Avram împotriva României

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 25339/03) îndreptată împotriva României și pe care un cetățean al acestui Stat, Dl. Bogdan Avram ("reclamantul"), o depusese în fața Curții pe 25 iunie 2003 în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de mama sa, D-na Paula Feraru. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de co-agenta sa, D-na I. Cambrea, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul alege în particular, din perspectiva articolului 5 § 1 al Convenției, că a fost menținut în arestare preventivă după iulie 2002 fără ca această măsură să fi fost prelungită sau menținută regulat și fără ca tribunalele să furnizeze motive în această privință.

Pe 15 iunie 2010, președintele secțiunii a treia a decis comunicarea cererii Guvernului. După cum permitea fostul articol 29 § 3 al Convenției, s-a hotărât de asemenea ca camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT I.

Pe 18 și 19 martie 2002, reclamantul a fost plasat respectiv în custodie preventivă și în arestare preventivă pentru treizeci de zile, printr-o ordonanță a procurorului, fiind acuzat de asociere de răufăcători și furt (articolele 208, 209 și 323 din codul penal, CP). Dintr-un proces-verbal redactat pe 18 martie 2002 și semnat de interesatul și de avocatul la alegerea sa, reies că autoritățile de urmărire îl informară pe reclamant cu privire la acuzație și la dreptul de a beneficia de un avocat, inclusiv pentru prima sa declarație. Ordonanța sus-menționată era fondată pe art. 148 e) și h) al codului de procedură penală (CPP) și recursul reclamantului împotriva ei a fost respins pe 22 mai 2002 printr-o sentință a tribunalului de primă instanță din Sibiu. Tribunalul reținuse că, prin natura sa, infracțiunea de asociere pentru comiterea infracțiunilor era o infracțiune de "pericol pentru ordinea publică", în sensul articolului 148 h) CPP, și că constituia de asemenea un act pregătitor la comiterea altor infracțiuni, în sensul articolului 148 e) CPP.

Prin sentințe de suspendare a pronunțării redacte pe 17 aprilie, 15 mai și 13 iunie 2002, tribunalul de primă instanță din Sibiu prelungi arestarea preventivă a reclamantului, de fiecare dată pentru treizeci de zile. Aceste sentințe au fost confirmate, pe recursul reclamantului, prin hotărâri de suspendare a pronunțării redacte respectiv pe 14 mai, 25 iunie și 3 iulie 2002 de tribunalul departamental din Sibiu. Tribunalele estimaseră în această privință că motivele care fondaseră plasarea în arestare preventivă continuau să subsiste și că mai mulți acti trebuiau încă să fie comiși de autorități.

Printr-o rechizitoriu din 14 iunie 2002, parchetul renvoi reclamantul și cinci alți coacuzați în fața tribunalului de primă instanță pentru furt și asociere de răufăcători (vezi §13 de mai jos).

Printr-o sentință de suspendare a pronunțării din 10 iulie 2002, tribunalul din Sibiu verifica, pe baza articolului 300 § 3 CPP, legalitatea plasării și menținerii coacuzaților în arestare preventivă. Prin motive similare celor reținute de sentința din 22 mai 2002 sus-menționată, tribunalul confirma, în mod global pentru toți coacuzații, că motivele în chestiune nu se schimbaseră și respingeya argumentul dedus de interesatul din prezumția de nevinovăție. De altfel, tribunalul judecă că după renvio în judecată, nu mai era necesar să prelungească arestarea preventivă a coacuzaților la fiecare treizeci de zile (art. 149 § 3 CPP). Procesul-verbal al ședinței menționa că următoarea ședință ar avea loc pe 9 iulie 2003. Cu toate acestea, din dosarul reies că ședința următoare privitoare fondului cauzei a avut loc pe 7 august 2002 în prezența reclamantului și că alte ședințe lunare au urmat.

Recursul format de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca inadmisibil printr-o sentință a tribunalul departamental din Sibiu pe 14 august 2002.

Tribunalul de primă instanță nu a mai ordonat menținerea reclamantului în arestare preventivă până la pronunțarea sentinței pe fond, deși acesta rămânea încarcerat. La ședințele din 20 noiembrie, 18 decembrie 2002 și 19 martie 2003, tribunalul de primă instanță respingea cererea reclamantului, fondată pe prezumția de nevinovăție, pe situația familială stabilă și pe declarațiile coacuzaților, care viza eliberarea sa și, în caz de necesitate, înlocuirea arestării preventive cu simplă obligație de a nu părăsi localitatea (art. 136 CP). Tribunalul reținuse pe scurt și nedistinctiv pentru toți coacuzații că motivele reținute la momentul plasării în arestare preventivă erau încă valabile și că doi martori trebuiau încă să fie ascultați.

În cererea introductivă, reclamantul denunță faptul că, timp de aproximativ cinci luni după plasarea sa în arestare, i s-a interzis de autorități dreptul la corespondență și contact cu avocatul și familia. În observațiile scrise depuse în fața Curții pe 24 martie 2011, reclamantul se plânge în plus de absența asistenței medicale în închisoare pe aceeași perioadă și de faptul că a trebuit să poarte aceleași haine timp de 16 zile după plasarea sa în arestare. B. Procedura penală pe fond împotriva reclamantului

Pe 14 iunie 2002, reclamantul a fost renvio în judecată sub acuzația de asociere cu ceilalți coacuzați pentru comiterea infracțiunilor și de comitere a două furturi pe 14 ianuarie și 13 februarie 2002. Privitor la al doilea delict de furt, parchetul se bazase mai ales pe declarația victimei A.N. făcută în cursul urmăririi și pe procese-verbale conținând constatările polițiștilor la fața locului, precum și pe "recunoașterea foto" reclamantului drept complice al furtului, făcută de A.N. la sediul poliției, în cursul urmăririi și în prezența martorilor. Procesul-verbal de recunoaștere a fost semnat fără obiecții de avocatul reclamantului.

Potrivit reclamantului, A.N., regulat citat de tribunal, nu s-a prezenta pentru a fi ascultat. După ce a respins cererea avocatului reclamantului privitoare ascultarea a opt martori apărători, și după mai multe ședințe publice, printr-o sentință din 21 mai 2003, tribunalul de primă instanță din Sibiu condamna pe interesatul la o pedeapsă de închisoare de cinci ani și șase luni pentru asociere de răufăcători și complicitate la două furturi. Tribunalul imputase perioada de arestare preventivă asupra pedepsei infligite.

În fața tribunalul departamental, în apel, avocatul reclamantului reitereya cererea de ascultare a opt martori. Tribunalul acceptase în parte această cerere și ascultase trei martori. Printr-o hotărâre din 20 februarie 2004, tribunalul departamental faceya drept parțial apelului reclamantului și reducea pedeapsa de închisoare la patru ani și opt luni.

Printr-o hotărâre definitivă din 29 aprilie 2004, curtea de apel din Alba Iulia faceya drept parțial recursului (recurs) format de reclamant. Ea judecă mai întâi că nu existase asociere pentru comiterea infracțiunilor între coacuzați. Apoi, considerase că mai multe dovezi erau lovite de nulitate (înregistrarea interceptărilor telefonice etc.) și că numai furtul comis pe 13 februarie 2002 putea fi reținut la sarcina reclamantului, în esență pe baza declarației victimei A.N. și a recunoașterii de către aceasta a fotografiilor autorilor furtului în prezența martorilor la sediul poliției. Curtea de apel reducea pedeapsa infligită reclamantului la trei ani de închisoare efectivă. II.

Dispozițiile relevante ale codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor erau redactate după cum urmează: art. 136 Scopul și categoriile măsurilor preventive "În cauzele privind infracțiuni pedepsite cu închisoare efectivă, pentru asigurarea bunei desfășurări a procedurii penale și pentru împiedicarea persoanei suspectate sau inculpatei să se sustragă urmăririi penale (...), una din următoarele măsuri preventive poate fi adoptată în contra sa: (...) 1b) interdicția de a părăsi localitatea; 1c) arestarea preventivă. (...) Măsura prevăzută de art. 136 § 1c) poate fi adoptată de procuror sau de tribunal." art. 139 "(1) Măsura preventivă ordonată este înlocuită de o altă măsură preventivă atunci când motivele ce justifică luarea primei măsuri se schimbă. (2) Atunci când nu mai sunt motive care să justifice luarea unei măsuri preventive, aceasta din urmă trebuie revocată din oficiu sau la cererea [părții interesate]." art. 140 "(1) Măsurile preventive încetează de drept: a) la expirarea termenelor prevăzute prin lege sau stabilite de organele judiciare; (...)" art. 1401 "(1) Împotriva ordonanței de plasare în arestare preventivă (...) [interesatul] poate introduce o plângere în fața tribunalului competent să judece fondul cauzei (...) (5) Tribunalul se pronunță în aceeași zi, prin sentință de suspendare a pronunțării, asupra legalității măsurii preventive, după ce a audiat inculpatul. (6) Sentința de suspendare a pronunțării este susceptibilă de recurs. [...] (8) Atunci când tribunalul estimează că măsura preventivă este ilegală, ordoneaza revocarea ei și eliberarea inculpatului [...]" art. 148 § 1 Condiții de îndeplinit și cazuri care impun arestarea preventivă a inculpatului "1. Plasarea în arestare a inculpatului poate fi ordonată [de procuror] dacă sunt îndeplinite exigențele prevăzute de art. 143 și în unul din următoarele cazuri: (...) e) inculpatul a comis din nou o infracțiune sau există informații care justifică teama că va comite alte infracțiuni; (...) h) inculpatul a comis o crimă sau un delict pentru care legea prevede o pedeapsă de închisoare mai mare de 4 ani și există dovezi certe că menținerea lui în libertate ar constitui un pericol pentru ordinea publică." art. 149 "(1) Durata arestării preventive a inculpatului nu poate depăși treizeci de zile, cu excepția cazului în care este prelungită potrivit căilor legale. (...) (3) Arestarea preventivă a inculpatului, ordonată de tribunal în cursul procedurii, se menține până la sfârșitul procedurii [inclusiv căile de recurs], cu excepția cazului în care tribunalul decide eliberarea interesatului." art. 300 § 3 "Dacă inculpatul este arestat, tribunalul este obligat să verifice din oficiu, la prima ședință, regularitatea adoptării și menținerii măsurii de plasare în arestare [a inculpatului]."

Curtea Constituțională, sesizată cu o excepție de neconstituționalitate a articolului 149 § 3 din codul de procedură penală, a, în decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, concluzionat după cum urmează: "Arestarea preventivă, indiferent dacă a fost ordonată în cursul urmăririi sau în cursul procedurii, este conformă cu art. 23 § 4 al Constituției numai dacă este de o durată maximă de treizeci de zile și dacă fiecare prelungire este de aceeași durată."

Într-o altă decizie, publicată în Jurnalul Oficial nr. 151/2000, Curtea Constituțională judecă că deciziile sale făcând drept la excepții de neconstituționalitate aveau o efect absolut, erga omnes. ÎN DREPT I.

Curtea constată că acest grief nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Curtea observă de altfel că nu se ciocnește cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Se impune deci declararea sa admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Cu privire la perioada de luat în considerație

Curtea observă că Guvernul nu contestă argumentul reclamantului conform căruia perioada de luat în considerație în examinarea acestui grief începe să curgă pe 10 iulie 2002. Cu toate acestea, ea trebuie să analizeze din oficiu chestiunea privind data de început a perioadei de luat în considerație. În această privință, Curtea reaminteste că într-o altă cerere privitoare un coacuzat al reclamantului și comportând un grief similar, ea considerase că perioada de luat în considerație a început pe 9 august 2002, adică treizeci de zile după sentința de suspendare a pronunțării din 10 iulie 2002 prin care tribunalul de primă instanță ordonase menținerea reclamantului în arestare (vezi, Bujac c. România, nr. 37217/03, § 47, 2 noiembrie 2010). Privitor la sfârșitul acestei perioade, Curtea o stabilase pe 21 mai 2003, data condamnării în primă instanță a reclamantului (vezi Bujac c. România (decizie), nr. 37217/03, 4 octombrie 2007).

Curtea reaminteste de asemenea considerațiile ei expuse în cauza Bujac sus-menționată privitoare sentințelor de suspendare a pronunțării care nu au făcut decât să respingă cererile reclamantului vizând ridicarea măsurii arestării preventive și/sau înlocuirea acestei măsuri cu o măsură mai puțin restrictivă, și care nu conțin nici o precizare privind menținerea sau prelungirea arestării reclamantului (datând pentru reclamant în fapta de față din 20 noiembrie 2002, 18 decembrie 2002 și 19 martie 2003). Ea estimase că aceste sentințe nu pot fi considerate drept sentințe având drept obiect controlul regulat al legalității arestării preventive a reclamantului și al oportunității menținerii sau prelungirii acestei măsuri (vezi hotărârea Bujac sus-menționată, § 46).

În consecință, acest grief trebuie analizat pentru perioada cuprinsă între 9 august 2002 și 21 mai 2003. 2. Tezele părților

Reclamantul alege că arestarea sa preventivă era lipsită de bază legală de la iulie 2002 în măsura în care, potrivit lui, nu fusese prelungită în mod regulat și pe baza motivelor pertinente de nici o instanță judiciară națională.

Guvernul consideră că, până la sentința de primă instanță condamnând reclamantul la o pedeapsă de închisoare, acesta era deținut regulat, în virtutea sentințelor de suspendare a pronunțării din 10 iulie 2002, 20 noiembrie 2002, 18 decembrie 2002 și 19 martie 2003. El ține să precizeze că reclamantul a fost plasat și menținut în arestare preventivă pe motiv că existau suspiciuni plauzibile de comitere a infracțiunilor în contra sa. Privitor la existența unei contradicții între sentința din 10 iulie 2002 și decizia Curții Constituționale privitoare durata arestării preventive în faza de judecată, Guvernul indică că menținerea în arestare preventivă era justificată în fapta de față din motive de ordinea publică. 3. Aprecierea Curții

Curtea reaminteste că termenii "regulat" și "potrivit căilor legale" care figurează în art. 5 § 1 al Convenției trimit în esență la legislația națională și consacrează obligația de a-i observa normele de fond ca și de procedură (Assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 139, Culegere 1998-VIII). Cu toate acestea, "regularitatea" deținerii privind dreptul intern nu este întotdeauna elementul decisiv. Curtea trebuie de asemenea să fie convinsă că deținerea în perioada în chestiune se conformează scopului articolului 5 § 1 al Convenției, adică protejarea individului de orice privare de libertate arbitrară (Ječius c. Lituania, nr. 34578/97, § 56, CEDO 2000-IX).

Deși îi revine în principal autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, interpretarea și aplicarea dreptului intern, nu același lucru se întâmplă în cauzele în care, privind art. 5 § 1, nerespectarea dreptului intern determină încălcare a Convenției. În asemenea cazuri, Curtea poate exercita un anumit control pentru a cerceta dacă dreptul intern a fost bine respectat (vezi, printre mulți alții, Scott c. Spania, 18 decembrie 1996, § 57, Culegere 1996-VI, și Ambruszkiewicz c. Polonia, nr. 38797/03, § 26, 4 mai 2006).

În fapta de față, Curtea observă că sentința de suspendare a pronunțării din 10 iulie 2002 evocată de Guvern menținuse arestarea preventivă a reclamantului fără totuși preciza durata prelungirii, în timp ce celelalte trei, datate din 20 noiembrie 2002, 18 decembrie 2002 și 19 martie 2003, respingeau cererile formulate de reclamant vizând ridicarea arestării și/sau înlocuirea acesteia cu o măsură preventivă mai puțin restrictivă.

În cauza Konolos c. România (nr. 26600/02, §§ 50-51, 7 februarie 2008), Curtea observase că Curtea Constituțională concluzionase, în interpretarea articolului 23 § 4 al Constituției, că, în ciuda absenței unei proceduri specifice, tribunalele erau obligate să controleze legalitatea deținerii la fiecare treizeci de zile, și aceasta până la sfârșitul procedurii. Prin urmare, Curtea judecaseseă că instanțele naționale dispuneau de o jurisprudență clară a Curții Constituționale permitând să-și fundamenteze deciziile.

În aceeași cauză (Konolos, sus-menționată, §§ 50-52), Curtea stabilease de asemenea că o decizie judiciară prelungind arestarea preventivă fără precizare a duratei acestei prelungiri și dincolo de limitele prevăzute de legea națională așa cum a fost interpretată de Curtea Constituțională nu poate constitui o bază legală suficientă, în sensul articolului 5 § 1 al Convenției. Faptele fiind similare în fapta de față, nimic nu justifică că Curtea se abate de la această concluzie.

Prin urmare, se impune reținerea că, în perioada cuprinsă între 9 august 2002 și 21 mai 2003, arestarea preventivă a reclamantului nu repozeya pe nici o decizie internă valabilă nici pe nici o altă bază "legală" în sensul articolului 5 § 1 al Convenției (vezi, de asemenea, Bujac, sus-menționat, § 59). Prin urmare, a existat încălcare a acestei dispoziții.

Privitoare la absența motivelor pentru menținerea reclamantului în arestare preventivă după 9 august 2002, ținând seama de aceste concluzii privitoare absenței unei baze legale pentru perioada litigioasă în sensul articolului 5 § 1 al Convenției de mai sus, Curtea nu estimă necesar să examineze suplimentar acest aspect al grievului (vezi, în același sens, Holomiov c. Moldova, nr. 30649/05, § 131, 7 noiembrie 2006). II.

Curtea reaminteste că art. 5 § 3 al Convenției porunceste că controlul judiciarios al deținerii interveapă rapid. Cu toate acestea, ea reitera că potrivit articolului 35 § 1 al Convenției, ea nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive redactate în cadrul normal al epuizării căilor de recurs intern susceptibile de a furniza un mijloc eficace și suficient pentru a remedia grievurile făcând obiectul cererii. În absența unui recurs intern eficace, termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 curge de la actul sau decizia incriminată și când se vorbește de o situație continuă, curge de la sfârșitul acesteia (vezi, printre alții, Mujea c. România (decizie) nr. 44696/98, 10 septembrie 2002). În fapta de față, Curtea observă că, pe 17 aprilie 2002, măsura arestării preventive ordonată de procuror a fost confirmată de tribunalul de primă instanță din Sibiu. Or, cererea nu fost introdusă decât pe 25 iunie 2003. Se înfășoară că această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 ale Convenției.

În cererea introductivă, reclamantul denunță faptul că, timp de aproximativ cinci luni după plasarea sa în arestare, i s-a interzis de autorități dreptul la corespondență și contact cu avocatul și familia. În observațiile scrise depuse în fața Curții pe 24 martie 2011, reclamantul se plânge în plus de absența asistenței medicale în închisoare pe aceeași perioadă și de faptul că a trebuit să poarte aceleași haine timp de 16 zile după plasarea sa în arestare. Nu citeaza nici un articol al Convenției în această privință.

Presupunând că nu ar exista reccuri interne de epuizat, Curtea observă că grievurile reclamantului de mai sus privesc fapte care ar fi avut loc în perioada martie-iulie 2002, în timp ce cererea foi introdusă pe 25 iunie 2003. Se înfășoară că această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 ale Convenției.

Din perspectiva articolului 6 al Convenției, reclamantul se plânge de durata procedurii alegând că, pe 10 iulie 2002, tribunalul de primă instanță din Sibiu amână examinarea cauzei pentru mai mult de un an. În sfârșit, invocând articolele 6 §§ 1 și 3 d) ale Convenției, reclamantul alege un defect de echitate al procedurii penale în contra sa și nerespectarea dreptului seu de a face interoga martori. La acest titlu, el observă că victima A.N. nu fu audiată de tribunale și se plânge mai ales că i s-a refuzat ascultarea martorilor apărători propuși.

Ținând seama de totalitatea elementelor în posesia sa, și în măsura în care ea este competentă să cunoască alergațiile formulate, Curtea nu reieșit nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de art. 6 al Convenției. Se înfășoară că această parte a cererii este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 ale Convenției. III.

Reclamantul cere rambursarea cheltuielilor efectuate în cursul arestării sale preventive, adică, valoarea coletelor și medicamentelor primite din partea familiei sale și cheltuielile de călătorie ale acesteia la locul deținerii sale ridicând la 2 000 euro (EUR). Cere de asemenea 2 800 EUR reprezentând salariile pe care le-ar fi primit dacă nu ar fi fost plasat în arestare preventivă. Nu produce nici un justificativ în sprijinul acestor cereri. Reclamantul cere în sfârșit suma de 35 000 EUR pentru daună morală.

Guvernul consideră că nu există lant de cauzalitate între prejudiciul material solicitat și încălcările pretinse ale Convenției. Estimează de altfel că suma solicitată pentru daună morală este excesivă.

Curtea observă că singura bază de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în fapta de față în încălcarea articolului 5 § 1 al Convenției. Privitor la cererea formulată pentru prejudiciul material, ea observă că reclamantul nu producese nici un justificativ. Observă de altfel că reclamantul fu condamnat și că perioada arestării preventive fu imputată în întregime asupra pedepsei (vezi §14 de mai sus). În consecință, estimează că cererea sa nu poate fi acceptată (vezi, mutatis mutandis, Kalachnikov c. Rusia, nr. 47095/99, § 139, CEDO 2002-VI).

Curtea estimează cu toate acestea că reclamantul suferit o daună morală incontestabilă. Pronunțând în echitate, după cum vrea art. 41 al Convenției, îi acordă 8 000 EUR pentru daună morală. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de asemenea 5 500 EUR pentru cheltuielile și costurile efectuate în fața instanțelor interne și 1 000 EUR pentru cele efectuate în fața Curții.

Guvernul, indicând că reclamantul nu furnizase justificativele necesare în sprijinul cererii, roagă Curtea să nu acorde nici o sumă la acest titlu.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se află stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În fapta de față, ea observă că reclamantul nu producese nici un justificativ în sprijinul cererii. În consecință, estimează că cererea sa nu poate fi acceptată. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă potrivit de a calca rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privitoare grievurile derivând din art. 5 § 1 al Convenției pentru perioada cuprinsă între 9 august 2002 și 21 mai 2003, și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat încălcare a articolului 5 § 1 al Convenției privitoare perioada cuprinsă între 9 august 2002 și 21 mai 2003, privitoare absenței bazei legale în dreptul intern; 3. Declară că a) Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, suma de 8 000 EUR (opt mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, de convertit în moneda națională la cursul aplicabil la data regulării, pentru daună morală; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, acest montant va fi majorat cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte de procent; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 octombrie 2011, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 25339/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Bogdan Avram (« le requérant »), a saisi la Cour le 25 juin 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant a été représenté par sa mère, Mme Paula Feraru. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par sa co-agente, Mme I. Cambrea, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant allégue en particulier, sous l’angle de l’article 5 § 1 de la Convention, qu’il a été maintenu en détention provisoire après juillet 2002 sans que cette mesure ait été prolongée ou maintenue régulièrement et sans que les tribunaux fournissent de motifs à cet égard.

Le 15 juin 2010, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permettait l’ancien article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Les 18 et 19 mars 2002, le requérant fut placé respectivement en garde à vue et en détention provisoire pour trente jours, par une ordonnance du procureur, étant accusé d’association de malfaiteurs et de vol (articles 208, 209 et 323 du code pénal, CP). Il ressort d’un procès-verbal dressé le 18 mars 2002 et signé par l’intéressé et par l’avocat de son choix que les autorités de poursuites l’informèrent de l’accusation et de son droit de bénéficier d’un avocat, y compris pour sa première déclaration. L’ordonnance précitée était fondée sur l’article 148 e) et h) du code de procédure pénale (CPP) et le recours du requérant contre elle fut rejeté le 22 mai 2002 par un jugement du tribunal de première instance de Sibiu. Le tribunal retint que, par sa nature, le délit d’association pour commettre des infractions était un délit de « danger pour l’ordre public », au sens de l’article 148 h) CPP, et qu’il constituait aussi un acte préparatoire à la commission d’autres infractions, au sens de l’article 148 e) CPP.

Par des jugements avant dire droit rendus les 17 avril, 15 mai et 13 juin 2002, le tribunal de première instance de Sibiu prolongea la détention provisoire du requérant, à chaque fois pour trente jours. Ces jugements furent confirmés, sur recours du requérant, par des arrêts avant dire droit rendus respectivement les 14 mai, 25 juin et 3 juillet 2002 par le tribunal départemental de Sibiu. Les tribunaux estimèrent à cet égard que les raisons ayant fondé le placement en détention subsistaient et que plusieurs actes devaient encore être commis par les autorités.

Par un réquisitoire du 14 juin 2002, le parquet renvoya le requérant et cinq autres coïnculpés devant le tribunal de première instance pour vol et association de malfaiteurs (voir paragraphe 13 ci-dessous).

Par un jugement avant dire droit du 10 juillet 2002, le tribunal de Sibiu vérifia, sur la base de l’article 300 § 3 du CPP, la légalité du placement et du maintien des coïnculpés en détention provisoire. Par des motifs similaires à ceux retenus par le jugement du 22 mai 2002 précité, le tribunal confirma, de manière globale pour tous les coïnculpés, que les raisons en question n’avaient pas changé et rejeta l’argument tiré par l’intéressé de la présomption d’innocence. Par ailleurs, le tribunal jugea qu’après le renvoi en jugement, il n’était plus nécessaire de prolonger la détention provisoire des coïnculpés tous les trente jours (article 149 § 3 du CPP). Le procès-verbal de l’audience mentionnait que la prochaine audience aurait lieu le 9 juillet 2003. Toutefois, il ressort du dossier que l’audience suivante portant sur le fond de l’affaire eut lieu le 7 août 2002 en présence du requérant et que d’autres audiences mensuelles s’ensuivirent.

Le recours formé par le requérant contre ce jugement fut rejeté comme irrecevable par un jugement du tribunal départemental de Sibiu le 14 août 2002.

Le tribunal de première instance n’ordonna plus le maintien du requérant en détention provisoire jusqu’au prononcé du jugement au fond, bien que celui demeurât incarcéré. Aux audiences des 20 novembre, 18 décembre 2002 et 19 mars 2003, le tribunal de première instance rejeta la demande du requérant, fondée sur la présomption d’innocence, sur sa situation familiale stable et sur les déclarations des coïnculpés, qui tendait à sa remise en liberté et, à titre subsidiaire, au remplacement de la détention provisoire par une simple obligation de ne pas quitter la localité (article 136 du CP). Le tribunal retint brièvement et indistinctement pour tous les coïnculpés que les raisons retenues lors du placement en détention provisoire étaient toujours valables et que deux témoins devaient encore être entendus.

Dans sa requête introductive, le requérant dénonce le fait que, pendant environ cinq mois après son placement en détention, il s’est vu interdire par les autorités le droit à la correspondance et le contact avec son avocat et sa famille. Dans ses observations écrites soumises à la Cour le 24 mars 2011, le requérant se plaint en outre de l’absence d’assistance médicale en prison pendant la même période et du fait qu’il a dû porter les mêmes vêtements pendant 16 jours après son placement en détention. B. Procédure pénale au fond contre le requérant

Le 14 juin 2002, le requérant fut renvoyé en jugement sous l’accusation d’association avec les autres coïnculpés pour commettre des délits et de commission de deux vols les 14 janvier et 13 février 2002. S’agissant du second délit de vol, le parquet se fonda notamment sur la déclaration de la victime A.N. faite au cours des poursuites et sur des procès-verbaux contenant les constats des policiers sur les lieux ainsi que sur la « reconnaissance photo » du requérant comme complice du vol, faite par A.N. au siège de la police, pendant les poursuites et en présence de témoins. Le procès-verbal de reconnaissance fut signé sans opposition par l’avocat du requérant.

Selon le requérant, A.N., régulièrement cité par le tribunal, ne se présenta pas pour être entendu. Après avoir rejeté la demande de l’avocat du requérant tendant à l’audition de huit témoins à décharge, et après plusieurs audiences publiques, par un jugement du 21 mai 2003, le tribunal de première instance de Sibiu condamna l’intéressé à une peine de prison de cinq ans et six mois pour association de malfaiteurs et complicité de deux vols. Le tribunal imputa la période de détention provisoire sur la peine infligée.

Devant le tribunal départemental, en appel, l’avocat du requérant réitéra sa demande d’audition des huit témoins. Le tribunal accueillit en partie cette demanda et entendit trois témoins. Par un arrêt du 20 février 2004, le tribunal départemental fit droit partiellement à l’appel du requérant et diminua sa peine de prison à quatre ans et huit mois.

Par un arrêt définitif du 29 avril 2004, la cour d’appel d’Alba Iulia fit droit partiellement au pourvoi en recours ( recurs ) formé par le requérant. Elle jugea d’abord qu’il n’y avait pas eu d’association pour la commission d’infractions entre les coïnculpés. Ensuite, elle considéra que plusieurs preuves étaient frappées de nullité (enregistrement des écoutes téléphoniques etc.) et que seul le vol commis le 13 février 2002 pouvait être retenu à la charge du requérant, essentiellement sur la base de la déclaration de la victime A.N. et de la reconnaissance par ce dernier des photos des auteurs du vol en présence de témoins au siège de la police. La cour d’appel diminua la peine infligée au requérant à trois ans de prison ferme. II.

Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale en vigueur à l’époque des faits étaient libellées comme suit : Article 136 La finalité et les catégories des mesures provisoires « Dans les causes relatives aux infractions punies de prison ferme, afin d’assurer le bon déroulement du procès pénal et pour empêcher que la personne soupçonnée ou l’inculpé ne se soustraie aux poursuites pénales (...), l’une des mesures préventives suivantes peut être adoptée à son encontre : (...) 1 b) l’interdiction de quitter la localité ; 1c) la détention provisoire. (...) La mesure prévue par l’article 136 § 1 c) peut être adoptée par le procureur ou par un tribunal. » Article 139 « (1) La mesure préventive ordonnée est remplacée par une autre mesure préventive lorsque les raisons justifiant la prise de la première mesure changent. (2) Lorsqu’il n’y a plus de raisons justifiant la prise d’une mesure préventive, cette dernière doit être révoquée d’office ou à la demande [de la partie intéressée]. » Article 140 « (1) Les mesures préventives cessent de droit : a) à l’expiration des délais prévus par la loi ou établis par les organes judiciaires ; (...) » Article 140 1 « (1) Contre l’ordonnance de mise en détention provisoire (...) [l’intéressé] peut introduire une plainte auprès du tribunal compétent pour juger du bien-fondé de la cause (...) (5) Le tribunal se prononce le jour même, par un jugement avant dire droit, sur la légalité de la mesure provisoire, après avoir entendu le prévenu ou l’inculpé. (6) Le jugement avant dire droit est susceptible de recours. [...] (8) Lorsque le tribunal estime que la mesure provisoire est illégale, il ordonne sa révocation et la mise en liberté du prévenu ou de l’inculpé [...] » Article 148 § 1 Conditions à remplir et cas imposant la détention provisoire de l’inculpé « 1. La mise en détention de l’inculpé peut être ordonnée [par le procureur] si les exigences prévues par l’article 143 sont remplies et dans l’un des cas suivants : (...) e) l’inculpé a commis à nouveau une infraction ou il existe des informations justifiant la crainte qu’il commette d’autres infractions ; (...) h) l’inculpé a commis un crime ou un délit pour lequel la loi prévoit une peine de prison supérieure à 4 ans et il existe des preuves certaines que son maintien en liberté constituerait un danger pour l’ordre public. » Article 149 « (1) La durée de la détention provisoire de l’inculpé ne peut dépasser trente jours, sauf si elle est prolongée selon les voies légales. (...) (3) La détention provisoire de l’inculpé, ordonnée par le tribunal au cours de la procédure, est maintenue jusqu’à la fin de la procédure [y compris les voies de recours], sauf si le tribunal décide la remise en liberté de l’intéressé. » Article 300 § 3 « Si l’inculpé est arrêté, le tribunal est tenu de vérifier d’office, lors de la première audience, la régularité de l’adoption et du maintien de la mesure de mise en détention [de l’inculpé]. »

La Cour constitutionnelle, saisie d’une exception d’inconstitutionnalité de l’article 149 § 3 du code de procédure pénale, a, dans sa décision n o 546 du 4 décembre 1997, conclu comme suit : « La détention provisoire, qu’elle ait été ordonnée au cours de l’enquête ou au cours de la procédure, n’est conforme à l’article 23 § 4 de la Constitution que si elle est d’une durée de trente jours maximum et si chaque prolongation est de la même durée. »

Dans une autre décision, publiée au Journal officiel n o 151/2000, la Cour constitutionnelle a jugé que ses décisions faisant droit à des exceptions d’inconstitutionnalité avaient un effet absolu, erga omnes . EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Sur la période à prendre en considération

La Cour note que le Gouvernement ne conteste pas l’argument du requérant selon lequel la période à prendre en considération dans l’examen de ce grief commence à courir le 10 juillet 2002. Toutefois, elle se doit d’analyser d’office la question de la date de début de la période à prendre en considération. A cet égard, la Cour rappelle que dans une autre requête concernant un coïnculpé du requérant et comportant un grief similaire, elle a considéré que la période à prendre en compte a débuté le 9 août 2002, soit trente jours après le jugement avant dire droit du 10 juillet 2002 par lequel le tribunal de première instance a ordonné le maintien en détention du requérant (voir, Bujac c. Roumanie , n o 37217/03, § 47, 2 novembre 2010). Quant à la fin de cette période, la Cour l’a établie au 21 mai 2003, date de la condamnation en première instance du requérant (voir Bujac c. Roumanie (déc.), n o 37217/03, 4 octobre 2007).

La Cour rappelle également ses considérations exposées dans l’affaire Bujac précitée au sujet des jugements avant dire droit qui n’ont fait que rejeter les demandes du requérant visant à la levée de la mesure de détention provisoire et/ou au remplacement de cette mesure par une mesure moins restrictive, et qui ne contiennent aucune précision quant au maintien ou à la prolongation de la détention du requérant (datant pour le requérant dans la présente affaire des 20 novembre 2002, 18 décembre 2002 et 19 mars 2003). Elle a estimé que ces jugements ne peuvent être considérés comme des jugements ayant eu pour objet le contrôle régulier de la légalité de la détention provisoire du requérant et de l’opportunité du maintien ou de la prolongation de cette mesure (voir l’arrêt Bujac précité, § 46).

Par conséquent, ce grief doit être analysé pour la période comprise entre le 9 août 2002 et le 21 mai 2003. 2. Thèses des parties

Le requérant allègue que sa détention provisoire était dépourvue de base légale à partir de juillet 2002 dans la mesure où, selon lui, elle n’avait été prolongée de manière régulière et sur la base de motifs pertinents par aucune juridiction nationale.

Le Gouvernement considère que, jusqu’au jugement de première instance condamnant le requérant à une peine de prison, celui-ci était détenu régulièrement, en vertu des jugements avant dire droit des 10 juillet 2002, 20 novembre 2002, 18 décembre 2002 et 19 mars 2003. Il tient à préciser que le requérant a été placé et maintenu en détention provisoire au motif qu’il y avait des soupçons plausibles de commission d’infractions à son encontre. Pour ce qui est de l’existence d’une contradiction entre le jugement du 10 juillet 2002 et la décision de la Cour constitutionnelle relative à la durée de la détention provisoire pendant la phase de jugement, le Gouvernement indique que le maintien en détention provisoire était justifié dans le cas d’espèce par des raisons d’ordre public. 3. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que les termes « régulièrement » et « selon les voies légales » qui figurent à l’article 5 § 1 de la Convention renvoient pour l’essentiel à la législation nationale et qu’ils consacrent l’obligation d’en observer les normes de fond comme de procédure ( Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, § 139, Recueil 1998 ‑ VIII). Toutefois, la « régularité » de la détention au regard du droit interne n’est pas toujours l’élément décisif. La Cour doit en outre être convaincue que la détention pendant la période en jeu est conforme au but de l’article 5 § 1 de la Convention, à savoir protéger l’individu de toute privation de liberté arbitraire ( Ječius c. Lituanie , n o 34578/97, § 56, CEDH 2000-IX).

Bien qu’il incombe au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, d’interpréter et d’appliquer le droit interne, il en est autrement s’agissant d’affaires dans lesquelles, au regard de l’article 5 § 1, l’inobservation du droit interne entraîne violation de la Convention. En pareil cas, la Cour peut exercer un certain contrôle pour rechercher si le droit interne a bien été respecté (voir, parmi beaucoup d’autres, Scott c. Espagne , 18 décembre 1996, § 57, Recueil 1996 ‑ VI, et Ambruszkiewicz c. Pologne , n o 38797/03, § 26, 4 mai 2006).

En l’espèce, la Cour note que le jugement avant dire droit du 10 juillet 2002 évoqué par le Gouvernement a maintenu la détention provisoire du requérant sans pour autant préciser la durée de la prolongation, tandis que les trois autres, datés des 20 novembre 2002, 18 décembre 2002 et 19 mars 2003, ont rejeté les demandes formulées par le requérant visant à la levée de la détention et/ou au remplacement de celle-ci par une mesure préventive moins restrictive.

Dans l’affaire Konolos c. Roumanie (n o 26600/02, §§ 50-51, 7 février 2008), la Cour a relevé que la Cour constitutionnelle avait conclu, en interprétant l’article 23 § 4 de la Constitution, que, malgré l’absence de procédure spécifique, les tribunaux étaient tenus de contrôler la légalité de la détention tous les trente jours, et ce jusqu’à la fin de la procédure. Dès lors, la Cour avait jugé que les instances nationales disposaient d’une jurisprudence claire de la Cour constitutionnelle permettant de fonder leurs décisions.

Dans la même affaire ( Konolos , précitée, §§ 50-52), la Cour a également établi qu’une décision judiciaire prolongeant la détention provisoire sans précision de la durée de cette prolongation et au-delà des limites prévues par la loi nationale telle qu’interprétée par la Cour constitutionnelle ne peut pas constituer une base légale suffisante, au sens de l’article 5 § 1 de la Convention. Les faits étant similaires en l’espèce, rien ne justifie que la Cour s’écarte de cette conclusion.

Dès lors, il convient de retenir que, pendant la période comprise entre le 9 août 2002 et le 21 mai 2003, la détention provisoire du requérant ne reposait sur aucune décision interne valable ni sur aucune autre base « légale » au sens de l’article 5 § 1 de la Convention (voir, également, Bujac , précité, § 59). Partant, il y a eu violation de cette disposition.

En ce qui concerne l’absence de motifs pour le maintien du requérant en détention provisoire après le 9 août 2002, eu égard à ces conclusions à l’égard de l’absence d’une base légale pour la période litigieuse au sens de l’article 5 § 1 de la Convention ci-dessus, la Cour n’estime pas nécessaire d’examiner de surcroît cet aspect du grief (voir, dans le même sens, Holomiov c. Moldova , n o 30649/05, § 131, 7 novembre 2006). II.

La Cour rappelle que l’article 5 § 3 de la Convention commande que le contrôle juridictionnel de la détention intervienne rapidement. Cependant, elle réitère qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie que dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive rendue dans le cadre normal de l’épuisement des voies de recours internes susceptibles de fournir un moyen efficace et suffisant pour redresser les griefs faisant l’objet de la requête. En l’absence de recours interne efficace, le délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 court à partir de l’acte ou de la décision incriminée et lorsqu’il s’agit d’une situation continue, il court à partir de la fin de celle-ci (voir, parmi d’autres, Mujea c. Roumanie (déc.) n o 44696/98, 10 septembre 2002). En l’espèce, la Cour observe que, le 17 avril 2002, la mesure de détention provisoire ordonnée par le procureur a été confirmée par le tribunal de première instance de Sibiu. Or, la requête n’a été introduite que le 25 juin 2003. Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Dans sa requête introductive, le requérant dénonce le fait que, pendant environ cinq mois après son placement en détention, il s’est vu interdire par les autorités le droit à la correspondance et le contact avec son avocat et sa famille. Dans ses observations écrites soumises à la Cour le 24 mars 2011, le requérant se plaint en outre de l’absence d’assistance médicale en prison pendant la même période et du fait qu’il a dû porter les mêmes vêtements pendant 16 jours après son placement en détention. Il ne cite aucun article de la Convention à cet égard.

A supposer qu’il n’y ait pas de recours internes à épuiser, la Cour note que les griefs du requérant ci-dessus concernent des faits qui se seraient passés pendant la période de mars à juillet 2002, alors que la requête a été introduite le 25 juin 2003. Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Sous l’angle de l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure alléguant que, le 10 juillet 2002, le tribunal de première instance de Sibiu a ajourné l’examen de l’affaire pour plus d’un an. Enfin, invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, le requérant allègue un défaut d’équité de la procédure pénale à son encontre et le non-respect de son droit de faire interroger des témoins. A ce titre, il note que la victime A.N. n’a pas été entendue par les tribunaux et se plaint notamment qu’il s’est vu refuser l’audition des témoins à décharge proposés.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par l’article 6 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame le remboursement des dépenses effectuées pendant sa détention provisoire, à savoir, la valeur des colis et des médicaments reçus de la part de sa famille et les frais de voyage de celle-ci jusqu’au lieu de sa détention s’élevant à 2 000 euros (EUR). Il réclame aussi 2 800 EUR représentant les salaires qu’il aurait touchés s’il n’avait pas été placé en détention provisoire. Il ne produit aucun justificatif à l’appui de ces demandes. Le requérant demande enfin la somme de 35 000 EUR pour préjudice moral.

Le Gouvernement considère qu’il n’y a pas de lien de causalité entre le préjudice matériel sollicité et les violations alléguées de la Convention. Il estime en outre que la somme sollicitée pour préjudice moral est excessive.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans la violation de l’article 5 § 1 de la Convention. Pour ce qui est de la demande faite pour préjudice matériel, elle note que le requérant n’a produit aucun justificatif. Elle note par ailleurs que le requérant a été condamné et que la période de détention provisoire a été imputée en entier sur sa peine (voir paragraphe 14 ci-dessus). En conséquence, elle estime que sa demande ne peut pas être accueillie (voir, mutatis mutandis , Kalachnikov c. Russie , n o 47095/99, § 139, CEDH 2002 ‑ VI).

La Cour estime cependant que le requérant a subi un tort moral indéniable. Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle lui octroie 8 000 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 5 500 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 1 000 EUR pour ceux engagés devant la Cour.

Le Gouvernement, indiquant que le requérant n’a pas fourni les justificatifs requis à l’appui de sa demande, prie la Cour de n’octroyer aucune somme à ce titre.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, elle note que le requérant n’a produit aucun justificatif à l’appui de sa demande. En conséquence, elle estime que sa demande ne peut pas être accueillie. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 5 § 1 de la Convention pour la période comprise entre le 9 août 2002 et le 21 mai 2003, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 1 de la Convention quant à la période comprise entre le 9 août 2002 et le 21 mai 2003, pour ce qui est de l’absence de base légale en droit interne ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la somme de 8 000 EUR (huit mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir dans la monnaie nationale au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 octobre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président