AFFAIRE ROZALIA AVRAM c. ROUMANIE

AFFAIRE ROZALIA AVRAM c. ROUMANIE (CtEDO, 2014)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ROZALIA AVRAM c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 19037/07) HOTĂRÂREA Fondului STRASBURG 16 septembrie 2014 DEFINIF 16/12/2014 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Rozalia Avram c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Dragoljub Popović, Luis López Guerra, Johannes Silvis, Valeriu Grițeco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și de Fatoș Arac 19037/07) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Rozalia Avram, reclamanta, a sesizat Curtea la 11 aprilie 2007 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Dl Scarlat, avocată la Arad. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, dl Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Recurenta se plânge, la unghiul articolului 6 1 din Convenție, de o încălcare a principiului securității rapoartelor juridice. La 8 decembrie 2011, cererea a fost comunicată guvernului. În anul 1947, reclamanta s-a născut în Arad. În 1975, în temeiul legislației privind prescrierea, statul a înscris pe cartea funciară dreptul său de proprietate asupra unei clădiri situate în Arad, care a reținut de la rechiziționarea catolică a orașului Oranea (în continuare, levésécheche 112/1995 privind situația juridică a anumitor bunuri imobile de uz casnic, statul i-a vândut reclamantei un apartament pe care îl ocupa ca chiriaș. Acest apartament a provenit el însuși din divizarea unui alt apartament mai mare situat în imobil . În același an, alte apartamente situate în imobil au fost vândute, de asemenea, chiriașilor. Unii cumpărători au înscris aceste apartamente pe numele lor pe cartea funciară. În 1998, la reieșit a solicitat instanței de primă instanță d arad restituirea clădirii. Invocând dispozițiile articolului 6 din Legea nr. 213/1998 cu privire la domeniul public al statului, susținea că proprietatea a fost ilegală pe motiv că legislația privind prescrierea nu constituia un titlu de proprietate valabil. Prin urmare, revăzutul a solicitat modificarea cărții funciare, cerând radierea inscripțiilor în numele statului cu privire la apartamentele în cauză. Invocând art. 9 din Legea nr. 112/1995, el a solicitat, de asemenea, anularea vânzării de apartamente și radierea inscripțiilor în numele terților cumpărători, susținând că vânzarea era ilegală. Prin hotărârea din 7 decembrie 1998, tribunalul a respins acțiunea prin care transferul bunurilor în patrimoniul statului respectase legislația în vigoare la momentul respectiv și contractele de vânzare erau valabile. Recursul de la revărsat a fost respins printr-o hotărâre definitivă a instanței de apel din Timișoara din 17 decembrie 1999. 11. În 2003, autoritățile administrative au făcut parte dintr-o cerere de restituire a reieșitului, care invoca două ordonanțe ale guvernului adoptate în 2000 și 2002 privind bunurile aparținând cultelor religioase, și i-au restituit apartamentele care nu fuseseră vândute. Lavecheat a formulat o nouă acțiune împotriva autorităților locale și a terților cumpărători, inclusiv a reclamantei, solicitând anularea contractelor. El susținea că a avut loc o vânzare ilegală a apartamentelor și că vânzarea apartamentelor a încălcat prevederile Legii nr. 112/1995 13. Printr-o hotărâre din 15 mai 2003, Tribunalul de Primă Instanță din Arad a respins acțiunea din cauza autorității de lucru judecat din hotărârea din 17 decembrie 1999. Lacul de Primă Instanță a fost respins printr-o hotărâre din 3 noiembrie 2003 a tribunalului județ din Arrad, care a confirmat autoritatea lucrului judecat 14. Prin hotărârea din 16 decembrie 2004, Tribunalul de Primă Instană din Timișoara a primit recursul la Tribunalul de Primă Instanță. Tribunalul de Primă Instană consideră că, în aplicarea ordonaiilor menionate anterior și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al clădirilor luate în mod abuziv de către stat hotărârile judiciare privind clădirile naționalizate nu erau de competența autorității de lucru judecat; prin urmare, aceasta a trimis cauza instanței de primă instanță pentru o nouă examinare a fondului. Prin hotărârea din 26 octombrie 2005, instanța a acceptat acțiunea de la reechitat. El a considerat că, în raport cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, transferul bunului în litigiu în patrimoniul statului a fost ilegal, legislația de la data prescrierii nu poate constitui un temei legal pentru acest transfer. Instanța a anulat, de asemenea, contractele de vânzare, a căror încălcare a fost prevăzută la art. 9 din Legea nr. 112/1995 din moment ce imobilul aparținea unei organizații religioase și nu unui particular. 16. La apelul recurentei și al altor cumpărători, această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre a tribunalului județ al lui Arrad din 9 martie 2006 și apoi, în recursul acelorași persoane, printr-o hotărâre definitivă a instanței de apel din Timișoara pronunțată la 25 octombrie 2006. Apartamentele au fost reinscrise in registrul funciar in numele statului. Cererea de retezat pentru restituirea intreaga cladire este inca in curs de desfășurare in fata autoritatilor interne. II. Principalele dispoziții legislative, practica administrativă și jurisprudența internă privind regimul juridic al bunurilor naționalizate sau confiscate de către stat sub regimul comunist au fost descrise în Hotărârile Maria Atanasiu și altele c. România 30767/05 și 33800/06, §§ 44-80, 12 octombrie 2010) și Preda și altele c. România 9584/02, 33514/02, 38052/02, 25212/03, 29652/03, 3736/03, 17550/03 și 28688/04, § 70-74, 29 aprilie 2014). 19.L Chiriașii locuințelor care nu sunt restituiți în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora [în conformitate cu procedura instituită prin prezenta lege] pot opta (...) pentru cumpărarea acestor locuințe prin plată integrală sau parțială. De asemenea, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al altor entități administrative bunurile achiziționate de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, cu condiția ca acestea să fi intrat în patrimoniul statului în temeiul unui titlu valabil, adică în conformitate cu Constituția, din tratatele internaționale la care România era parte și din legile în vigoare la data la care bunurile în cauză au intrat în patrimoniul statului. 21. La art. 1201 din Codul civil în vigoare la data faptelor a fost astfel formulat: Pentru ca judecata să preia autoritatea lucrului judecat, trebuie ca lucrul cerut să fie același; cererea să se bazeze pe aceeași cauză; cererea să fie între aceleași părți și să fie formulată de ele și împotriva lor în aceeași calitate. 22. Articolul relevant în speță din noul Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la 15 februarie 2013, se citește astfel art. 50 alineatul (10) Revizuirea unei decizii referitoare la fondul unei cauze (pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul) poate fi solicitată în cazul în care [...] 10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale din cauza unei hotărâri judecătorești și în cazul în care consecințele grave ale acestei încălcări există în continuare. Recurenta denunță o încălcare a principiului securității rapoartelor juridice, pe motiv că, prin hotărârea sa definitivă din 25 octombrie 2006, tribunalul din Timișoara a anulat contractul de vânzare al apartamentului său și, astfel, a pus sub semnul întrebării autoritatea care a stat la baza hotărârii definitive pe care a pronunțat-o la 17 decembrie 1999. 1 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 24. Guvernul obiectează că reclamanta nu are calitatea de victimă, în sensul articolului 34 din Convenție, a unei eventuale necunoașteri a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În această privință, el arată că reclamanta nu a fost parte la prima procedură în fața instanțelor interne, finalizată prin Hotărârea din 17 decembrie 1999 care a respins acțiunea reținută. Prin urmare, consideră că reclamanta nu poate susține o încălcare a securității rapoartelor juridice ca urmare a pretinsei necunoașteri a acestei hotărâri în cea de-a doua procedură care a vizat, printre alți foști chiriași, l neglijență a autorităților locale care nu ar fi informat în legătură cu vânzarea și nu ar fi menționat în carte despre divizarea apartamentului mai mare, ceea ce l-ar fi împiedicat să își înregistreze dreptul la carte (punctul 7 de mai sus). 26. În orice caz, aceasta subliniază că prima procedură, introdusă împotriva statului, se referă la ansamblul imobilului, inclusiv la apartamentul său, înscris pe cartea de identitate în numele statului. Prin urmare, ea consideră că victima este victima motivului că anularea contractului său, decisă la sfârșitul celei de a doua proceduri, ar fi ignorat concluziile hotărârii din 17 decembrie 1999. 27. Curtea consideră că excepția din partea guvernului este strâns legată de fondul cauzei prezentate de recurentă pe teren la art. 6 din convenție, întrucât aprecierea calității de victimă ține în mare măsură de efectele legate de existență și de concluziile hotărârii din 17 decembrie 1999 a Tribunalului de apel din Timișoara (a se vedea, mutatis mutandis, Hogea c. România , nr 31912/04, § 38, 29 octombrie 2013). Prin urmare, aceasta ar trebui să fie anexată la fondul cauzei. 28. Constatând, de asemenea, că fâșia reclamantei nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 Õ 3 din Convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv în acest sens, Curtea declară că este admisibilă. Pe fond Argumentele părților 29. În hotărârea sa din 17 decembrie 1999, recurenta arată că, în hotărârea sa din 17 decembrie 1999, Curtea de Apel din Timișoara a validat în mod explicit transferul de proprietate în patrimoniul statului, precum și legalitatea vânzării de apartamente către locatari. Comisia consideră că această hotărâre a dobândit autoritatea de lucru judecat și că, prin urmare, aceeași hotărâre nu putea reveni asupra propriilor concluzii fără a aduce atingere principiului securității raporturilor juridice. 30. Guvernul consideră că autoritatea de lucru judecat din hotărârea din 17 decembrie 1999 nu a fost ignorată, condițiile prevăzute la art. 1201 din fostul Cod civil pentru aplicarea sa neîndeplinită fiind, în opinia sa, îndeplinite. El consideră că instanțele interne au răspuns în mod corespunzător argumentului părților pârâte întemeiat pe autoritatea lucrului judecat din această hotărâre. Acesta arată că acestea au respins acest argument pe motiv că, în cea de-a doua acțiune, reieșitul invoca o nouă legislație, și anume ordonanțele guvernului cu privire la bunurile care aparțin cultelor religioase și o importantă schimbare legislativă adusă de Legea nr. 10/2001. Evaluarea Curții 31. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil garantat prin art. 1 din Convenție trebuie să se țină seama de preambulul Convenției, care prevede preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care, printre altele, dorește ca soluția dată definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai fie pusă în discuție (Brumerescu c. România [GC], n 28342/95, § 61, CEDH 1999-VII, și Kehaya și alții c. Bulgaria, n 47797/99 și 68698/01, § 61, 12 ianuarie 2006).În conformitate cu acest principiu, o parte sau o autoritate a statului nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și executorii numai în scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă hotărâre cu privire la aceasta, cu excepția cazului în care există motive întemeiate și impedimente care nu pot fi soluționate (Riabykh c. Rusia 52854/99, § 52 și 56, CEDH 2003-IX). Astfel, Curtea a ajuns de mai multe ori la concluzia încălcării articolului 6 din Convenție prin anularea prin recurs extraordinar, fără motive întemeiate și imperative, a hotărârilor judecătorești definitive (a se vedea, printre altele, Hotărârile Brumărescu Riabykh, menionate anterior). Comisia a considerat, de asemenea, în mai multe cauze că, chiar și în lipsa unei anulări a unei hotărâri judecătorești, contestarea soluției la un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare ar putea aduce atingere articolului 6 din convenție, în măsura în care aceasta ar putea face ca dreptul la o instanță să fie iluzoriu și ar putea încălca principiul securității juridice ( Kehaya și alte , citată anterior, §§ 67-70, Gök și alții c. Turcia , n 71867/01, 71869/01, 73319/01 și 74858/01, §§ 57-62, 27 iulie 2006 și Esertas c. Lituania , n 50208/06, § 23-32, 31 mai 2012). 33. În speță, Curtea ia notă că, la 17 decembrie 1999, la sfârșitul primei acțiuni în restituire a imobilului, instanța de apel din Timișoara a respins argumentele pe care le-a invocat din legile n 112/1995 și 213/1998 pentru a pretinde nulitatea de către statul de proprietate a bunurilor și vânzarea de apartamente către locatari. Ea remarcă faptul că instanța de apel a considerat că titlul de proprietate al statului și vânzarea de apartamente au fost valabile. 34. Curtea constată că, în cadrul celei de-a doua acțiuni, introdusă după intrarea în vigoare a hotărârilor privind bunurile care au făcut parte din cultele religioase și din Legea nr. 10/2001, aceeași curte de recurs a revenit asupra concluziilor sale în hotărârea definitivă din 25 iulie 1997. În octombrie 2006, Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, transferul bunurilor și vânzarea apartamentelor era ilegal deoarece contravine legilor nr. 112/1995 și 213/1998. 35. Curtea nu are ca sarcină să înlocuiască instanțele interne. În special, nu îi revine sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă sau de a înlocui propria sa apreciere cu cea a instanțelor naționale, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori par a fi susceptibile să fi condus la o încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin convenție ( García Ruiz c. Spania [GC], § 30544/96, § 28-29, CEDO 1999-I). 36. De asemenea, aceasta reamintește că, în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru a unei hotărâri judecătorești definitive conține limitări ad personam ad rem Esertas, citată anterior, punctul 22.37. Cu toate acestea, recunoscând că în prezenta cauză nu a existat o identitate a părților în cele două proceduri interne, Curtea constată că aceste proceduri se referă la aceeași clădire și că se referă la aceeași chestiune juridică, și anume caracterul legal sau nu al laiului și al vânzării bunurilor de către stat, care determină rezultatul acestora (a se vedea, În plus, Curtea constată că instanțele interne au examinat această chestiune în raport cu aceleași dispoziții legislative, și anume art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 6 din Legea nr. 213/1998, în privința cărora au adoptat o interpretare diametral opusă (punctele 10 și 15 de mai sus). 39. Potrivit guvernului, schimbarea normativă adusă de cele două ordonanțe ale guvernului și legea nr. 10/2001 justifica reexaminarea legalității de la În această privință, Curtea nu subestimează nici complexitatea procesului de adoptare a măsurilor reparatorii în ceea ce privește privările de proprietate care au avut loc înainte de 1989, nici impactul economic și social al acesteia. Cu toate acestea, acest lucru nu ar putea să se aplice obligațiilor care îi revin în raport cu drepturile garantate de convenție. 41. În special, Curtea subliniază că faptul că au fost introduse noi dispoziții pentru îmbunătățirea protecției drepturilor foștilor proprietari nu se poate face în detrimentul principiilor fundamentale care stau la baza convenției, cum ar fi principiul securității rapoartelor juridice (a se vedea mutatis mutandis, Strain și alții c. România, n 57001/00, § 53 CEDO 2005 VII). În acest context, lipsa de coerență din punct de vedere legislativ și contestarea soluțiilor definitive la litigiile date de instanțe sunt de natură să creeze o incertitudine permanentă și să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept (a se vedea mutatis mutandis, Paduraru c. România, 63252/00, § 98 și 99, CEDO 2005 XII (extracturi)). 42. Pentru Curte, prezenta cauză nu privește în mod clar o hotărâre de justiție Cu toate acestea, se poate considera în mod rezonabil că noua apreciere a faptelor efectuate de instanța de apel, care a determinat-o să facă o hotărâre radical opusă hotărârii sale anterioare, a adus atingere principiului certitudinii juridice, cu atât mai mult cu cât reclamanta aștepta în mod legitim ca aceeași instanță să soluționeze rezultatul aceluiași litigiu în sensul respectării autorității de lucru judecat din hotărârea sa anterioară (a se vedea, mutatis mutandis Siegle, citată anterior, § 38, și Amurariței c. România, n 4351/02, § 37, 23 septembrie 2008). 43. În consecință, Curtea consideră că instanța de apel, revenind asupra chestiunii legalității transferului bunului în litigiu și vânzării apartamentelelor care fuseseră deja tranșate și care a făcut obiectul unei decizii definitive, în lipsa unor fapte noi, a încălcat principiul securității rapoartelor juridice. 44. Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a respinge excepția reținută din lipsa de calitate a victimei și pentru a ajunge la concluzia încălcării articolului 1 din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA LICHIDUL 1 DIN PROTOCOLUL N 1 DIN CONVENȚIA 45. Recurenta declară că anularea contractului de vânzare a apartamentului său a dus la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 46. Având în vedere concluzia la care a ajuns pe teren la art. 6 alineatul (1) din Convenția de mai sus, Curtea consideră că: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 48. În ceea ce privește prejudiciul material suferit de reclamantă, reclamanta solicită restituirea apartamentului ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Guvernul susține că pretențiile recurentei privind prejudiciul material sunt excesive, iar prejudiciul moral consideră că constatarea încălcării ar putea constitui o satisfacție echitabilă suficientă. Curtea consideră că problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare de fapt. Prin urmare, trebuie să fie rezervată și stabilită în termen de șase luni de la data prezentei hotărâri procedura ulterioară, ținând seama de locul în care se află un acord între statul pârât și reclamantă. Plăti și cheltuieli de judecată 51. Recurenta, care a beneficiat de asistență judiciară din partea Consiliului Europei, nu solicită rambursarea unor cheltuieli și cheltuieli suplimentare. PE CES, CURTEA, ÎN L în ceea ce privește încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția S-a spus că nu este cazul să se ia în considerare admisibilitatea și temeinicia de la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție S-a afirmat că problema aplicării art. 41 din Convenție nu se află în stare în consecință rezervă în întregime invită În termen de șase luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, guvernul și recurenta să îi adreseze în scris observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge rezervă procedura ulterioară și deleagă președintele Camerei are grijă să o stabilească dacă este necesar. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 16 septembrie 2014, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Fatoș Arac

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

ROZALIA AVRAM c. ROUMANIE

(Requête n

o

19037/07)

ARRÊT

(

Fond

)

STRASBOURG

16 septembre 2014

DÉFINITIF

16/12/2014

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Rozalia Avram c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Alvina Gyulumyan,

Dragoljub Popović,

Luis López Guerra,

Johannes Silvis,

Valeriu Grițco,

Iulia Antoanella Motoc,

juges,

et de Fatoș Aracı,

greffière adjointe de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 août 2014,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

19037/07) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M

me

Rozalia Avram («

la requérante

»), a saisi la Cour le 11 avril 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

La requérante, qui a été admise au bénéfice de l’assistance judiciaire, a été représentée par M

e

M. Scarlat, avocate à Arad. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agente, M

me

C.

Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

3.

La requérante se plaint, sous l’angle de l’article 6

§

1 de la Convention, d’une atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques.

4.

Le 8 décembre 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

La requérante est née en 1947 et réside à Arad.

6.

En 1975, en vertu de la législation sur la prescription, l’État inscrivit sur le livre foncier son droit de propriété sur un immeuble situé à Arad qui avait appartenu à l’évêché catholique d’Oradea (ci-après «

l’évêché

»). En 1980, l’immeuble fut partagé en plusieurs appartements.

7

.

En 1997, en application de la loi n

o

112/1995 concernant la situation juridique de certains biens immeubles à usage d’habitation, l’État vendit à la requérante un appartement qu’elle occupait en tant que locataire. Cet appartement provenait lui-même de la division d’un autre appartement plus grand situé dans l’immeuble susmentionné. La même année, d’autres appartements situés dans l’immeuble furent également vendus aux locataires. Certains acquéreurs inscrivirent ces appartements à leurs noms sur le livre foncier.

8.

En 1998, l’évêché demanda au tribunal de première instance d’Arad la restitution de l’immeuble. Invoquant les dispositions de l’article 6 de la loi n

o

213/1998 concernant le domaine public de l’État, il soutint que l’appropriation de l’immeuble avait été illégale au motif que la législation sur la prescription ne constituait pas un titre de propriété valable.

9.

Par conséquent, l’évêché demanda la modification du livre foncier, réclamant la radiation des inscriptions au nom de l’État concernant les appartements litigieux. Invoquant l’article 9 de la loi n

o

112/1995, il sollicita également l’annulation de la vente des appartements et la radiation des inscriptions au nom des tiers acquéreurs, alléguant que la vente était illégale.

10

.

Par un jugement du 7 décembre 1998, le tribunal rejeta l’action estimant que le transfert du bien dans le patrimoine de l’État avait respecté la législation en vigueur à l’époque et que les contrats de vente étaient valables. Le pourvoi de l’évêché fut rejeté par un arrêt définitif de la cour d’appel de Timișoara du 17

décembre

1999.

11.

En 2003, les autorités administratives firent droit partiellement à une

demande de restitution de l’évêché, qui invoquait deux ordonnances du Gouvernement adoptées en 2000 et 2002 concernant les biens ayant appartenu aux cultes religieux, et lui restituèrent les appartements qui n’avaient pas fait l’objet d’une vente.

12.

L’évêché forma une nouvelle action contre les autorités locales et les tiers acquéreurs, y compris la requérante, demandant l’annulation des contrats. Il soutint que l’appropriation de l’immeuble avait été illégale et que la vente des appartements avait méconnu les dispositions de la loi n

o

112/1995.

13.

Par un jugement du 15 mai 2003, le tribunal de première instance d’Arad rejeta l’action en raison de l’autorité de la chose jugée de l’arrêt du 17

décembre

novembre

2003 du tribunal départemental d’Arad qui confirma l’autorité de la chose jugée.

14.

Par un arrêt du 16 décembre 2004, la cour d’appel de Timișoara accueillit le pourvoi de l’évêché. La cour d’appel estima que, en application des ordonnances susmentionnées et après l’entrée en vigueur de la loi n

o

10/2001 sur le régime juridique des immeubles pris abusivement par l’État

,

les décisions judiciaires concernant les immeubles nationalisés ne jouissaient pas de l’autorité de la chose jugée. Par conséquent, elle renvoya l’affaire au tribunal de première instance pour un nouvel examen du fond.

15

.

Par un jugement du 26 octobre 2005, le tribunal accueillit l’action de l’évêché. Il considéra que, par rapport à l’article 6 de la loi n

o

213/1998, le transfert du bien litigieux dans le patrimoine de l’État avait été illégal, la législation de l’époque sur la prescription ne pouvant pas constituer une base légale pour ce transfert. Le tribunal annula également les contrats de vente, estimant qu’ils avaient enfreint les dispositions de l’article 9 de la loi n

o

112/1995 dès lors que l’immeuble avait appartenu à une organisation religieuse et non pas à un particulier.

16.

Sur appel de la requérante et des autres acquéreurs, ce jugement fut confirmé par un arrêt du tribunal départemental d’Arad en date du 9 mars 2006 puis, sur pourvoi des mêmes personnes, par un arrêt définitif de la cour d’appel de Timișoara prononcé le 25 octobre 2006.

17.

Les appartements furent réinscrits au livre foncier au nom de l’État. La demande de l’évêché visant à la restitution de l’ensemble de l’immeuble est toujours pendante devant les autorités internes.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

18.

Les principales dispositions législatives, la pratique administrative et la jurisprudence interne relatives au régime juridique des biens nationalisés ou confisqués par l’État sous le régime communiste ont été décrites dans les arrêts

Maria Atanasiu et autres c. Roumanie

(n

os

30767/05 et 33800/06, §§

44-80, 12 octobre 2010) et

Preda et autres c. Roumanie

(n

os

9584/02, 33514/02, 38052/02, 25821/03, 29652/03, 3736/03, 17750/03 et 28688/04, §§ 70-74, 29 avril 2014).

19.

L’article 9 de la loi n

o

112/1995 concernant la situation juridique de certains biens immeubles à usage d’habitation se lit ainsi :

«

Les locataires des logements qui ne sont pas restitués en nature aux anciens propriétaires ou à leurs héritiers [selon la procédure instituée par la présente loi] peuvent opter (...) pour l’achat de ces logements par paiement intégral ou échelonné.

»

20.

L’article 6 § 1 de la loi n

o

213/1998 sur le domaine public de l’État se lit ainsi

:

«

Font également partie du domaine public ou privé de l’État ou des autres entités administratives les biens acquis par l’État entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989, pour autant qu’ils sont entrés dans le patrimoine de l’État en vertu d’un titre valable, c’est-à-dire dans le respect de la Constitution, des traités internationaux auxquels la Roumanie était partie et des lois en vigueur à la date à laquelle les biens en question sont entrés dans le patrimoine de l’État. »

21.

L’article 1201 du code civil en vigueur à l’époque des faits était ainsi libellé:

«

Pour que le jugement acquière autorité de la chose jugée, il faut que la chose demandée soit la même

; que la demande soit fondée sur la même cause

; que la demande soit entre les mêmes parties, et formée par elles et contre elles en la même qualité.

»

22.

L’article pertinent en l’espèce du nouveau code de procédure civile, entré en vigueur le 15 février 2013, se lit ainsi

:

Article 509 § 10

«

La révision d’une décision portant sur le fond d’une affaire (

pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul

) peut être demandée si

:

(...)

10.

la Cour européenne des droits de l’homme a constaté une violation des droits et libertés fondamentaux en raison d’une décision de justice et si les conséquences graves de cette violation existent toujours.

»

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6

§

1 DE LA CONVENTION

23.

La requérante dénonce une atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques, au motif que, par son arrêt définitif du 25 octobre 2006, la cour d’appel de Timișoara a annulé le contrat de vente de son appartement et a ainsi – à ses yeux – remis en cause l’autorité de la chose jugée de l’arrêt définitif qu’elle avait elle-même rendu le 17 décembre 1999. Elle invoque l’article

6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

A.

Sur la recevabilité

24.

Le Gouvernement objecte que la requérante n’a pas la qualité de victime, au sens de l’article 34 de la Convention, d’une éventuelle méconnaissance de l’article 6 § 1 de Convention. À cet égard, il expose que la requérante n’a pas été partie à la première procédure devant les juridictions internes, finalisée par l’arrêt du 17 décembre 1999 qui a rejeté l’action de l’évêché. Par conséquent, il estime que la requérante ne saurait alléguer une atteinte à la sécurité des rapports juridiques du fait de la prétendue méconnaissance de cet arrêt dans la seconde procédure qui a visé, parmi d’autres anciens locataires, l’intéressée.

25.

La requérante conteste cette thèse. Si elle admet qu’elle n’a pas participé à la première procédure, elle considère que la raison en était une

négligence des autorités locales qui n’auraient pas informé l’évêché de la vente et n’auraient pas mentionné au livre foncier la division de l’appartement plus grand, ce qui l’aurait empêchée d’inscrire son droit au livre foncier (paragraphe 7 ci-dessus).

26.

En tout état de cause, elle souligne que la première procédure, introduite contre l’État, concernait l’ensemble de l’immeuble, y compris son appartement, inscrit sur le livre foncier au nom de l’État. Par conséquent, elle s’estime victime au motif que l’annulation de son contrat, décidée à l’issue de la seconde procédure, aurait méconnu les conclusions de l’arrêt du 17

décembre 1999.

27.

La Cour considère que l’exception soulevée par le Gouvernement est étroitement liée au fond du grief présenté par la requérante sur le terrain de l’article 6 de la Convention puisque l’appréciation de la qualité de victime tient dans une large mesure aux effets attachés à l’existence et aux conclusions de l’arrêt du 17 décembre 1999 de la cour d’appel de Timișoara (voir,

mutatis mutandis, Hogea c. Roumanie

, n

o

31912/04, § 38, 29 octobre 2013). Dès lors, il convient de la joindre au fond de l’affaire.

28.

Constatant en outre que le grief de la requérante n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.

B.

Sur le fond

1.

Arguments des parties

29.

La requérante expose que, dans son arrêt du 17 décembre 1999, la cour d’appel de Timișoara a explicitement validé le transfert de l’immeuble dans le patrimoine de l’État, tout comme la légalité de la vente des appartements à des locataires. Elle estime que cet arrêt avait acquis l’autorité de la chose jugée et que, par conséquent, la même cour d’appel ne pouvait pas revenir sur ses propres conclusions sans porter atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques.

30.

Le Gouvernement estime que l’autorité de la chose jugée de l’arrêt du 17 décembre 1999 n’a pas été méconnue, les conditions prévues par l’article 1201 de l’ancien code civil pour son application n’étant, à ses yeux, pas remplies. Il considère que les juridictions internes ont dûment répondu à l’argument des parties défenderesses tiré de l’autorité de la chose jugée de cet arrêt. Il expose qu’elles ont écarté cet argument au motif que, dans la seconde action, l’évêché invoquait une nouvelle législation, à savoir les ordonnances du Gouvernement concernant les biens ayant appartenu aux cultes

religieux et un important changement législatif apporté par la loi n

o

10/2001.

2.

Appréciation de la Cour

31.

La Cour rappelle que le droit à un procès équitable garanti par l’article

6

§

1 de la Convention doit s’interpréter à la lumière du préambule de la Convention, qui énonce la prééminence du droit comme élément du patrimoine commun des États contractants. L’un des éléments fondamentaux de la prééminence du droit est le principe de la sécurité des rapports juridiques, qui veut, entre autres, que la solution donnée de manière définitive à tout litige par les tribunaux ne soit plus remise en cause (

Brumărescu c. Roumanie

[GC], n

o

28342/95, § 61, CEDH 1999-VII, et

Kehaya et autres c. Bulgarie

, n

os

47797/99 et 68698/01, §

61, 12

janvier

2006). En vertu de ce principe, une partie ou une autorité de l’État ne peuvent solliciter la révision d’un jugement définitif et exécutoire à seule fin d’obtenir un réexamen de l’affaire et une nouvelle décision à son sujet, à moins que des motifs substantiels et impérieux ne l’exigent (

Riabykh c. Russie

,

n

o

52854/99, §§ 52 et 56, CEDH 2003-IX).

32.

La Cour a ainsi maintes fois conclu à la violation de l’article 6 de la Convention à raison de l’annulation par la voie d’un recours extraordinaire, sans motifs substantiels et impérieux, de décisions de justice définitives (voir, parmi d’autres, les arrêts

Brumărescu

et

Riabykh,

précités). Elle a également considéré dans plusieurs affaires que, même en l’absence d’annulation d’un jugement, la remise en cause de la solution apportée à un litige par une décision de justice définitive dans le cadre d’une autre procédure judiciaire pouvait porter atteinte à l’article 6 de la Convention dans la mesure où elle pouvait rendre illusoire le droit à un tribunal et enfreindre le principe de la sécurité juridique (

Kehaya et autres

, précité, §§

67-70,

Gök et autres c. Turquie

, n

os

71867/01, 71869/01, 73319/01 et 74858/01, §§ 57-62, 27 juillet 2006, et

Esertas c. Lituanie

, n

o

50208/06, §§

23-32, 31 mai 2012).

33.

En l’espèce, la Cour note que, le 17 décembre 1999, à l’issue de la première action en restitution de l’immeuble, la cour d’appel de Timișoara a écarté les arguments que l’évêché tirait des lois n

os

112/1995 et 213/1998 pour alléguer la nullité de l’appropriation du bien litigieux par l’État et la vente des appartements aux locataires. Elle note que la cour d’appel a jugé que le titre de propriété de l’État et la vente des appartements étaient valables.

34.

La Cour constate qu’à l’occasion de la seconde action, introduite après l’entrée en vigueur des ordonnances concernant les biens ayant appartenu aux cultes

religieux et de la loi n

o

10/2001, la même cour d’appel est revenue sur ses conclusions dans son arrêt définitif du 25

octobre 2006, estimant cette fois que le transfert du bien et la vente des appartements étaient illégaux car contraires aux lois n

os

112/1995 et 213/1998.

35.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, ou de substituer sa propre appréciation à celle des juridictions nationales, sauf si et dans la mesure où ces erreurs lui semblent susceptibles d’avoir entraîné une atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention (

García Ruiz c. Espagne

[GC], n

o

30544/96, §§

28-29, CEDH

1999-I).

36.

Elle rappelle également que, dans tous les systèmes juridiques, l’autorité de la chose jugée d’une décision de justice définitive comporte des limitations

ad personam

et

ad rem

(

Esertas

, précité, § 22).

37.

Cela étant, tout en acceptant que dans la présente affaire il n’y avait pas d’identité des parties dans les deux procédures internes, la Cour constate que ces procédures concernaient le même immeuble et qu’elles portaient sur la même question juridique, à savoir le caractère légal ou non de l’appropriation et de la vente du bien par l’État, déterminante pour leur issue (voir,

mutatis mutandis, Siegle c. Roumanie

, n

o

23456/04, § 36, 16

avril 2013).

38.

De surcroît, la Cour note que les juridictions internes ont examiné cette question par rapport aux mêmes dispositions législatives, à savoir l’article 9 de la loi n

o

112/1995 et l’article 6 de la loi n

o

213/1998, à l’égard desquels elles ont adopté une interprétation diamétralement opposée (paragraphes 10 et 15 ci-dessus).

39.

D’après le Gouvernement, le changement normatif apporté par les deux ordonnances du Gouvernement et la loi n

o

10/2001 justifiait le réexamen de la légalité de l’appropriation de l’immeuble par l’État et de la vente des appartements.

40.

À ce sujet, la Cour ne sous-estime ni la complexité du processus d’adoption des mesures réparatrices au titre des privations de propriété subies avant 1989 ni son impact économique et social. Toutefois, cela ne saurait exonérer l’État de ses obligations au regard des droits garantis par la Convention.

41.

En particulier, la Cour souligne que le fait que de nouvelles dispositions ont été introduites pour améliorer la protection des droits des anciens propriétaires ne peut pas se faire au détriment des principes fondamentaux qui sous-tendent la Convention, tels le principe de la sécurité des rapports juridiques (voir,

mutatis mutandis, Străin et autres c.

Roumanie

, n

o

57001/00, §

53, CEDH 2005

‑

VII). Dans ce contexte, le défaut de cohérence sur le plan législatif et la remise en cause des solutions définitives des litiges données par les tribunaux sont de nature à engendrer une incertitude permanente et à diminuer la confiance du public dans le système judiciaire, qui est l’une des composantes fondamentales de l’État de droit (voir,

mutatis mutandis, Păduraru c. Roumanie

, n

o

63252/00, §§ 98 et 99, CEDH 2005

‑

XII (extraits)).

42.

Pour la Cour, la présente affaire ne concerne assurément pas l’effacement d’une décision de justice «

irrévocable

» et ayant acquis l’autorité de la chose jugée (comparer avec

Brumărescu

, précité, §

62). Toutefois, l’on peut raisonnablement penser que la nouvelle appréciation des faits opérée par la cour d’appel, qui a conduit celle-ci à rendre un arrêt radicalement opposé à son arrêt antérieur, a porté atteinte au principe de la sécurité juridique, et ce d’autant plus que la requérante attendait légitimement que cette même juridiction tranchât la suite du même litige dans le sens du respect de l’autorité de la chose jugée de son précédent arrêt (voir,

mutatis mutandis

,

Siegle

, précité, § 38, et

Amurăriței c. Roumanie

, n

o

4351/02, § 37, 23 septembre 2008).

43.

Par conséquent, la Cour estime que la cour d’appel, en revenant sur la question de la légalité du transfert du bien litigieux et de la vente des appartements – qui avait déjà été tranchée et qui avait fait l’objet d’une décision définitive –, et ce en l’absence de faits nouveaux, a enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques.

44.

Ces éléments suffisent à la Cour pour rejeter l’exception tirée de l’absence de qualité de victime et pour conclure à la violation de l’article

6

§

1 de la Convention.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 À LA CONVENTION

45.

La requérante allègue que l’annulation du contrat de vente de son appartement a emporté violation de l’article

1 du Protocole n

o

1 à la Convention.

46.

Compte tenu de la conclusion à laquelle elle est arrivée sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention ci-dessus, la Cour estime qu’il n’y a lieu d’examiner ni la recevabilité ni le bien-fondé du grief présenté par la requérante sous l’angle de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

47.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

48.

Au titre du préjudice matériel qu’elle dit avoir subi, la requérante réclame la restitution de l’appartement litigieux ou l’octroi de 70

000

euros (EUR), précisant que cette somme représente la valeur de l’appartement. Au titre du dommage moral, elle demande 5

000

EUR.

49.

Le Gouvernement affirme que les prétentions de la requérante au titre du préjudice matériel sont excessives. Quant au préjudice moral, il considère que le constat de violation pourrait constituer une satisfaction équitable suffisante.

50.

La Cour estime que la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état. Par conséquent, il y a lieu de la réserver et de fixer dans un délai de six mois à compter de la date du présent arrêt la procédure ultérieure en tenant compte de l’éventualité d’un accord entre l’État défendeur et la requérante.

B.

Frais et dépens

51.

La requérante, qui a bénéficié de l’assistance judiciaire du Conseil de l’Europe, ne demande pas de remboursement de frais et dépens supplémentaires.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Joint

au fond l’exception tirée de la qualité de victime de la requérante et la

rejette

;

2.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

4.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner la recevabilité et le bien-fondé du grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

5.

Dit

que la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état

;

En conséquence

:

a)

la

réserve

en entier

;

b)

invite

le Gouvernement et la requérante à lui adresser par écrit, dans un délai de six mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, leurs observations sur cette question et, notamment, à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir

;

c)

réserve

la procédure ultérieure et

délègue

au président de la chambre le soin de la fixer au besoin.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 septembre 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.

Fatoș Aracı

Josep Casadevall

Greffière adjointe

Président