M.B. împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 43982/06) îndreptată împotriva României și de care o cetățeană a acestui stat, Dna M.B. („reclamanta"), a sesizat Curt pe 25 octombrie 2006 în temeiul articolului 34 din Convenția de Apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamanta, căreia i-a fost acordată asistența judiciară, este reprezentată de Dn. M. Pencea, avocat la Alexandria. Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agentul lui, Dn. Răzvan-Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanta se plânge de inefectivitatea anchetei penale privind violul de care a fost victimă pe 19 iulie 1999.

Pe 20 noiembrie 2009, președintele celei de-a treia secții a hotărât comunicarea cererei Guvernului. Cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât că camera s-ar pronunța în același timp asupra recevabilității și fondului. În plus, în virtutea articolului 47 § 3 din Regulamentul Curții, s-a hotărât acordarea din oficiu a anonimatului reclamantei. ÎN FAPT

De la adolescență, autoritățile medicale au examinat regulat reclamanta și au constatat că suferă de o formă gravă de psihoză care avea ca consecință pierderea autonomiei și a capacității de muncă.

Pe 19 iulie 1999, la începutul serii, reclamanta a plecat singură din domiciliul părinților. Îngrijorați de absența sa, părinții au căutat-o în vecinătate și către ora 23, au informat postul de poliție de dispariția sa.

Reclamanta s-a întors către 1 ora dimineața. Prezenta urme de violență și le-a spus că a fost victimă a unui viol.

Pe 20 iulie 1999 dimineața, mama sa a depus plângere pentru viol la postul de poliție. În aceeași zi, la cererea poliției, un medic din laboratorul departamental de medicină legală a examinat reclamanta. A remarcat numeroase ecchimose pe coapsele ei și a estimat că acestea violențe ar fi fost exercitate pe ea pe 19 iulie 1999. De asemenea, a indicat că reclamanta suferise o desflorare cu „ruptură completă a hemenului și infiltrare de sânge" care ar putea data din ziua precedentă. În fine, la examenul genital, a identificat prezența unui „depozit albicioș" pe partea inferioară a hemenului.

Într-o declarație dată poliției pe 23 iulie 1999, mama reclamantei a precizat că la întoarcerea la casă, fiica sa prezenta urme de violență și că lenjeria ei era pătată de sânge. A adăugat că fiica sa i-a vorbit despre un bărbat în vârstă de aproximativ treizeci de ani care o dusese într-o casă și apoi o bătuse pentru a se întinde pe un salteață unde o violase.

Într-o nouă declarație din 29 iulie 1999, mama reclamantei a descris că noaptea violului, observase că fiica sa avea hainele murdare de noroiu, ierburi de țapinăr agățate de ciorapi și chiloții pătați de sânge.

De asemenea, a relatat că pe 20 și 21 iulie 1999, se dusese într-un gol situat aproape unde era o casă dărăpănată locuită de un bărbat pe care-l suspecta de a fi autorul violului. În timp ce discuta cu mai multe persoane, ar fi fost agresată verbal de ocupantul casei care i-ar fi reproșat că-l urmărește. A doua zi, 22 iulie 1999, aceeași persoană ar fi abordat-o din nou în stradă și i-ar fi spus că nu are nici o vină în agresiunea fiicei sale. În fine, mama reclamantei a precizat că noaptea violului, aceasta pierduseră o pletă și i-a lipsit o brete la rochie.

Pe 28 iulie 1999, un inspector de poliție a interogat reclamanta în prezența tatălui ei. Ea a declarat că petrecuse noaptea singură într-un parc. A afirmat că se rănise singură făcând gimnastică și că se rupse singură rochie.

Pe 2 septembrie 1999, poliția a interogat părinții reclamantei și T.A., persoana pe care mama reclamantei o suspecta de a agresa fiica sa.

T.A. a recunoscut relații sexuale cu reclamanta pe 19 iulie 1999, dar a precizat că reclamanta era de plin greu chez el și că consimțise și chiar insistase pentru relații sexuale. Conform lui, relația sexuală ar fi avut loc în interior în casă, pe o canapea.

Interogat în aceeași zi, tatăl reclamantei a afirmat că dorește identificarea și pedepsirea violatorului fiicei sale. După aceasta, a revenit asupra declarației sale.

Printr-o ordonanță din 18 octombrie 1999, sprijinindu-se pe declarația tatălui reclamantei, procuratura din tribunalul de primă instanță din Alexandria a concluzionat că părțile au ajuns la o înțelegere și că relațiile sexuale au fost liber consentite. De aceea, a pronunțat o declinare pentru T.A.

Tatăl reclamantei a contestat declinarea și a cerut reluarea urmăririi penale susținând că procuratura a interpretat incorect declarațiile sale. Într-o declarație ulterioară, a precizat că fusese indus în eroare de un polițist care-i explicase că T.A. era irresponsabil și că din acest motiv, nu putea fi urmărit penal pentru actele sale.

Pe 25 mai 2001, procurorul-șef al procuraturii a infirmat ordonanța sus-menționată cu motivul că în caz de viol, conform dispozițiilor codului de procedură penală, acțiunea penală era pusă în mișcare din oficiu și că de aceea, procuratura greșise sprijinindu-se pe declarația tatălui reclamantei pentru a pronunța declinarea. Procurorul a ordonat, de asemenea, o expertiza psihiatrică a reclamantei și a lui T.A., audieri a reclamantei, părinților ei, a lui T.A. și ai martorilor.

Expertizele au stabilit, pe de-o parte, că reclamanta suferă de schizofrenie paranoică și că nu are discernământ și, pe de altă parte, că T.A. prezintă tulburări polimorfice ale personalității și că are o întârziere mentală, dar că-și păstrează discernământul.

Interogat de poliție pe 22 septembrie 2001, T.A. a retras confesiunile pretextând că acestea erau consecința tulburărilor sale psihiatrice.

Printr-o ordonanță din 6 noiembrie 2001, procuratura a pronunțat o declinare pentru T.A., estimând că nu existau dovezi determinante împotriva sa. A ordonat poliției să continue investigațiile pentru a identifica autorul violului.

Interogat din nou de poliție, pe 11 decembrie 2001 și 7 februarie 2002, T.A. a revenit asupra declarațiilor sale și a recunoscut din nou relații sexuale fără constrângere cu reclamanta. El a explicat retractarea anterioară prin frica provocată de amenințările mamei reclamantei.

Pe 7 martie 2002, procuratura a concluzionat din nou cu declinare cu motivul că nu era stabilit că T.A. exercitase violență asupra reclamantei și că ecchimosele puteau proveni dintr-un act sexual normal. În plus, a estimat că T.A. nu cunoștea absența discernământului la reclamantă.

Pe plângere a tatălui reclamantei, printr-o ordonanță din 11 septembrie 2002, procurorul-șef al procuraturii din tribunalul județean al Teleorman a ordonat reluarea investigației cu motivul că expertiza privind T.A. nu respectase normele interne de procedură.

O nouă expertiză a confirmat că T.A. suferă de tulburări polimorfice ale personalității și că are o întârziere mentală. A concluzionat că T.A. aveva discernământ diminuat. Interogat de poliție, T.A. menținut confesiunile privind existența relațiilor sexuale liber consentite cu reclamanta.

Sprijinindu-se pe un raport al poliției care estima că în vederea întârzierii mentale a lui T.A., acesta nu cunoștea nici nu profita de handicapul mental al reclamantei și că urmele violenței puteau fi explicate prin consumarea unei relații sexuale normale, procuratura pronunță pe 4 martie 2003 o nouă declinare.

Contestația introdusă de părinții reclamantei la tribunalul de primă instanță din Alexandria fusese respinsă printr-o sentință din 29 octombrie 2003.

Apelul lor a fost admis printr-o hotărâre din 15 ianuarie 2004 a tribunalului județean al Teleorman. Tribunalul a judecat că investigația fusese superficială și că a doua expertiză psihiatrică a lui T.A. nu era încă regulată. De aceea, a ordonat continuarea investigației și audieri ale părților și martorilor.

O nouă expertiză a concluzionat că la data faptelor, T.A. acționase cu discernământ. Mărturisirea unei persoane care cunoștea reclamanta și inculpatul nu dăduse lămuriri asupra evenimentelor din noaptea de 19 iulie 1999.

Interogat de poliție, pe 8 iunie 2005, T.A. recunoscut violul și procuratura a cerut tribunalului de primă instanță din Alexandria plasarea sa în detentie preventivă. În fața tribunalului și în prezența unui avocat comis din oficiu, T.A. revenit asupra confesiunilor și negat relația sexuală. Tribunalul a respins cererea de plasare a lui T.A. în detentie preventivă, estimând că investigația putea continua cu acesta în libertate.

Pe 30 iunie 2005, poliția propune trimiterea lui T.A. în fața tribunalului pentru viol.

Printr-o ordonanță din 4 august 2005, procuratura încheie urmărirea estimând că în absența dovezilor determinante, beneficiul dubiului merge la inculpat.

Contestația părinților reclamantei fusese respinsă printr-o sentință din 31 octombrie 2005 a tribunalului de primă instanță din Alexandria care, în vederea bolilor psihice de care sufera T.A. și absența dovezilor, judecat că doar declarații sale schimbătoare nu suffisau pentru a justifica condamnarea sa.

Apelul părinților împotriva acestei sentințe a fost admis printr-o hotărâre din 22 decembrie 2005 a tribunalului județean al Teleorman care referă T.A. în fața tribunalului de primă instanță pentru a fi judecat pentru viol. Tribunalul estimat că T.A. nu furnizase o explicație convingătoare poziției sale schimbătoare, în timp ce recunoscut existența relațiilor sexuale și furnizase numeroase detalii. În plus, tribunalul considerat că una din declarații a lui T.A. conform căreia existau buruieni rele în curtea sa era apropiată de cea a mamei reclamantei care indicase că herburi agățate de ciorapi ai fiicei sale.

Tribunalul de primă instanță interogat doi martori, dar ei negară orice cunoștință a faptelor. T.A. continuat negarea relației sexuale și afirmat că recunoscut faptele pentru că fusese influențat de poliție și procuratura.

Printr-o sentință din 29 martie 2006, tribunalul achita T.A. cu motivul că nu existau dovezi putând inversa prezumția de nevinovăție. Tribunalul observat că doi martori nu putuseră furniza informații și judecat că prezența herburi de țapinăr pe ciorapi ai reclamantei nu dovedea că intraseră noaptea în curtea lui T.A. În fine, în privința poziției schimbătoare a acestuia, tribunalul considerat că declarații sale contradictorii se explică prin bolile psihice de care sufera.

La apel și apelație de părinții reclamantei, prin două hotărâri ale datelor 10 mai și 22 iunie 2006, tribunalul județean și curtea de apel confirmă achitarea. Instanțele estimat că în absența dovezilor, T.A. beneficiază prezumța de nevinovăție care nu putea inversat prin doar declarații sale contradictorii.

Pe 29 septembrie 2006, procuratura informă părinții reclamantei că poliția continua investigațiile pentru a identifica autorul violului.

Între 2006 și 2009, răspunzând la numeroase cereri de informații, procuratura și poliția informau părinții reclamantei că investigații era în curs, fără niciodată preciza ce măsuri concrete fusese luate.

Pe 28 iulie 2009, procuratura informează părinții reclamantei că dosarul fusese clasat fără continuare cu motivul că prescripția răspunderii penale intervenit.

Părinții reclamantei au acționat ca reprezentanți legali ai săi în diferite proceduri interne privind evenimente din 19 iulie 1999. ÎN DREPT

Curt estimează că problemele ridicate de reclamantă trebuie examinat sub aspectul procedural al articolului 3 din Convenție care consacrează obligația autorităților competente de a conduce o anchetă efectivă în caz atingere a integrității fizice sau mentale a reclamanților (a se vedea, cu adaptările de rigoare, A. c. Regatul Unit, 23 septembrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VI, p. 2699, § 22; Z și alții c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 29392/95, §§ 73-75, CEDO 2001-V; E. și alții c. Regatul Unit, nr. 33218/96, 26 noiembrie 2002; M.C., sus-citat, § 153 și Kontrová c. Slovacia, nr. 7510/04, §§ 49 și urm., 31 mai 2007).

Prin urmă, Curt observă că reclamanta nu critică dispozițiile codului de procedură penală care sancționează violul, ci se plânge absență unei anchetă efectivă proprii a permite identificarea și pedepsirea persoanei responsabile violului. Curt nu estimează deci necesar se plaseze, în plus, pe terenul articolului 8 din Convenție (a contrario, M.C. c. Bulgaria, nr. 39272/98, § 153, CEDO 2003-XII). 46. art. 3 din Convenție se citește ca: „Niciun nu poate fi supus torturii nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante." A. Cu privire la recevabilitate

Curt constată că petiția nu este evident mai puțin întemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curt observă de altfel că se lovește nici alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine să-i declare recevabilă. B. Cu privire la fond

Reclamanta susține că numeroase omisiuni și întârzieri nejustificate au compromis efectivitatea investigației și au dus la clasificarea dosarului pentru cauza prescripției.

Guvernul se opune acestei teze. Afirmă că o anchetă a fost deschisă rapid, de îndată ce faptele au fost aduse la cunoștința autorităților, cu câteva ore după violul de care reclamanta a fost victimă și că aceasta din urmă fusese prompt examinată de un medic legist.

În plus, Guvernul expune că, contrair dreptului și practicii interne descrise în hotărârea M.C. sus-citată, codul penal român sancționează violul sub constrângere psihică sau pe persoană incapabilă se apere.

În speță, Guvernul estimează că investigația a fost efectivă și adecvată și că măsurile luate permiseră răspuns la ansamblul observațiilor părinților reclamantei. Absența condamnării lui T.A. nu ar putea, după opinia Guvernului, lipsi investigația caracterului efectiv.

Curt reamintește că atunci când o persoană formează o alegație apărabilă atingere la integritatea fizică sau mentală, autoritățile trebuie prompt deschisă o anchetă capabilă identifica și pedepsi persoane responsabile. O asemenea obligație nu poate fi limitată doar cazuri maltraire exercitate de agenți statului (a se vedea, M.C., sus-citat, § 151). În caz persoane vulnerabile, din care fac parte copii și persoane handicapate, autoritățile trebuie arată atenție particular și trebuie asigura victimelor protecție crescută din cauza capacitate sau voință plângeri care se găsesc des slăbite (a se vedea, cu adaptările de rigoare, Batı și alții c. Turcia, nr. 33097/96 și 57834/00, § 133, CEDO 2004-IV (fragmente); M.C., sus-citat, § 150 și Jasinskis c. Letonia, nr. 45744/08, §§ 59 și urm., 21 decembrie 2010).

Zis-vă, nu se vorba obligație rezultat, ci mijloace. Autoritățile trebuit luate măsuri rezonabil had lor obținea dovezi privind faptele în cauză, inclusiv declarație victimă, depozări martori, expertiize și certificat medical proprii furniza raport complet precis răni și analizie obiectivă constatări medicale. Orice deficiență investigație slăbind capacitate stabili responsabilități risc nu răspunde exigență art. 3 Convenție (Batı și alții, sus-citat, § 134, CEDO 2004-IV (fragmente) și Šečić c. Croația, nr. 40116/02, § 54, 31 mai 2007).

Trebuie, efectivă investigație, este necesar conducă cu celeritate și diligență rezonabile. Răspuns rapid autoritățile esențial conserva încredere public respectarea principiu legalitate și evita aparență complicitate toleranță acte ilegale (Membri (97) Congregație martori Iehova Gldani c. Georgia, nr. 71156/01, § 97, 3 mai 2007).

Curt observă că prezenta cauză, anchetă deschisă urmare plângere depusă mama reclamantei 20 iulie 1999. Rezultat relaxe T.A. motivul absență dovezi raport sexual, beneficiu dubiului merge inculpat.

S-a efectivitate acestă anchetă, Curt constată cercetători nu aveau sarcină ușoară din cauză handicap, reclamanta apăr lămuriri asupra evenimente noapte 19 iulie 1999.

Cu toate acestea, Curt consideră din cauză vulnerabilitate particular, reclamanta trebuit beneficia protecție crescută (cu adaptările de rigoare, Jasinskis, sus-citat, § 59). Ținând seama obligație pozitivă, inerent art. 3 Convenție, autoritățile interne trebuit folosi, de îndată faptele portate cunoștință, posibilitate deschisă stabili circumstanță viol (cu adaptările de rigoare, M.C., sus-citat, § 150).

Acest sens, afară faptul autoritățile interne pară nu fi luat nici măsură deși semnalizare dispariție neliniștitoare reclamantei curs noapte 19 iulie 1999, Curt observă examen medical limitat constat consecință fizică viol, fără cerere medic legist culegere conserva dovezi, cum ar urmele sperma, păr sau altă materie organică.

Curt constată de asemenea cercetători nu perchiziționat vreodată imobil viol s-ar produs căutare dovezi. Nu au analizat nici conservat haine reclamantei pătate sânge și deteriorate (a se vedea, cu adaptările de rigoare, V.D. c. România, nr. 7078/02, §§ 114 și 115, 16 februarie 2010).

Deasupra, investigație suspendată perioada mai mult nouăsprezece luni, între 18 octombrie 1999 și 25 mai 2001, din cauză eroare procuratura privind aplicare dispoziție cod procedură penală. Altă întârziere din renvoi succesiv adăugat, redând colecție dovezi materiale aproape imposibil.

Dacă omisiuni putere explica, puțin partial, context recunoaștere inițial faptele principal suspect, Curt estimează confesiune T.A. exonera cercetători obligație lua măsuri asigura obținere dovezi proprii etaya declarații părți. Căutare dovezi materiale era atât mai necesar absent s-a dovedit importanță crucială moment principal suspect revenit declarații negat autori faptelor.

Acest sens, Curt observă înainte autoritățile interne pronunța privind cuestiune consimțământ reclamantei avea raport sexual T.A., era indispensabil stabili dacă avut ori nu raport sexual între ei. Or, căutare, conserva examen dovezi materiale permis răspunde cuestiune esențial confruntând versiune diferită faptelor susținute T.A. aprecia în același timp credibilitate (a se vedea, cu adaptările de rigoare, L.Z. c. România, nr. 22383/03, § 34, 3 februarie 2009 și Boroancă c. România, nr. 38511/03, § 47, 22 iunie 2010).

Cât examen dosar tribunale interne, Curt constată au desfășurat eforturi eclairez circumstanță cauza. Particular, mai expertiize psihologice efectuat și părți interogat numeroase ori.

Cu toate acestea, ținând seama trecere timp, nici dovadă directă ar putut corobora versiune faptele dată părinții reclamantei și inculpat putut fi stabilit. De aceea, tribunale redus judeca credibilitate doar bază declarații contradictorii acestuia și expertiize psihologice realizate.

Aceste circumstanțe, neapărat constat lacune investigație inițial condus organe urmărire și anume absență măsuri vizând identifica și conserva elemente dovadă au condiționat determinant, aceasta până sfârșit procedură, apreciere faptele litigioase.

Curt concluzionează prin urmare a existat speță, încălcare obligație pozitivă datorează statul pârât virtutea aspectul procedural art. 3 Convenție. Estimă, de altfel, nici cuestiune distinctă pune terenul art. 13 Convenție.

Reclamanta cere 100.000 euro (EUR) cu titlu prejudiciu moral suferit în cauza suferinței fizice și traumatelor psihice care zece ani investigație au cauzat-o, precum și părinții.

Guvernul se opune acestă cerere pe care o estimează speculativ și excesivă. Reamintește că în cauza M.C. sus-citată, Curt alocat reclamantei 8.000 EUR pentru încălcarea articolelor 3 și 8 Convenție.

Curt estimează că reclamanta trebuit experimentează detresă și suporta traumă psihologic legat puțin partial deficiențe constatat abordare autoritățile competente (a se vedea, cu adaptările de rigoare, M.C., sus-citat, § 194). Pronunțând echitate, aloca suma 10.000 EUR interesat. B. Frais și dépens

Reclamanta cere de asemenea 5.732,60 lei români (RON), adică echivalent aproximativ 1.400 EUR pentru frais și dépens suportat fața jurisdicții interne și pentru suportat fața Curții. Furniza justificativ frais traducere, corespondență și onorarii avocați.

Guvernul se opune acestă cerere. Estimează frais suportat jurisdicții interne excesiv și nu avut legătură cauzalitate cu încălcarea alegată. S-a traducere, consideră au fost de asemenea excesiv și nejustificați.

Conform jurisprudență Curții, reclamant poate obține rambursare frais și dépens care cât vreme găsesc stabilit realitate, necesitate și caracter rezonabil rată.

Speță și ținând seama documente posesia și criterii sus-menționate, Curt estimează frais reclamați au fost realmente suportat, corespundeau necesitate și sunt rezonabil privitor rată. Suma total reclamată, trebuie deci dedus montant 850 EUR versați reclamantă Consilul Europei calea asistență judiciară, reduce 550 EUR montant rămas plată, plus orice montant putând datorat titlu impozit. C. Dobânzi de moră

Curt consideră apropiat califica rată dobânzi moră rată dobândă instalație împrumut marginal Banca Centrală Europeană majorată trei puncte procentuale. DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURT, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția recevabilă; 2. Declară a existat încălcare aspectul procedural art. 3 Convenție; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie verse reclamantei, termen trei luni de la data hotărâre va deveni definitivă conform art. 44 § 2 Convenție, următoarele sume, convertire monedă Statul pârât rată aplicabilă data reglementării: i) 10.000 EUR (zece mii euro), plus orice montant putând datorat titlu impozit, pentru prejudiciu moral; ii) 550 EUR (cinci sute cincizeci euro), plus orice montant putând datorat titlu impozit, pentru frais și dépens; b) că de la expirarea acestui termen și până plată, acestă sume vor majorate interes simplu rată egală cea instalație împrumut marginal Banca Centrală Europeană aplicabilă în această perioadă, crescută trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea satisfacție echitabilă pentru restul. Semnat în franceză, apoi comunicat în scris pe 3 noiembrie 2011, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 43982/06) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M me M.B. (« la requérante »), a saisi la Cour le 25 octobre 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante, qui a été admise au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représentée par M e M. Pencea, avocat à Alexandria. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») était représenté par son agent, M. Răzvan ‑ Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

La requérante se plaint de l’ineffectivité de l’enquête pénale sur le viol dont elle a été victime le 19 juillet 1999.

Le 20 novembre 2009, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. En outre, en vertu de l’article 47 § 3 du Règlement de la Cour, il a été décidé d’accorder d’office l’anonymat à la requérante. EN FAIT

Depuis son adolescence, les autorités médicales examinèrent régulièrement la requérante et constatèrent qu’elle souffrait d’une forme grave de psychose qui avait pour conséquence la perte de l’autonomie et de la capacité de travail.

Le 19 juillet 1999, en début de soirée, la requérante quitta seule le domicile de ses parents. Inquiets de son absence, les parents la cherchèrent dans le voisinage et vers 23 heures, ils informèrent le commissariat de police de sa disparition.

La requérante rentra vers 1 heure du matin. Elle présentait des traces de violence et leur dit avoir été la victime d’un viol.

Le 20 juillet 1999 au matin, sa mère porta plainte pour viol auprès du commissariat de police. Le même jour, sur demande de la police, un médecin du laboratoire départemental de médecine légale examina la requérante. Il fit état de nombreuses ecchymoses sur ses cuisses et estima que ces violences auraient été exercées sur elle le 19 juillet 1999. Il indiqua également que la requérante avait subi une défloration avec « rupture complète de l’hymen et infiltration de sang» qui pourrait dater de la veille. Enfin, lors de l’examen génital, il identifia la présence d’un « dépôt blanchâtre » sur la partie inférieure de l’hymen.

Dans une déclaration à la police du 23 juillet 1999, la mère de la requérante précisa qu’à son retour à la maison, sa fille présentait des traces de violences et que sa lingerie était tachée de sang. Elle ajouta que sa fille lui avait parlé d’un homme âgé d’environ trente ans qui l’avait emmenée dans une maison et ensuite l’avait battue pour s’allonger sur un matelas où il l’avait violée.

Dans une nouvelle déclaration du 29 juillet 1999, la mère de la requérante décrivit que la nuit du viol, elle avait remarqué que sa fille avait les vêtements salis par la boue, des herbes d’aigremoine accrochées à ses chaussettes et la culotte tachée de sang.

En outre, elle relata que les 20 et 21 juillet 1999, elle s’était rendue dans une rue située à proximité où il y avait une maison délabrée habitée par un homme qu’elle soupçonnait d’être l’auteur du viol. Pendant qu’elle discutait avec plusieurs personnes, elle aurait été agressée verbalement par l’occupant de la maison qui lui aurait reproché de le traquer. Le lendemain, le 22 juillet 1999, la même personne l’aurait à nouveau abordée dans la rue et lui aurait dit qu’il n’y était pour rien dans l’agression de sa fille. Enfin, la mère de la requérante précisa que la nuit du viol, cette dernière avait perdu une barrette à cheveux et qu’il lui manquait une bretelle à sa robe.

Le 28 juillet 1999, un inspecteur de police interrogea la requérante en présence de son père. Elle déclara qu’elle avait passé la nuit seule dans un parc. Elle affirma qu’elle s’était blessée toute seule en faisant de la gymnastique et qu’elle s’était elle-même déchiré la robe.

Le 2 septembre 1999, la police interrogea les parents de la requérante et T.A., la personne que la mère de la requérante soupçonnait d’avoir agressé sa fille.

T.A. avoua avoir entretenu des relations sexuelles avec la requérante le 19 juillet 1999, mais précisa que la requérante était de son plein gré chez lui et qu’elle avait consenti et même insisté pour qu’ils aient une relation sexuelle. Selon lui, le rapport sexuel aurait eu lieu à l’intérieur de la maison, sur un canapé.

Interrogé le même jour, le père de la requérante affirma qu’il souhaitait l’identification et la punition du violeur de sa fille. Ensuite, il revint sur sa déclaration.

Par une ordonnance du 18 octobre 1999, s’appuyant sur la déclaration du père de la requérante, le parquet près le tribunal de première instance d’Alexandria conclut que les parties étaient parvenues à un accord et que les rapports sexuels avaient été librement consentis. Par conséquent, il rendit un non-lieu en faveur de T.A.

Le père de la requérante contesta le non-lieu et demanda la reprise des poursuites affirmant que le parquet avait mal interprété ses déclarations. Dans une déclaration ultérieure, il précisa qu’il avait été induit en erreur par un policier qui lui avait expliqué que T.A. était irresponsable et qu’à ce titre, il ne pouvait pas être poursuivi pénalement pour ses actes.

Le 25 mai 2001, le procureur en chef du parquet infirma l’ordonnance susmentionnée au motif qu’en cas de viol, selon les dispositions du code de procédure pénale, l’action pénale était mise en mouvement d’office et que dès lors, c’était par erreur que le parquet s’était fondé sur la déclaration du père de la requérante pour prononcer le non ‑ lieu. Le procureur ordonna également une expertise psychiatrique de la requérante et de T.A., l’audition de la requérante, de ses parents, de T.A. et des témoins.

Les expertises établirent, d’une part, que la requérante souffrait de schizophrénie paranoïde et qu’elle n’avait pas de discernement et, d’autre part, que T.A. présentait des troubles polymorphes de la personnalité et qu’il accusait un retard mental, mais qu’il gardait son discernement.

Interrogé par la police le 22 septembre 2001, T.A. rétracta ses aveux alléguant que ceux-ci étaient la conséquence de ses troubles psychiatriques.

Par une ordonnance du 6 novembre 2001, le parquet rendit un non ‑ lieu en faveur de T.A., estimant qu’il n’y avait pas de preuves déterminantes à son encontre. Il ordonna à la police de poursuivre les investigations afin d’identifier l’auteur du viol.

Interrogé à nouveau par la police, les 11 décembre 2001 et 7 février 2002, T.A. revint sur ses déclarations et avoua de nouveau des rapports sexuels sans contrainte avec la requérante. Il expliqua sa précédente rétractation par la peur provoquée par les menaces de la mère de la requérante.

Le 7 mars 2002, le parquet conclut à nouveau au non-lieu au motif qu’il n’était pas établi que T.A. avait exercé des violences sur la requérante et que les ecchymoses pouvaient provenir d’un acte sexuel normal. En outre, il estima que T.A. ignorait l’absence de discernement chez la requérante.

Sur plainte du père de la requérante, par une ordonnance du 11 septembre 2002, le procureur en chef du parquet près le tribunal départemental de Teleorman ordonna la réouverture de l’enquête au motif que l’expertise concernant T.A. n’avait pas respecté les règles internes de procédure.

Une nouvelle expertise confirma que T.A. souffrait de troubles polymorphes de la personnalité et qu’il accusait un retard mental. Elle conclut que T.A. avait le discernement diminué. Interrogé par la police, T.A. maintint ses aveux concernant l’existence des rapports sexuels librement consentis avec la requérante.

S’appuyant sur un rapport de la police qui estimait qu’au vu du retard mental de T.A., ce dernier n’avait ni connu ni profité du handicap mental de la requérante et que les traces de violences pouvaient s’expliquer par la consommation d’un rapport sexuel normal, le parquet rendit le 4 mars 2003 un nouveau non-lieu.

La contestation introduite par les parents de la requérante auprès du tribunal de première instance d’Alexandria fut rejetée par un jugement du 29 octobre 2003.

Leur pourvoi fut accueilli par un arrêt du 15 janvier 2004 du tribunal départemental de Teleorman. Le tribunal jugea que l’enquête avait été sommaire et que la deuxième expertise psychiatrique de T.A. n’était toujours pas régulière. Par conséquent, il ordonna la poursuite de l’enquête et l’audition des parties et des témoins.

Une nouvelle expertise conclut qu’à l’époque des faits, T.A. avait agi avec discernement. Le témoignage d’une personne qui connaissait la requérante et l’accusé n’apporta pas d’éclaircissements sur les événements du 19 juillet 1999.

Interrogé par la police, le 8 juin 2005, T.A. reconnut le viol et le parquet demanda au tribunal de première instance d’Alexandria son placement en détention provisoire. Devant le tribunal et en présence d’un avocat commis d’office, T.A. revint sur ses aveux et nia le rapport sexuel. Le tribunal rejeta la demande tendant au placement de T.A. en détention provisoire, estimant que l’enquête pouvait continuer avec ce dernier en liberté.

Le 30 juin 2005, la police proposa le renvoi de T.A. devant le tribunal du chef de viol.

Par une ordonnance du 4 août 2005, le parquet mit fin aux poursuites estimant qu’en l’absence de preuves déterminantes, le doute profitait à l’accusé.

La contestation des parents de la requérante fut rejetée par un jugement du 31 octobre 2005 du tribunal de première instance d’Alexandria qui, au vu des maladies psychiques dont souffrait T.A. et de l’absence de preuves, jugea que ses seules déclarations changeantes ne suffisaient pas pour justifier sa condamnation.

Le pourvoi des parents contre ce jugement fut accueilli par un arrêt du 22 décembre 2005 du tribunal départemental de Teleorman qui renvoya T.A. devant le tribunal de première instance pour être jugé pour viol. Le tribunal estima que T.A. n’avait pas fourni d’explication convaincante à sa position changeante, alors qu’il avait reconnu l’existence des rapports sexuels et en avait fourni de nombreux détails. En outre, le tribunal considéra qu’une des déclarations de T.A. selon laquelle il y avait des mauvaises herbes dans sa cour était à rapprocher de celle de la mère de la requérante qui avait indiqué qu’il y avait des herbes accrochées sur les chaussettes de sa fille.

Le tribunal de première instance interrogea deux témoins, mais ils nièrent toute connaissance des faits. T.A. continua à nier le rapport sexuel et affirma qu’il avait reconnu les faits parce qu’il avait été influencé par la police et par le parquet.

Par un jugement du 29 mars 2006, le tribunal relaxa T.A. au motif qu’il n’y avait pas de preuve pouvant renverser la présomption d’innocence. Le tribunal observa que les deux témoins n’avaient pas pu fournir de renseignements et jugea que la présence d’herbes d’aigremoine sur les chaussettes de la requérante ne prouvait pas qu’elle était entrée la nuit dans la cour de T.A. Enfin, quant à la position changeante de ce dernier, le tribunal considéra que ses déclarations contradictoires s’expliquaient par les maladies psychiques dont il souffrait.

Sur appel et pourvoi des parents de la requérante, par deux arrêts des 10 mai et 22 juin 2006, le tribunal départemental et la cour d’appel confirmèrent la relaxe. Les juridictions estimèrent qu’en l’absence de preuves, T.A. bénéficiait de la présomption d’innocence qui ne pouvait pas être renversée par ses seules déclarations contradictoires.

Le 29 septembre 2006, le parquet informa les parents de la requérante que la police continuait les investigations afin d’identifier l’auteur du viol.

Entre 2006 et 2009, répondant à de nombreuses demandes de renseignements, le parquet et la police informèrent les parents de la requérante que des investigations étaient en cours, sans jamais préciser quelles mesures concrètes avaient été prises.

Le 28 juillet 2009, le parquet informa les parents de la requérante que le dossier avait été classé sans suite au motif que la prescription de la responsabilité pénale était intervenue.

Les parents de la requérante ont agi en tant que ses représentants légaux dans les différentes procédures internes concernant les événements du 19 juillet 1999. EN DROIT I.

La Cour estime que les questions soulevées par la requérante doivent être examinées sous le volet procédural de l’article 3 de la Convention qui consacre l’obligation pour les autorités compétentes de conduire une enquête effective en cas d’atteinte à l’intégrité physique ou mentale des requérants (voir, mutatis mutandis, A. c. Royaume-Uni , 23 septembre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VI, p. 2699, § 22 ; Z et autres c. Royaume-Uni [GC], n o 29392/95, §§ 73-75, CEDH 2001-V ; E. et autres c. Royaume-Uni , n o 33218/96, 26 novembre 2002 ; M.C., précité, § 153 et Kontrová c. Slovaquie , n o 7510/04, §§ 49 et suiv., 31 mai 2007).

Par ailleurs, la Cour note que la requérante ne critique pas les dispositions du code de procédure pénale qui sanctionnent le viol, mais qu’elle se plaint de l’absence d’une enquête effective propre à permettre l’identification et la punition de la personne responsable du viol. La Cour n’estime dès lors pas nécessaire de se placer, de surcroît, sur le terrain de l’article 8 de la Convention ( a contrario, M.C. c. Bulgarie , n o 39272/98, § 153, CEDH 2003 ‑ XII).

L’article 3 de la Convention se lit ainsi : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

La requérante soutient que de nombreuses omissions et des retards injustifiés ont compromis l’effectivité de l’enquête et ont entraîné le classement du dossier pour cause de prescription.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il affirme qu’une enquête a été rapidement ouverte, dès que les faits ont été porté à la connaissance des autorités, quelques heures après le viol dont la requérante a été victime et que cette dernière a été promptement examinée par un médecin légiste.

En outre, le Gouvernement expose que, contrairement au droit et à la pratique internes décrits dans l’arrêt M.C. , précité, le code pénal roumain punit le viol sous contrainte psychique ou sur personne incapable de se défendre.

En l’espèce, le Gouvernement estime que l’enquête a été effective et adéquate et que les mesures prises ont permis de répondre à l’ensemble des observations des parents de la requérante. L’absence de condamnation de T.A. ne saurait, de l’avis du Gouvernement, priver l’enquête de son caractère effectif.

La Cour rappelle que lorsqu’une personne formule une allégation défendable d’atteinte à son intégrité physique ou mentale, les autorités doivent promptement ouvrir une enquête capable d’identifier et de punir les personnes responsables. Une telle obligation ne saurait être limitée aux seuls cas de mauvais traitements infligés par les agents de l’Etat (voir, M.C. , précité, § 151). Dans le cas des personnes vulnérables, dont font partie les enfants et les personnes handicapées, les autorités doivent faire preuve d’une attention particulière et doivent assurer aux victimes une protection accrue en raison de leur capacité ou de leur volonté de se plaindre qui se trouvent souvent affaiblies (voir, mutatis mutandis, Batı et autres c. Turquie , n os 33097/96 et 57834/00, § 133, CEDH 2004 ‑ IV (extraits) ; M.C., précité, § 150 et Jasinskis c. Lettonie , n o 45744/08, §§ 59 et suiv., 21 décembre 2010).

Certes, il ne s’agit pas d’une obligation de résultat, mais de moyens. Les autorités doivent avoir pris les mesures raisonnables dont elles disposaient pour obtenir les preuves relatives aux faits en question, y compris la déclaration de la victime, les dépositions des témoins, les expertises et les certificats médicaux propres à fournir un compte rendu complet et précis des blessures et une analyse objective des constatations médicales. Toute déficience de l’enquête affaiblissant sa capacité à établir les responsabilités risque de ne pas répondre aux exigences de l’article 3 de la Convention ( Batı et autres , précité, § 134, CEDH 2004 ‑ IV (extraits) et Šečić c. Croatie , n o 40116/02, § 54, 31 mai 2007).

En outre, pour qu’une enquête puisse passer pour effective, il est nécessaire qu’elle soit menée avec une célérité et une diligence raisonnables. Une réponse rapide des autorités est essentielle pour préserver la confiance du public dans le respect du principe de légalité et pour éviter toute apparence de complicité ou de tolérance des actes illégaux ( Membres (97) de la Congrégation des témoins de Jéhovah de Gldani c. Géorgie , n o 71156/01, § 97, 3 mai 2007).

La Cour note que dans la présente affaire, une enquête a été ouverte à la suite de la plainte déposée par la mère de la requérante le 20 juillet 1999. Elle a abouti à la relaxe de T.A. au motif qu’en l’absence des preuves du rapport sexuel, le doute profitait à l’accusé.

S’agissant de l’effectivité de cette enquête, la Cour constate que les enquêteurs n’avaient pas la tâche aisée puisqu’en raison de son handicap, la requérante n’a pas pu apporter des éclaircissements sur les événements de la nuit du 19 juillet 1999.

Cependant, la Cour considère qu’en raison de sa vulnérabilité particulière, la requérante devait bénéficier d’une protection accrue ( mutatis mutandis, Jasinskis , précité, § 59). Compte tenu de l’obligation positive, inhérente à l’article 3 de la Convention, les autorités internes auraient dû user, dès que les faits ont été portés à leur connaissance, de toutes les possibilités qui s’offraient à elles pour établir les circonstances du viol ( mutatis mutandis, M.C., précité, § 150).

A cet égard, outre le fait que les autorités internes ne semblent avoir pris aucune mesure malgré le signalement de la disparition inquiétante de la requérante au cours de la nuit du 19 juillet 1999, la Cour note que l’examen médical s’est limité à constater les conséquences physiques du viol, sans qu’il soit demandé au médecin légiste de recueillir et de conserver des preuves, comme par exemple d’éventuelles traces de sperme, des cheveux ou d’autres matières organiques.

La Cour constate également que les enquêteurs n’ont jamais perquisitionné l’immeuble où le viol se serait produit à la recherche de preuves. Elles n’ont ni analysé ni conservé les habits de la requérante qui étaient tachés de sang et abîmés (voir, mutatis mutandis, V.D. c. Roumanie , n o 7078/02, §§ 114 et 115, 16 février 2010).

De surcroît, l’enquête a été suspendue pendant une période de plus de dix-neuf mois, entre le 18 octobre 1999 et le 25 mai 2001, en raison d’une erreur du parquet concernant l’application des dispositions du code de procédure pénale. D’autres retards dus aux renvois successifs se sont ajoutés, rendant ainsi la collecte des preuves matérielles quasiment impossible.

Si ces omissions pourraient s’expliquer, du moins partiellement, dans le contexte de la reconnaissance initiale des faits par le principal suspect, la Cour estime que les aveux de T.A. n’exonéraient pas les enquêteurs de leur obligation de prendre des mesures pour assurer l’obtention de preuves propres à étayer les déclarations des parties. La recherche de preuves matérielles était d’autant plus nécessaire que leur défaut s’est avéré être d’une importance cruciale au moment où le principal suspect est revenu sur ses déclarations et a nié être l’auteur des faits.

A cet égard, la Cour note qu’avant que les autorités internes puissent se prononcer sur la question du consentement de la requérante à avoir un rapport sexuel avec T.A., il était indispensable d’établir s’il y avait eu ou non un rapport sexuel entre eux. Or, la recherche, la conservation et l’examen des preuves matérielles auraient permis de répondre à cette question essentielle en confrontant les différentes versions des faits soutenues par T.A. et d’apprécier par la même occasion sa crédibilité (voir, mutatis mutandis, L.Z. c. Roumanie , n o 22383/03, § 34, 3 février 2009 et Boroancă c. Roumanie , n o 38511/03, § 47, 22 juin 2010).

Quant à l’examen du dossier par les tribunaux internes, la Cour constate qu’ils ont déployé des efforts pour éclaircir les circonstances de l’affaire. En particulier, plusieurs expertises psychologiques ont été effectuées et les parties ont été interrogées à de nombreuses reprises.

Cependant, compte tenu du passage du temps, aucune preuve directe qui aurait pu corroborer les versions des faits données par les parents de la requérante et par l’accusé n’a pu être établie. Par conséquent, les tribunaux en ont été réduits à juger de leur crédibilité sur la seule base des déclarations contradictoires de ce dernier et des expertises psychologiques réalisées.

Dans ces circonstances, force est de constater que les lacunes de l’enquête initialement menée par les organes de poursuite et notamment l’absence de mesures visant à identifier et à conserver les éléments de preuve ont conditionné de manière déterminante, et ce jusqu’à la fin de la procédure, l’appréciation des faits litigieux.

La Cour conclut par conséquent qu’il y a eu, en l’espèce, violation des obligations positives qui incombent à l’Etat défendeur en vertu du volet procédural de l’article 3 de la Convention. Elle estime, par ailleurs, qu’aucune question distincte ne se pose sur le terrain de l’article 13 de la Convention. II.

La requérante réclame 100 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi en raison de sa souffrance physique et des traumatismes psychiques que les dix années d’enquête lui auraient causés, ainsi qu’à ses parents.

Le Gouvernement s’oppose à cette demande qu’il estime spéculative et excessive. Il rappelle que dans l’affaire M.C. , précitée, la Cour a octroyé à la requérante 8 000 EUR pour la violation des articles 3 et 8 de la Convention.

La Cour estime que la requérante a dû éprouver de la détresse et subir un traumatisme psychologique liés au moins partiellement aux défaillances constatées dans la démarche des autorités compétentes (voir, mutatis mutandis, M.C. , précité, § 194). Statuant en équité, elle alloue la somme de 10 000 EUR à l’intéressée. B. Frais et dépens

La requérante demande également 5 732,60 lei roumains (RON), à savoir l’équivalent d’environ 1 400 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et pour ceux engagés devant la Cour. Elle fournit des justificatifs pour les frais de traduction, de correspondance et pour les honoraires de ses avocats.

Le Gouvernement s’oppose à cette demande. Il estime que les frais engagés devant les juridictions internes ont été excessifs et qu’ils n’ont pas eu de lien de causalité avec la violation alléguée. S’agissant des frais de traduction, il considère qu’ils ont été également excessifs et injustifiés.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux.

En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime que les frais réclamés ont été réellement engagés, qu’ils correspondaient à une nécessité et qu’ils sont raisonnables quant à leur taux. De la somme totale réclamée, il convient toutefois de déduire le montant de 850 EUR versé à la requérante par le Conseil de l’Europe par la voie de l’assistance judiciaire, ce qui ramène à 550 EUR le montant restant à payer, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation du volet procédural de l’article 3 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement : i) 10 000 EUR (dix mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 550 EUR (cinq cent cinquante euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 novembre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président