialiste care a inițiat proiectul care a condus la legea n° 18/2006, în cursul anului 2005, din 103.800 beneficiari ai concediului parental pentru a ridica un copil cu vârsta sub 2 ani, 18.990 (aproximativ 20%) erau bărbați.

La epoca faptelor, legea n° 164/2001 prevedea un sistem separat de securitate socială pentru personalul Armatei, Poliției și al instanțelor judecătorești naționale, diferit de dreptul comun al securității sociale care era reglementat de legea n° 19/2000. III.

Concluziile unui studiu de drept comparat efectuat în treizeci și trei de țări ale Consilului Europei sunt de asemenea descrise în hotărârea Konstantin Markin (precitată, §§ 71-75). PE LEGE I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENȚIE COMBINAT CU ARTICOLUL 8

Reclamantul vede în refuzul de a-i acorda un concediu parental o discriminare pe bază de sex. Invocă art. 14 din Convenție combinat cu articolele 6 și 8 din Convenție, în legătură cu procedura care a condus la respingerea pretențiilor sale la această privință.

Fiind stăpână pe calificarea juridică a faptelor cauzei, Curtea consideră că este oportun să examineze grievul ridicat de reclamant sub aspectul articolului 14 din Convenție combinat cu art. 8, care necesită de asemenea ca procesul decizional privind viața privată sau familială să fie echitabil și să respecte, după cum se cuvine, interesele protejate de această dispoziție (Saleck Bardi c. Spania, n° 66167/09, § 31, 24 mai 2011).

Dispozițiile invocate se citesc după cum urmează: art. 8 "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și corespondenței sale. 2. Nu poate exista ingerință din partea unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau a moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora." art. 14 "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în prezenta Convenție trebuie asigurată fără nicio deosebire, în special pe baza sexului, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alte situații." A. Asupra admisibilității 1. Privind lipsa calității de victimă a reclamantului și privind cererea de radiere din rol formulată de Guvern

Guvernul susține că reclamantul nu poate pretinde că este victimă a unei încălcări a articolului 14 combinat cu art. 8. La această privință, susține că Curtea Constituțională a recunoscut în decizia sa n° 90 din 10 februarie 2005, pronunțată asupra chestiunii preliminare de constituționalitate ridicată de reclamant în procesul său, că legea privind Statutul cadrelor militare în vigoare la acea vreme și care rezerva femeilor, din rândul personalului cu o activitate în armată, dreptul la concediu parental, era incompatibilă cu principiul nediscriminării pe bază de sex. De asemenea, curtea de apel din Bacău ar fi și ea recunoscut existența unei discriminări, deși și-a fundamentat decizia de respingere a pretențiilor reclamantului nu pe legea susmenționată, ci pe o altă dispoziție legală privind contribuțiile la asigurări sociale. Măsurile menționate mai sus pot fi considerate, conform Guvernului, o recunoaștere a încălcării drepturilor interesantului garantate de Convenție. De aceea, reclamantul nu ar mai putea pretinde că este victimă a unei încălcări a articolului 14 combinat cu art. 8. El consideră, prin urmare, că cererea trebuie radiată din rol în temeiul articolului 37 § 1 b) din Convenție pe motiv că litigiul a fost rezolvat prin constatarea Curții Constituționale privind caracterul discriminatoriu al legii privind Statutul cadrelor militare.

Reclamantul susține că, în ciuda cererilor sale prezentate superiorilor și Ministerului Apărării din 9 septembrie 2002, nu i s-a acordat concediul parental. De asemenea, susține că, în ciuda deciziei Curții Constituționale privind caracterul discriminatoriu al Statutului cadrelor militare în materie de concediu parental, autoritățile naționale nu i-au furnizat o reparație corespunzătoare.

Curtea reamintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu poate în principiu să-i scape calitatea de "victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau în fapt, și apoi au reparat încălcarea Convenției (cf., de exemplu, Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, § 36, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III, Dalban c. România [GC], n° 28114/95, § 44, CEDH 1999-VI, și Sakhnovski c. Rusia [GC], n° 21272/03, § 67, 2 noiembrie 2010).

În prezenta cauză, Curtea constată că, în urma unei chestiuni preliminare de constituționalitate, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiunea legală criticată de reclamant era incompatibilă cu principiul nediscriminării înscris în Constituție. Cu toate acestea, acțiunea în despăgubire formată de reclamant din cauza discriminării suferite a fost respingă ulterior de curtea de apel din Bacău.

Prima condiție care rezultă din jurisprudența precitată, și anume recunoașterea de către autoritățile naționale a presupusei încălcări, nu ridică controverse, reclamantul având într-adevăr obținut constatarea unei discriminări prin chestiunea preliminară de constituționalitate. Pe de altă parte, cererea în reparație, bazată pe faptul că nu a beneficiat de concediu parental și deci nu a putut să se grijească de copilul său, a fost respingă de decizia curții de apel din Bacău din 13 aprilie 2005.

Din aceasta rezultă că, în lipsa reparației de către autoritățile naționale a încălcării constatate a drepturilor reclamantului în temeiul Convenției, acesta din urmă poate pretinde în continuare statutul de victimă al tratamentului pe care contestă caracterul discriminatoriu în sensul articolului 34 din Convenție.

În plus, Curtea consideră că consecințele unei eventuale încălcări a Convenției nu au fost suficient de estompate pentru a-i permite să concluzioneze că litigiul a fost rezolvat în sensul articolului 37 § 1 b) din Convenție (Konstantin Markin, precitată, § 88). 2. Concluzie privind admisibilitatea

Curtea constată că acest griefnu este în mod manifest nefondat în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție. Curtea observă, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este, prin urmare, oportun să-l declare admisibil. B. Pe fond 1. Argumentele părților

Reclamantul susține că concediul parental este un beneficiu care ar trebui să avantajeze mai presus de orice copilul și nu în mod specific pe mamă ca atare, de sorț că părinții ar trebui să se bucure de un tratament egal din partea autorităților la această privință; în lipsa unei asemenea simetrii de tratament în materie de concediu parental, rezultatul în acest caz este că copilul nu a putut trage folos din concediul unuia dintre părinți decât până la zece luni, în încălcarea interesului său.

În ceea ce privește procedura civilă pe care a inițiat-o pentru a valida dreptul la concediu parental, reclamantul susține că curtea de apel din Bacău a respins în mod arbitrar cererea sa, ca nesubstanțiată, deși a dovedit atât prejudiciul moral suferit, cât și asigurarea socială pe aceeași bază ca și colegele sale femei, angajate ale armatei.

Invocând cauza Petrovic c. Austria (27 martie 1998, Culegere 1998-II), Guvernul se referă la marja de apreciere a statelor în sectorul economic și social și la absența unui consens european privind alocațiile sociale.

La această privință, observă că curtea de apel din Bacău, în decizia sa din 13 aprilie 2005, nu a avansat niciun motiv de natură discriminatorie, atunci când a respins pretențiile reclamantului. Într-adevăr, pretențiile sale au fost respinse din cauza neplății contribuțiilor sociale și nu pe baza dispozițiilor care excludeau bărbații din concediul parental în Statutul cadrelor militare.

Guvernul admite totuși că prezenta cauză se referă, în esență, la presupusa diferență de tratament între bărbații și femeile militari privind concediul parental și nu la aplicarea cerințelor legale în materie de securitate socială pentru obținerea anumitor alocații. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește principiile care decurg din jurisprudența sa expuse în hotărârea Konstantin Markin (precitată, §§ 124-127).

În prezenta cauză, rezultă din cele de mai sus că, în scopul concediului parental, reclamantul, militar de sex masculin, se afla într-o situație analogă cu cea a militarilor de sex feminin (Konstantin Markin, precitată, § 133). Această situație a determinat, de altfel, Curtea Constituțională să considere, la cererea reclamantului, că absența posibilității pentru militarii bărbați de a accesa concediul parental, conform Statutului cadrelor militare, constituia o discriminare pe bază de sex.

De asemenea, din 2006, în România, ca și într-un număr important de state membre, legislația prevede că militarii de sex masculin au dreptul la același concediu parental ca militarii de sex feminin.

Curtea observă totuși că reclamantul a fost refuzat să beneficieze de un concediu parental.

În plus, acțiunea în despăgubire formată de el din cauza discriminării suferite din cauza refuzului concediului parental a fost respingă de curtea de apel din Bacău pe motiv că nu ar fi justificat că a plătit contribuțiile la sistemul de asigurare socială și că nu a dovedit că a suferit un prejudiciu moral.

Curtea consideră prea formalist constatarea curții de apel că reclamantul nu ar fi dovedit că a suferit un prejudiciu moral din cauza refuzului unui concediu parental opus de angajatorul său și fundamentat pe legea care stabilește Statutul cadrelor militare. La această privință, reamintește că a constatat deja că abordarea formalistă a tribunalelor naționale, care au pus pe seama reclamantului obligația de a stabili existența unui prejudiciu moral prin intermediul unor dovezi susceptibile de a atesța manifestări externe ale suferințelor sale fizice sau psihologice, a avut ca rezultat privarea reclamantului de reparația pe care ar fi trebuit să o obțină (mutatis mutandis, Danev c. Bulgaria, n° 9411/05, §§ 32-37, 2 septembrie 2010).

În ceea ce privește raționamentul curții de apel cu privire la respingerea pretențiilor reclamantului pe motiv că nu ar fi plătit contribuțiile sociale, Curtea observă că chestiunea concediului parental, al cărui beneficiu era acordat de legea privind Statutul cadrelor militare în mod discriminatoriu față de bărbații angajați în armată, este distinctă de cea a eventualelor alocații. Chiar și presupunând că reclamantul nu a plătit contribuțiile sociale, curtea de apel nu a examinat deloc dreptul său la un concediu parental, eventual fără remunerație. De asemenea, curtea de apel nu a dat reclamantului posibilitatea de a dovedi plata acestor cotizații la asigurări sociale și medicale, cu atât mai mult cu cât, ca militar, făcea parte dintr-un sistem de securitate socială separat de sistemul public de drept comun (§21 mai sus). În orice caz, Curtea observă că nici Ministerul Apărării, ca angajator al reclamantului și parte adversă în procedură, nici casa de asigurări a armatei nu par să fi opus vreodată reclamantului vreo lipsă în plata contribuțiilor sociale obligatorii, din momentul intrării sale în armată, în 1991.

Ținând seama de cele de mai sus, refuzul curții de apel din Bacău de a acorda o reparație reclamantului pentru încălcarea dreptului acestuia de a nu fi discriminat în exercitarea drepturilor care ating viața sa familială nu pare să se bazeze pe motive suficiente. La această privință, este neimportant că curtea de apel nu a avansat motive de natură discriminatorie în decizia sa, dacă a refuzat, fără motive suficiente, să repare prejudiciul moral cauzat prin discriminarea suferită de reclamant din cauza refuzului concediului parental.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 14 combinat cu art. 8. II.

Conform Raportului explicativ asupra Protocolului n° 7, egalitatea vizată de art. 5 trebuie asigurată doar în relațiile dintre soți înșiși, cu privire la persoane sau bunuri, și în relațiile lor cu copiii lor. Se trateaza, prin urmare, de drepturi și responsabilități de natură civilă. Acest articol nu se aplică altor domenii ale dreptului, cum ar fi dreptul administrativ, fiscal, penal, social, ecleziastic sau dreptul muncii (Klöpper c. Elvețiă, n° 25053/94, decizie a Comisiei din 18 ianuarie 1996, Decizii și Rapoarte 84, p. 101). Dreptul la concediu parental privește fără îndoială dreptul muncii și se situează în contextul relațiilor de muncă, adică al relațiilor dintre lucrător și angajatorul acestuia, mai degrabă decât în cel al relațiilor dintre soți (Konstantin Markin, precitată, § 62). Din aceasta rezultă că acest griefeste incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 (a) și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4. III.

Reclamantul cere 50.000 EUR (euro) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza refuzului discriminatoriu al concediului parental, al necazurilor administrative pe care a trebuit să le înfrunte pentru a încerca în zadar să obțină o rectificare și care l-au condus în final să plece din armată de propria voință, după paisprezece ani de serviciu, și din cauza faptului că imposibilitatea de a fi lângă copilul său l-a împiedicat să-l îngrijească în mod corespunzător, în timp ce România ar fi săracă în ceea ce privește numărul de grădinițe, centre de zi sau grădinițe. Susține că a fost astfel împiedicat să facă diagnosticul mai devreme al deficitului de atenție și hiperactivității diagnosticat la copilul său din 2005.

Guvernul consideră această cerere excesivă și estimează că o eventuală constatare de încălcare ar putea constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.

Pronunțând în echitate, după cum vrea art. 41, Curtea acordă reclamantului 8.000 EUR pentru prejudiciu moral. 2. Daune materiale

Reclamantul cere, de asemenea, 1.120 EUR pentru prejudiciul material, și anume suma salariilor plătite pe parcursul șaisprezece luni, la rata de 70 EUR pe lună, persoanei pe care a trebuit să o angajeze pentru a se griși de copil. Susține că nu este în măsură să producă dovezi la această privință.

Curtea observă că reclamantul nu a anexat dovezile necesare corespunzătoare pretențiilor expuse. Curtea concluzionează, prin urmare, prin respingerea cererii sale. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere, de asemenea, 305 EUR pentru cheltuieli și costuri, fără a preciza dacă acestea sunt cele suportate în fața instanțelor interne sau pe cele suportate în fața Curții.

Guvernul observă că reclamantul nu a prezentat dovezi la sprijinul cererii.

Curtea observă că reclamantul nu a anexat dovezile necesare corespunzătoare pretențiilor expuse. Curtea concluzionează, prin urmare, prin respingerea cererii sale. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să modeleze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, NEÎNSUFLEȚIT, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la grievul extras din art. 14 combinat cu art. 8 și inadmisibilă pentru restul; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 14 combinat cu art. 8 din Convenție; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 8.000 EUR (opt mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, pentru prejudiciu moral, convertit în moneda națională a Statului pârât la rata aplicabilă în ziua plății; b) că, din momentul expirării acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat prin scris pe 2 octombrie 2012, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 33411/05) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Gabriel Hulea (« le requérant »), a saisi la Cour le 6 septembre 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Minodora Cliveti, avocate à Bacău. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me Irina Cambrea, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant se plaint du refus des autorités nationales de lui accorder un congé parental en raison de son appartenance au sexe masculin, alors qu’il était employé par l’armée.

Le 5 mai 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

A la suite du déport de M. Corneliu Bîrsan, juge élu au titre de la Roumanie (article 28 du règlement), le président de la chambre a désigné M me Kristina Pardalos pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 26 § 4 de la Convention et 29 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Il était électromécanicien dans l’armée roumaine, depuis le 27 juillet 1991.

Le 17 décembre 2001, le deuxième enfant du requérant naquit. Pendant ses dix premiers mois, l’épouse du requérant, enseignante de son état, bénéficia du congé parental. Selon la loi en vigueur, ce congé payé, pour élever son enfant, pouvait s’étendre jusqu’au deuxième anniversaire de l’enfant.

Le 9 septembre 2002, le requérant saisit son supérieur hiérarchique d’une demande de congé parental, motivée par le fait que son épouse devait reprendre son travail dans l’enseignement public pour ne pas perdre le bénéfice d’un poste d’enseignante titulaire. Cette demande fut réitérée à plusieurs reprises par la suite.

Le ministère de la Défense refusa d’accorder au requérant le bénéfice du congé parental, au motif que la loi définissant le statut des militaires ne prévoyait qu’au bénéfice des femmes, parmi le personnel travaillant pour l’armée, le droit de prendre un congé parental pour élever leurs enfants jusqu’à l’âge de deux ans.

Estimant ce refus discriminatoire, le 11 septembre 2003, le requérant saisit le tribunal départemental de Bacău d’une action en justice contre le ministère de la Défense. Entre autres, il demandait à être indemnisé pour le préjudice moral subi du fait de cette discrimination, y compris la pression et des menaces ressenties de la part de ses supérieurs mécontents d’avoir osé réclamer un droit au congé parental en contestant la loi même. Il faisait valoir, en outre, que cette situation lui avait causé du stress et que lui et sa famille, et particulièrement son enfant, avaient dû faire face à ce climat hostile.

Par une décision du 16 janvier 2004, le tribunal départemental de Bacău rejeta l’action du requérant, au motif que la loi spéciale s’appliquant au personnel de l’armée excluait les hommes du bénéfice du congé parental pour élever un enfant jusqu’à l’âge de deux ans.

Dans son pourvoi en recours contre cette décision auprès de la cour d’appel de Bacău, le requérant souleva l’exception d’inconstitutionnalité de la disposition légale régissant le statut des militaires.

Au cours de la procédure, se disant contraint par le choix qu’il avait dû faire entre son poste dans l’armée et le bénéfice des mesures prévues par la loi dans l’intérêt de son enfant, comme le congé parental, le requérant sollicita sa mise en réserve ( trecerea în rezervă ) de l’armée, qu’il obtint à compter du 31 mai 2004.

Saisie de la question préliminaire de constitutionnalité, la Cour constitutionnelle l’accueillit par une décision n o 90 du 10 février 2005 et jugea que l’article 15 de la loi critiquée enfreignait le principe de l’égalité devant la loi et celui de la non-discrimination selon le sexe, tous deux inscrits dans la Constitution.

A la reprise de l’instance, après la décision de la Cour constitutionnelle communiquée le 16 mars 2005, la cour d’appel de Bacau rejeta le pourvoi du requérant par un arrêt définitif du 13 avril 2005. La cour d’appel estima que la disposition légale critiquée par la Cour constitutionnelle n’était de toute manière pas applicable, car le requérant n’avait pas fourni de justificatifs démontrant qu’il avait payé les cotisations nécessaires afin de bénéficier du congé parental. Ces justificatifs ne furent demandés au requérant à aucun stade de la procédure. Elle refusa également de l’indemniser du préjudice moral, considérant sa demande comme non étayée. II.

Jusqu’en 2006, le Statut des cadres militaires (loi n o 80/1995) prévoyait que seules les femmes, parmi le personnel de l’armée, avaient droit au congé parental.

A la suite de la décision de la Cour constitutionnelle rendue sur la question préliminaire de constitutionnalité soulevée par le requérant dans son procès, qui a jugé cette loi incompatible avec le principe de non ‑ discrimination selon le sexe (décision n o 90 du 10 février 2005), cette disposition a été modifiée par la loi n o 18/2006, entrée en vigueur en janvier 2006. La nouvelle loi prévoit désormais que les femmes et les hommes ayant une activité dans le cadre de l’armée ont également droit au congé parental.

D’après une interpellation parlementaire de la députée socialiste ayant initié le projet qui a abouti à la loi no 18/2006, pendant l’année 2005, sur 103 800 bénéficiaires du congé parental pour élever un enfant âgé de moins de 2 ans, 18 990 (soit près de 20%) étaient des hommes.

A l’époque des faits, la loi no 164/2001 prévoyait un système séparé de sécurité sociale pour le personnel de l’Armée, de la Police et des juridictions nationales, différent du droit commun de la sécurité sociale qui était régi par la loi no 19/2000. III.

Les conclusions d’une étude de droit comparé menée sur trente-trois pays du Conseil de l’Europe sont également décrites dans l’arrêt Konstantin Markin (précité, §§ 71-75). EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 14 DE LA CONVENTION COMBINÉ AVEC L’ARTICLE 8

Le requérant voit dans le refus de lui octroyer un congé parental une discrimination fondée sur le sexe. Il invoque l’article 14 de la Convention combiné avec les articles 6 et 8 de la Convention, en rapport avec la procédure qui a abouti au rejet de ses prétentions à cet égard.

Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, la Cour estime approprié d’examiner le grief soulevé par le requérant sous l’angle de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 8, lequel exige également que le processus décisionnel portant sur la vie privée ou familiale soit équitable et respecte, comme il se doit, les intérêts protégés par cette disposition (Saleck Bardi c. Espagne, no 66167/09, § 31, 24 mai 2011).

Les dispositions invoquées se lisent comme suit : Article 8 « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Article 14 « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la présente Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » A. Sur la recevabilité 1. Sur le défaut de qualité de victime du requérant et sur la demande de radiation du rôle formulée par le Gouvernement

Le Gouvernement soutient que le requérant ne peut pas se prétendre victime d’une violation de l’article 14 combiné avec l’article 8. A cet égard, il fait valoir que la Cour constitutionnelle a reconnu dans sa décision n o 90 du 10 février 2005, rendue sur la question préliminaire de constitutionnalité soulevée par le requérant dans son procès, que la loi sur le Statut des cadres militaires en vigueur à l’époque et qui réservait aux femmes, parmi le personnel ayant une activité dans l’armée, le droit au congé parental, était incompatible avec le principe de non-discrimination selon le sexe. En outre, la cour d’appel de Bacău aurait elle aussi reconnu l’existence d’une discrimination, tout en fondant sa décision de rejet des prétentions du requérant non pas sur ladite loi, mais sur une autre disposition légale concernant les contributions aux assurances sociales. Les mesures susmentionnées peuvent, selon le Gouvernement, passer pour une reconnaissance de la violation des droits de l’intéressé garantis par la Convention. Aussi le requérant ne pourrait-il plus se prétendre victime d’une violation de l’article 14 combiné avec l’article 8. Il estime ainsi que la requête doit être rayée du rôle au titre de l’article 37 § 1 b) de la Convention au motif que le litige a été résolu par le constat de la Cour constitutionnelle quant au caractère discriminatoire de la loi sur le Statut des cadres militaires.

Le requérant fait valoir qu’en dépit de ses demandes présentées auprès de ses supérieurs et du ministère de la Défense à partir du 9 septembre 2002, il ne s’est pas vu octroyer le congé parental. En outre, il soutient qu’en dépit de la décision de la Cour constitutionnelle sur le caractère discriminatoire du Statut des cadres militaires en matière de congé parental, les autorités nationales ne lui ont pas fourni une réparation appropriée.

La Cour rappelle qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne peut en principe lui ôter la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, par exemple, Amuur c. France , 25 juin 1996, § 36, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ III, Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999 ‑ VI, et Sakhnovski c. Russie [GC], n o 21272/03, § 67, 2 novembre 2010).

En l’espèce la Cour note qu’à la suite d’une question préliminaire de constitutionnalité, la Cour constitutionnelle a énoncé que la disposition légale critiquée par le requérant était incompatible avec le principe de non-discrimination inscrit dans la Constitution. Toutefois, l’action en dédommagement formée par le requérant en raison de la discrimination subie a par la suite été rejetée par la cour d’appel de Bacău.

La première condition qui ressort de la jurisprudence précitée, à savoir la reconnaissance par les autorités nationales de la violation alléguée, ne prête pas à controverse, le requérant ayant bien obtenu le constat d’une discrimination par la voie de la question préliminaire de constitutionnalité. En revanche, la demande en réparation, fondée sur le fait qu’il n’avait pas bénéficié d’un congé parental et n’avait donc pas pu s’occuper de son enfant, a été rejetée par la décision de la cour d’appel de Bacău du 13 avril 2005.

Il s’ensuit qu’à défaut de réparation, par les autorités nationales, de la violation constatée par elles des droits du requérant au titre de la Convention, ce dernier peut se prétendre encore victime du traitement dont il dénonce le caractère discriminatoire au sens de l’article 34 de la Convention.

En outre, la Cour considère que les conséquences d’une éventuelle violation de la Convention n’ont pas été suffisamment effacées pour lui permettre de conclure que le litige a été résolu au sens de l’article 37 § 1 b) de la Convention ( Konstantin Markin, précité, § 88). 2. Conclusion sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties

Le requérant fait valoir que le congé parental est un bénéfice qui devrait profiter avant tout à l’enfant et non de façon spécifique à la mère en tant que telle, de sorte que les parents devraient jouir d’un traitement égal de la part des autorités à cet égard ; faute d’une telle symétrie de traitement en matière de congé parental, le résultat en l’occurrence est que l’enfant n’a pu tirer profit du congé d’un de ses parents que jusqu’à ses dix mois, en méconnaissance de son intérêt.

Pour ce qui est de la procédure civile qu’il a entamée pour faire valoir son droit au congé parental, le requérant allègue que la cour d’appel de Bacău a arbitrairement rejeté sa demande, comme non étayée, alors qu’il avait fait la preuve tant du préjudice moral subi que de sa couverture sociale au même titre que ses collègues femmes, employées de l’armée.

Invoquant l’affaire Petrovic c. Autriche (27 mars 1998, Recueil 1998 ‑ II), le Gouvernement se réfère à la marge d’appréciation des États dans le secteur économique et social et à l’absence de consensus européen quant aux allocations sociales.

A cet égard, il relève que la cour d’appel de Bacău, dans sa décision du 13 avril 2005, n’a avancé aucun motif de nature discriminatoire, lorsqu’elle a rejeté les prétentions du requérant. En effet, ses prétentions ont été rejetées en raison de son défaut de payement des contributions sociales et non sur la base des dispositions excluant les hommes du congé parental dans le Statut des cadres militaires.

Le Gouvernement admet toutefois que la présente affaire concerne, pour l’essentiel, la différence alléguée de traitement entre les hommes et les femmes militaires quant au congé parental et non l’application des exigences légales en matière de sécurité sociale pour l’obtention de certaines allocations. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle les principes découlant de sa jurisprudence exposés dans l’arrêt Konstantin Markin (précité, §§ 124-127).

En l’espèce, il découle de ce qui précède que, aux fins du congé parental, le requérant, militaire de sexe masculin, se trouvait dans une situation analogue à celle des militaires de sexe féminin ( Konstantin Markin, précité, § 133). Cette situation a conduit, d’ailleurs, la Cour constitutionnelle à estimer, à la demande du requérant, que l’absence de possibilité pour les militaires hommes d’accéder au congé parental, selon le Statut des cadres militaires, constituait une discrimination fondée sur le sexe.

Par ailleurs, depuis 2006, en Roumanie, comme du reste dans un nombre important d’États membres, la législation prévoit que les militaires de sexe masculin ont droit au même congé parental que les militaires de sexe féminin.

La Cour note cependant que le requérant s’est vu refuser le bénéfice d’un congé parental.

En outre, l’action en dédommagement formée par lui en raison de la discrimination subie du fait du refus du congé parental a été rejetée par la cour d’appel de Bacău au motif qu’il n’aurait pas justifié avoir payé ses contributions au système d’assurance sociale et qu’il n’avait pas démontré avoir subi un préjudice moral.

La Cour considère trop formaliste le constat de la cour d’appel selon lequel le requérant n’aurait pas démontré avoir subi un préjudice moral du fait du refus d’un congé parental opposé par son employeur et fondé sur la loi établissant le Statut des cadres militaires. A cet égard, elle rappelle qu’elle a déjà constaté que l’approche formaliste des tribunaux nationaux, qui avaient fait peser sur le requérant l’obligation d’établir l’existence d’un préjudice moral par le biais de preuves susceptibles d’attester des manifestations externes de ses souffrances physiques ou psychologiques, avait eu pour résultat de priver le requérant de la réparation qu’il aurait dû obtenir ( mutatis mutandis, Danev c. Bulgarie , n o 9411/05, §§ 32-37, 2 septembre 2010).

Pour ce qui est du raisonnement de la cour d’appel quant au rejet des prétentions du requérant au motif qu’il n’aurait pas payé les contributions sociales, la Cour note que la question du congé parental, dont le bénéfice était octroyé par la loi sur le Statut des cadres militaires de manière discriminatoire à l’égard des hommes engagés dans l’armée, est distincte de celle des éventuelles allocations. A supposer même que le requérant n’ait pas payé ses contributions sociales, la cour d’appel n’a nullement examiné son droit à un congé parental, éventuellement sans traitement. En outre, la cour d’appel n’a pas donné au requérant la possibilité de prouver le payement de ces cotisations aux assurances sociales et médicales d’autant plus qu’en tant que militaire, il faisait partie d’un système de sécurité sociale séparé du système public de droit commun (paragraphe 21 ci ‑ dessus). Au demeurant, la Cour observe que ni le ministère de la Défense, en tant qu’employeur du requérant et partie adverse dans la procédure, ni la caisse d’assurances de l’armée ne semblent avoir jamais opposé au requérant une quelconque défaillance dans le versement de ses contributions sociales obligatoires, depuis son entrée dans l’armée, en 1991.

Compte tenu de ce qui précède, le refus de la cour d’appel de Bacău d’octroyer une réparation au requérant pour la violation de son droit à ne pas être discriminé dans l’exercice des droits touchant à sa vie de famille n’apparaît pas reposer sur des raisons suffisantes. A cet égard, il importe peu que la cour d’appel n’ait pas avancé de motifs de nature discriminatoire, dans sa décision, si elle a refusé, sans raisons suffisantes, de réparer le préjudice moral causé par la discrimination subie par le requérant du fait du refus du congé parental.

Partant, il y a eu violation de l’article 14 combiné avec l’article 8. II.

Conformément au Rapport explicatif sur le Protocole n o 7, l’égalité visée à l’article 5 ne doit être assurée que dans les relations entre les époux eux-mêmes, quant à leurs personnes ou leurs biens, et dans leurs relations avec leurs enfants. Il s’agit donc de droits et de responsabilités de caractère civil. Cet article ne s’applique pas à d’autres domaines du droit tels que le droit administratif, fiscal, pénal, social, ecclésiastique ou le droit du travail ( Klöpper c. Suisse , n o 25053/94, décision de la Commission du 18 janvier 1996, Décisions et rapports 84, p. 101). Le droit au congé parental relève sans aucun doute du droit du travail et s’inscrit dans le cadre des relations de travail, autrement dit des relations entre le travailleur et son employeur, plutôt que dans celui des relations entre époux. L’affaire porte donc sur l’inégalité entre les sexes et non sur l’inégalité entre les époux ( Konstantin Markin, précité, § 62). Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 (a) et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. III.

Le requérant réclame 50 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi en raison du refus discriminatoire de congé parental, des tracas administratifs qu’il a dû affronter pour essayer en vain d’obtenir un redressement et qui l’ont finalement conduit à quitter l’armée de son propre gré, après quatorze ans de service et du fait que l’impossibilité d’être près de son enfant l’a empêché de prendre soin de lui correctement, alors que la Roumanie serait pauvre en nombre de crèches, haltes-garderies ou jardins d’enfants. Il allègue avoir été ainsi empêché de faire établir plus tôt le diagnostic de déficit d’attention et hyperactivité posé chez son enfant à partir de 2005.

Le Gouvernement trouve cette demande excessive et estime qu’un éventuel constat de violation pourrait constituer en soi une satisfaction équitable suffisante pour tout dommage moral qu’il aurait subi.

Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour alloue au requérant 8 000 EUR pour préjudice moral. 2. Dommage matériel

Le requérant demande également 1 120 EUR au titre du préjudice matériel, à savoir le montant des salaires payés pendant seize mois, à raison de 70 EUR par mois, à la personne qu’il a dû embaucher pour garder l’enfant. Il allègue ne pas être en mesure de produire de justificatifs à cet égard.

La Cour note que le requérant n’a pas joint les justificatifs nécessaires correspondant aux prétentions exposées. La Cour conclut en conséquence au rejet de sa demande. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 305 EUR pour les frais et dépens, sans préciser s’il s’agit de ceux engagés devant les juridictions internes ou de ceux engagés devant la Cour.

Le Gouvernement fait observer que le requérant n’a pas présenté de justificatifs à l’appui.

La Cour note que le requérant n’a pas joint les justificatifs nécessaires correspondant aux prétentions exposées. La Cour conclut en conséquence au rejet de sa demande. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 14 combiné avec l’article 8 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 14 combiné avec l’article 8 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, à convertir en la monnaie nationale de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 octobre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président