Văraru împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. o 35842/05) îndreptată împotriva României și cu privire la care un cetățean al acestui stat, dl. Diodor Neculai Văraru [3] („ reclamantul "), a sesizat Curtea la 28 septembrie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția de protejare a drepturilor omului și libertăților fundamentale („ Convenția ").

Reclamantul a fost reprezentat de către dna M. Smău, avocat la Iași. Guvernul român („ Guvernul ") a fost reprezentat de către agent, dl. R.-H. Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul invocă o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, din motivul că a fost condamnat pentru comportament outrageur fără ca cele trei instanțe care s-au pronunțat asupra cauzei să fi audiat martorii acuzării sau partea vătămată.

La 7 ianuarie 2009, petiția a fost comunicată Guvernului. FAPTE I.

La 19 iulie 2002, reclamantul a fost oprit de o patrulă cu doi agenți de poliție în timp ce consumă o bere cu o altă persoană în mașina lui, parcată în fața blocului lui. Polițiștii i-au cerut documentele de identitate și documentele mașinii. În timpul acestui control, reclamantul ar fi jignit și a abuzat de polițistul A.C., trăgindu-i chiar o palmă, și ar fi încercat să plece de la locul faptei. Polițiștii ar fi scos atunci catușele. În acel moment, reclamantul s-ar fi calmat și ar fi prezentat documentele pe care anterior le declarase pierdute.

Printr-un ordin de trimitere în judecată al parchetului din 4 noiembrie 2002, reclamantul a fost trimis în fața tribunalului de prima instanță din Iași pentru conducere fără permis pe drumul public, declarații false și comportament outrageur față de un agent de poliție. Procurorul care investigase cauza lui susținea în ordinul de trimitere că, la 18 septembrie 2001, reclamantul declarase fals că și-a pierdut permisul de conducere pentru a evita să i se retragă și să fie anulat, și că ulterior conducea vehiculul pe drumul public invocând documentul pretins pierdut până la 19 iulie 2002, data în care a fost controlat de polițiști. 8 . Procurorul a indicat că susține acuzația de comportament outrageur pe baza mărturilor a cinci persoane care declaraseră, mai întâi în fața polițistului care efectua investigația și apoi în fața lui, că au văzut reclamantul jignind și lovind polițistul A.C. la 19 iulie 2002. Reclamantul nu era prezent în momentul în care acești martori au fost ascultați. 9 . Toate mărturile consemnate în fața poliției descriau aceeași situație de fapt și conțineau aceeași scriere, cu excepția ultimului paragraf care, acesta, diferea, din punct de vedere al scrisului, de la o declarație la alta și indica faptul că persoana care o făcuse citise cuvânt cu cuvânt ceea ce era descris mai sus. 10 . Audiat de procuror, reclamantul a negat că ar fi jignit sau că ar fi agresatpolițistul A.C. în incidentul din 19 iulie 2002. Doi martori confirmaseră în fața procurorului versiunea faptelor prezentată de reclamant. 11 . Tribunalul de prima instanță din Iași, sesizat cu privire la otemeinicia acuzațiilor procurorului, a citat toți martorii pe care procurorul i-a desemnat în ordinul de trimitere. Doar doi din ei s-au prezentat; ei au declarat că nu au văzut reclamantul jignind sau abuzând de polițist, confirmând astfel mărturile lor date în fața procurorului. 12 . Tribunalul, care a amânat de mai multe ori cauza pentru a încerca să audiere martorii acuzării, a emis atunci mandate de comparere împotriva lor și le-a aplicat amenzi. Deși au fost citați în mod regulat, acești martori nu s-au prezentat la ședințe. Agenții care au fost însărcinați cu executarea acestor mandate au întocmit procese-verbale indicând că s-au deplasat la locuința martor în cauză, dar nu i-au găsit acolo. Ei au notat, cu privire la doi din ei, că și-au schimbat domiciliul și că noua lor adresă era necunoscută. Tribunalul a solicitat apoi informații de la serviciul stării civile din Iași, dar această inițiativă a fost fără rezultat. Luând note din procesele-verbale întocmite de agenții încărcați să găsească martorii, tribunalul a concluzionat că era imposibil să audiere acești martori și a ordonat lectura, în ședință publică, a mărturilor lor date în cursul investigației.

Avocatul reclamantului a pledat pentru achitare, estimând în special că elementele constitutive ale infracțiunii de comportament outrageur nu erau îndeplinite. 14 . Prin sentența din 23 octombrie 2003, tribunalul l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de doi ani de închisoare pentru acuzațiile formulate prin ordinul de trimitere al procurorului. El a considerat în special că infracțiunea de comportament outrageur, pentru care reclamantul a primit pedeapsa cea mai grea, a fost dovedită de mărturile acuzării consemnate în faza de investigație a cauzei, mărturile care atestau, după opinia tribunalului, că versiunea faptelor susținută de reclamant nu era adevărată. 15 . Reclamantul a formulat apel împotriva acestei sentințe, cerând în special ca tribunalul să audiere martorii acuzării, polițistul A.C. – în calitatea sa de parte vătămată – și polițistul care l-a însoțit la 19 iulie 2002, care de asemenea nu fusese audiat. Reclamantul a precizat că era necesar ca toți martorii acuzării să fie auziți de tribunal având în vedere că toate mărturile lor fusesera de fapt scrise de polițistul A.C., care nu era neutru deoarece avea un interes în cauză.

La 4 aprilie 2004, tribunalul a respins aceste cereri, pe care nu le-a considerat întemeiate. El a reamintit că primii judecători citaseră deja martorii acuzării și că aceștia nu putuseră fi găsiți.

Prin hotărârea din 22 februarie 2005, tribunalul de județ a confirmat otemeinicia sentinței tribunalului de prima instanță. El a observat că imposibilitatea ca primii judecători să audiere martorii acuzării nu a afectat valoarea mărturilor lor ca elemente de probă având în vedere măsurile care au fost luate, fără rezultat, pentru a-i determina să se prezinte la ședințe. 18 . Prin hotărârea definitivă din 13 septembrie 2005, curtea de apel din Iași a confirmat otemeinicia deciziilor luate în prima instanță și în apel cu privire la elementele de probă pe care aceste instanțe le aveau în posesia lor. II.

Articolele 75, 77 și 326 ale CPP stabilesc procedura pentru audirea părții vătămate.

Articolele 86 și 327 ale CPP prevăd că tribunalul procedează la audirea martoților după ce a audiat inculpatul și ceilalți participanți la procedură. Fiecare martor este invitat să spună tot ceea ce știe despre faptele care sunt obiectul cauzei, după care președintele și ceilalți membri ai formației de judecată, urmați de procuror, îi pot pune întrebări. Când n-au mai multe întrebări să-i pună, partea care l-a propus pe martor și toți ceilalți participanți la procedură pot să-i pună la rândul lor întrebări. Dacă audierea unui martor nu mai este posibilă, tribunalul ordonează ca declarația sa colectată în faza investigației să fie citită în ședință publică; tribunalul poate ține cont de ea pentru a determina rezultatul cauzei. DREPTURI I. ASUPRA PRESUPUSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 §§ 1 ȘI 3 d) DIN CONVENȚIE

Invocând art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție, reclamantul invocă o încălcare a dreptului lui la un proces echitabil din motivul condamnării sale pentru comportament outrageur pe baza mărturilor acuzării colectate în faza investigației, fără ca el să fi avut posibilitatea să le conteste sau să întreroge autorii în momentul depunerii lor sau mai târziu. art. 6 se citește după cum urmează în părțile relevante: „ 1. Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată în mod echitabil (...) de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra otemeiniciei oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva ei. (...) 3. Orice inculpat are dreptul în special la: (...) d) a interoga sau a face interogați martorii acuzării și a obține citarea și interogarea martoților apărării în aceleași condiții ca martorii acuzării; (...) " A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că petiția nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție. Curtea observă de asemenea că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Pozițiile părților

Reclamantul insistă asupra faptului că audiera de către tribunale a martoilor acuzării era esențială pentru a-i permite să le pună întrebări pentru a aprecia otemeinicia acuzațiilor aduse împotriva lui. El se întreabă cum este posibil ca aceiași martori să poată fi găsiți de autorități pentru a fi auziți de procuror, dar ca mai târziu, în faza contradictorie a procesului, să devină de negăsit.

El menține că mărturile litigioase au fost determinante pentru condamnarea lui și estimează că alte probe din dosarul nu aveau impact asupra acuzației de comportament outrageur.

Guvernul subliniază că chiar dacă tribunalele nu au efectuat o interogare directă a majorității martoilor acuzării, ele au respectat prevederile legale în vigoare cu privire la citarea lor la ședințe și posibilitatea, cu titlu subsidiary, de a ține cont de mărturile lor colectate în faza investigației, prin intermediul lecturii acestora în ședință publică.

Guvernul reamintește că acești martori au fost auziți de poliție și apoi de procuror și au menținut consecvent mărturile lor. Tribunalul de prima instanță, la rândul lui, a amânat de mai multe ori cauza pentru a încerca să audiere martorii. Guvernul observă că dreptul intern nu impune prezența inculpatului și a avocatului lui în timpul interogării martoților în faza investigației.

Guvernul estimează în final că declarațiile făcute de martorii în cauză nu au fost esențiale sau determinante, condamnarea reclamantului fiind bazată pe un ansamblu de probe concordante. 2. Aprecierea Curții a) Principii generale

Cum cerințele paragrafului 3 al articolului 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraf 1, Curtea va examina petiția sub aspectul acestor două texte combinate ( Doorson c. Țările de Jos , 26 martie 1996, § 66, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ II și Vitan c. România , nr. o 42084/02, § 54, 25 martie 2008).

Curtea reamintește cu caracter preliminar că nu-i aparține să acționeze ca judecător de instanța a patra și în special să aprecieze legalitatea probelor în conformitate cu dreptul intern al statelor parte la Convenție și să se pronunțe asupra vinovăției reclamanților. De fapt, dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează admisibilitatea probelor ca atare, o materie care cade sub responsabilitatea principală a dreptului intern (a se vedea, între altele, Gäfgen c. Germania [MC], nr. o 22978/05, § 162, CEDO 2010).

Pentru a determina dacă procedura a fost echitabilă, Curtea consideră procedura în ansamblu și verifică respectarea nu doar a drepturilor apărării, ci și a interesului public și al victimelor ca autorii infracțiunilor să fie urmăriți corespunzător și, dacă este necesar, a drepturilor martoților. În special, art. 6 § 3 d) consacră principiul că, înainte ca un inculpat să poată fi declarat vinovat, toate elementele acuzării trebuie în principiu să fie produse în fața lui în ședință publică, în vederea unei dezbatere contradictorii. Acest principiu nu este fără excepții, dar acestea nu pot fi acceptate decât cu condiția respectării drepturilor apărării; în general, acestea impun darea inculpatului o posibilitate adecvată și suficientă de a contesta mărturile acuzării și de a interoga autorii lor, fie în momentul depunerii lor, fie la o etapă ulterioară ( Lucà c. Italia , nr. o 33354/96, § 39, CEDO 2001 ‑ II și Solakov c. Fosta ‑ Republică Yugoslavă a Macedoniei , nr. o 47023/99, § 57, CEDO 2001 ‑ X).

Curtea a precizat, în cauza Al-Khawaja și Tahery c. Regatul ‑ Unit ([MC], nr-uri 26766/05 și 22228/06, CEDO 2011), criteriile de evaluare a plângerilor formulate pe baza articolului 6 § 3 d) din Convenție cu privire la absența martoților la ședință. Ea a considerat că trebuie să se supună acest tip de plângere la o examinare în trei puncte.

În primul rând, Curtea trebuie să verifice dacă imposibilitatea apărării de a interoga sau de a face interogați un martor al acuzării este justificată de un motiv serios. Apoi, atunci când absența interogării martoților este justificată de un motiv serios, mărturile martorilor absenți nu trebuie în principiu să constituie dovada acuzării unică sau determinantă. Totuși, admiterea ca probă a măsturii constituind elementul acuzării unic sau determinant al unui martor pe care apărarea nu a avut ocazia să-l interrogheze nu duce automat la o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție : procedura poate fi considerată echitabilă în ansamblu atunci când există elemente suficient de compensatoare ale dezavantajelor legate de admiterea unei asemenea probe pentru a permite o apreciere corectă și echitabilă a fiabilității acesteia ( Al-Khawaja și Tahery, precitat, §§ 146 ‑ 147).

Curtea trebuie deci să verifice dacă aceste trei condiții au fost respectate în cauza de față. b) Aplicarea acestor principii în cauza de față i. Imposibilitatea apărării de a face interogați martorii era justificată de un motiv serios ?

Curtea observă mai întâi că martorii au fost auziți de poliție și apoi de parchet în faza investigației cauzei fără ca reclamantul sau avocatul lui să fie prezenți.

Curtea reamintește că imposibilitatea de a localiza un martor poate constitui, sub anumite condiții, un fapt justificativ autorizând admiterea mărturilor lui la proces chiar dacă apărarea nu a putut să-l interrogheze în nici un stadiu al procedurii ( Rachdad c. Franța , nr. o 71846/01, § 24, 13 noiembrie 2003 și Zentar c. Franța , nr. o 17902/02, § 26, 13 aprilie 2006). Totuși, pentru ca această justificare să fie valabilă, autoritățile trebuie să ia măsuri pozitive pentru a permite inculpatului să interoghez sau să facă interogați martorii acuzării; în special, ele trebuie să caute în mod activ acești martori ( Rachdad , precitat, § 24).

În prezenta cauză, Curtea observă că eforturile făcute de tribunalul de prima instanță nu au permis obținerea comparerii tuturor martoilor, în ciuda amânărilor numeroase ale ședințelor, a mandatelor de aducere, a amenzii infligite sau a inițiativelor cu autoritățile pentru a identifica noile lor adrese (paragrafele 12 de mai sus).

Totuși, sesizat cu un apel formulat de reclamant, care a cerut în mod explicit audirea părții vătămate și a anumitor martori, tribunalul de județ nu a luat nici o măsură pentru a asculta aceste persoane. S-a mulțumit cu observația că tribunalul de prima instanță nu reușise să localizeze martorii în cauză. Având în vedere faptul că tribunalul de județ avea deplină competență pentru a examina faptele cauzei, aprecia probele și a stabili vinovăția reclamantului, Curtea consideră că ar fi putut da o răspuns mai adecvat și suficient justificat la cererile de administrare a probelor făcute de reclamant. ii. Care a fost importanța mărturilor litigioase pentru condamnarea reclamantului ?

Curtea trebuie apoi să determine care a fost ponderea declarațiilor făcute de martori în faza investigației cauzei în verdictul privind vinovăția reclamantului și, în special, să caute dacă aceste mărtturi constituiau dovada unică sau determinantă ( Al-Khawaja și Tahery , precitat, § 131). În acest sens, nu este suficient să se țină cont de ansamblul probelor examinate de tribunale, ci trebuie căutat care sunt cele pe care se bazează efectiv condamnarea ( Tseber c. Republica Cehă , nr. o 46203/08, § 54, 22 noiembrie 2012).

În cauza de față, Curtea observă că cele cinci declarații litigioase confirmau versiunea polițistului A.C., conform căreia reclamantul comisesepse infracțiunea de comportament outrageur (paragrafele 8 de mai sus). Ceilalți doi martori, care s-au prezentat atât în fața procurorului cât și în fața tribunalului, nu susțineau această teză (paragrafele 10 și 11 de mai sus). Curtea concluzionează că în ciuda spuselor Guvernului, cele cinci declarații făcute în faza investigației sunt unicele argumente care au justificat condamnarea reclamantului pentru comportament outrageur (paragrafele 14 de mai sus).

Cu privire la instanțele de recurs, ele doar au confirmat concluziile tribunalului de prima instanță.

În aceste condiții, este incontestabil că cele cinci mărtturi făcute în faza investigației au jucat un rol decisiv în condamnarea reclamantului pentru comportament outrageur.

Curtea trebuie deci să verifice dacă autoritățile interne au luat măsuri suficiente pentru a contrabalansa dificultățile cauzate apărării. iii. Au existat garanții procedurale suficiente pentru a contrabalansa dezavantajele legate de admiterea mărturilor litigioase ?

Trebuie reamintit că în fiecare cauză în care problema echității procedurii se pune în raport cu măstura unui martor absent, se pune întrebarea, cu ajutorul unui examen cât mai riguros posibil, dacă există elemente suficient de compensatoare ale dificultăților pe care admiterea acestei măsturi o determină apărării, în special garanții procedurale solide permițând o apreciere corectă și echitabilă a fiabilității unei asemenea probe. Examinarea acestei întrebări permite verificarea dacă măstura martorului absent este suficient de fiabilă având în vedere importanța ei în cauză ( Al-Khawaja și Tahery , precitat, §§ 147 și 161).

În prezenta cauză, martorii au fost auziți de poliție și procuror în cursul investigației, dar nu s-au prezentat niciodată în fața unui tribunal. Nici instanțele nici reclamantul nu au putut deci să-i observe în timp ce sunt interogați pentru a aprecia credibilitatea lor și fiabilitatea mărturilor lor ( Al-Khawaja și Tahery , precitat, §§ 161-163). Curtea trebuie să observe că există o îndoială cu privire la modul în care mărturile au fost date, cel puțin în fața poliției. În particular, ea observă că declarațiile au fost toate scrise de aceeași persoană și conținutul lor arată că martorii s-au limitat să le citească și să le semneze la sfârșit (paragrafele 9 de mai sus). Mai mult, alegațiile reclamantului conform cărora mărturile au fost scrise de polițistul A.C., parte interesată în cauză, nu au fost verificate de tribunale (paragrafele 15 de mai sus).

În ciuda obiecțiilor reclamantului, instanțele l-au condamnat pe baza acestor probe fără să le verifice prin comparare cu mărturile martoilor care infirmau teza unui comportament outrageur al reclamantului față de polițist.

Tribunalele nu au dat mai multe precizări cu privire la modul în care au putut aprecia fiabilitatea mărturilor contestate în măsura în care acestea rămân singurele care incriminează reclamantul ( Al ‑ Khawaja și Tahery , precitat, § 165). iv. Concluziile Curții

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că caracterul determinant al mărturilor făcute în faza investigației, în absența din dosarul unor alte elemente de probă solide proprii să le coraboreze, conduce la concluzia că tribunalele nu au putut aprecia corect și echitabil fiabilitatea probelor. Curtea consideră că drepturile apărării reclamantului au suferit o limitare incompatibilă cu cerințele unui proces echitabil. Au existat, prin urmare, o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție combinat cu art. 6 § 3 d). II.

Reclamantul invocă un prejudiciu material de 48 000 euro (EUR) corespunzător pierderii salariului lui după condamnarea lui definitivă. El solicită de asemenea 250 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul consideră că aceste sume sunt excesive și că legătura de cauzalitate între presupusele încălcări și prejudiciul invocat nu a fost dovedită. În plus, el invocă faptul că hotărârea Curții ar putea constitui, prin ea însăși, o reparație satisfăcătoare pentru prejudiciul moral pretins de reclamant.

Curtea nu vede o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, ea consideră că trebuie să acorde reclamantului 2 500 EUR pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de asemenea 2 000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne și a Curții, reprezentând în special onorarii avocații. El trimite facturi justificând plăți în favoarea reprezentantei sale în fața Curții și a unuia dintre avocații care l-a reprezentat în procedura internă, și ca favoarea a doi alți avocați cărora reclamantul nu le-a dat mandat de reprezentare în fața Curții.

Guvernul contestă aceste pretențiuni.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor lui doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cauza de față și având în vedere documentele pe care le deține și jurisprudența ei, Curtea consideră rezonabilă suma de 750 EUR toate cheltuielile incluse și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să modeleze rata dobânzilor moratorii după rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă ; 2. Constată că s-a încălcat art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție ; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să vireze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, sumele următoare, convertite în moneda Statului pârât, la cursul aplicabil la data plății : i) 2 500 EUR (doi mii cinci sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral ; ii) 750 EUR (șapte sute cincizeci euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli și costuri ; b) că de la expirarea acestui termen și până la virare, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză și comunicat în scris la 3 decembrie 2013, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefieră adjunctă Președinte [1] Rectificat la 4 aprilie 2014 : textul era următorul „ Văraru ". [2] Rectificat la 4 aprilie 2014 : textul era următorul „ Văraru ". [3] Rectificat la 4 aprilie 2014 : textul era următorul „ Văraru ".

Le requérant a été représenté par M e M. Smău, avocate à Iași. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. R.-H. Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant allègue une méconnaissance de son droit à un procès équitable, en raison du fait qu’il a été condamné pour outrage sans que les trois juridictions ayant statué sur la cause aient entendu les témoins à charge ou la partie lésée.

Le 7 janvier 2009, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Le 19 juillet 2002, le requérant fut interpellé par une patrouille de deux agents de police alors qu’il consommait une bière avec une autre personne dans sa voiture, garée devant son immeuble. Les policiers lui demandèrent ses papiers d’identité ainsi que ceux de la voiture. Lors de ce contrôle, le requérant aurait injurié et brusqué le policier A.C., lui donnant notamment une gifle, et aurait tenté de quitter les lieux. Les policiers auraient alors sorti les menottes. À cet instant, le requérant se serait calmé et aurait présenté les documents qu’il avait auparavant déclarés perdus.

Par un réquisitoire du parquet du 4 novembre 2002, le requérant fut renvoyé devant le tribunal de première instance de Iași pour conduite sans permis sur la voie publique, fausses déclarations et outrage à un agent de police. Le procureur qui avait instruit son affaire faisait valoir dans le réquisitoire que, le 18 septembre 2001, le requérant avait faussement déclaré qu’il avait perdu son permis de conduire afin d’éviter qu’il ne lui soit retiré et ne soit annulé, et qu’il avait ensuite roulé avec son véhicule sur la voie publique en se prévalant du document prétendument perdu jusqu’au 19 juillet 2002, date à laquelle il fut contrôlé par les policiers. 8 . Le procureur indiqua qu’il appuyait son accusation d’outrage sur les témoignages de cinq personnes qui avaient déclaré, d’abord devant le policier chargé de l’enquête et ensuite devant lui, avoir vu le requérant injurier et frapper le policier A.C. le 19 juillet 2002. Le requérant n’était pas présent au moment où ces témoins avaient été entendus. 9 . Tous les témoignages consignés devant la police décrivaient la même situation de fait et comportaient la même écriture, hormis le dernier paragraphe qui, lui, différait, du point de vue de l’écriture, d’une déclaration à l’autre et indiquait que celui qui l’avait faite avait lu mot par mot ce qui était décrit au-dessus. 10 . Entendu par le procureur, le requérant nia avoir injurié ou agressé le policier A.C. lors de l’incident du 19 juillet 2002. Deux témoins confirmèrent devant le procureur la version des faits présentée par le requérant. 11 . Le tribunal de première instance de Iași, saisi pour se prononcer sur le bien-fondé des accusations du parquet, cita tous les témoins que le procureur avait nommés dans son réquisitoire. Seuls deux d’entre eux comparurent ; ils déclarèrent qu’ils n’avaient pas vu le requérant injurier ou brusquer le policier, confirmant ainsi leurs dépositions faites devant le parquet. 12 . Le tribunal, qui ajourna plusieurs fois l’affaire afin d’essayer d’interroger les témoins à charge, délivra alors des mandats de comparution à leur encontre et leur infligea des amendes. Bien que régulièrement cités, ces témoins ne se présentèrent pas aux audiences. Les agents qui avaient été chargés d’exécuter ces mandats dressèrent des procès-verbaux indiquant qu’ils s’étaient déplacés au domicile des témoins en question, mais qu’ils ne les y avaient pas trouvés. Ils relevèrent, concernant deux d’entre eux, qu’ils avaient changé de domicile et que leur nouvelle adresse était inconnue. Le tribunal demanda alors des renseignements auprès du service de l’état civil de Iași mais cette démarche fut infructueuse. Prenant note des procès-verbaux rédigés par les agents chargés de trouver les témoins, le tribunal en conclut qu’il était impossible d’entendre ces témoins et ordonna la lecture, en audience publique, de leurs dépositions données durant l’enquête.

L’avocat du requérant plaida l’acquittement, estimant notamment que les éléments constitutifs de l’infraction d’outrage n’étaient pas réunis. 14 . Par un jugement du 23 octobre 2003, le tribunal condamna le requérant à une peine de deux ans de prison pour les chefs dont il avait été accusé par réquisitoire du parquet. Il jugea notamment que l’infraction d’outrage, pour laquelle le requérant se vit appliquer la peine la plus lourde, avait été prouvée par les témoignages à charge consignés durant la phase d’instruction de l’affaire, témoignages qui attestaient, de l’avis du tribunal, que la version des faits soutenue par le requérant n’était pas véridique. 15 . Le requérant interjeta appel contre ce jugement, demandant en particulier que le tribunal entende les témoins à charge, le policier A.C. – en sa qualité de partie lésée – et le policier qui l’accompagnait le 19 juillet 2002, lequel n’avait pas non plus été entendu. Le requérant précisa qu’il était nécessaire que tous les témoins à charge soient entendus par le tribunal compte tenu de ce que tous leurs témoignages avaient en réalité été écrits par le policier A.C., qui n’était pas neutre puisqu’il avait un intérêt en l’espèce.

Le 4 avril 2004, le tribunal rejeta ces demandes, qu’il ne jugea pas concluantes. Il rappela que les premiers juges avaient déjà cité les témoins à charge et que ceux-ci n’avaient pu être trouvés.

Par un arrêt du 22 février 2005, le tribunal départemental confirma le bien-fondé du jugement du tribunal de première instance. Il releva que l’impossibilité pour les premiers juges d’entendre les témoins à charge n’influait pas sur la valeur de leurs témoignages en tant qu’éléments de preuve compte tenu des mesures qui avaient été prises, sans succès, en vue de les faire comparaître aux audiences. 18 . Par un arrêt définitif du 13 septembre 2005, la cour d’appel de Iași confirma le bien-fondé des décisions prises en première instance et en appel par rapport aux éléments de preuve que ces juridictions avaient eus en leur possession. II.

Les articles 75, 77 et 326 du CPP établissent la procédure pour l’audition de la partie lésée.

Les articles 86 et 327 du CPP prévoient que le tribunal procède à l’audition des témoins après avoir entendu l’accusé et les autres participants à la procédure. Chaque témoin est invité à dire tout ce qu’il sait sur les faits qui font l’objet de l’affaire, après quoi le président et les autres membres de la formation de jugement, suivis par le procureur, peuvent lui poser des questions. Lorsqu’ils n’ont plus de questions à lui adresser, la partie qui a proposé de l’entendre et tous les autres participants à la procédure peuvent à leur tour lui poser des questions. Si l’interrogatoire d’un témoin n’est plus possible, le tribunal ordonne que sa déclaration recueillie pendant la phase d’enquête soit lue en audience publique ; le tribunal peut en tenir compte pour déterminer l’issue de la cause. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 §§ 1 ET 3 d) DE LA CONVENTION

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, le requérant allègue une méconnaissance de son droit à un procès équitable en raison de sa condamnation du chef d’outrage sur le fondement des dépositions des témoins à charge recueillies durant la phase d’enquête, sans qu’il ait eu la possibilité de les contester ou d’en interroger les auteurs au moment de leur déposition ou plus tard. L’article 6 se lit ainsi dans ses parties pertinentes : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge ; (...) » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le requérant insiste sur le fait que l’audition par les tribunaux des témoins à charge était essentielle pour lui permettre de leur poser des questions afin d’apprécier le bien-fondé des accusations à son encontre. Il se demande comment il est possible que les mêmes témoins puissent être trouvés par les autorités pour être entendus par le procureur mais que par la suite, lors de la phase contradictoire du procès, ils deviennent introuvables.

Il maintient que les dépositions litigieuses ont été déterminantes pour sa condamnation et estime que les autres preuves du dossier n’avaient pas d’incidence sur l’accusation d’outrage.

Le Gouvernement souligne que même si les tribunaux n’ont pas procédé à une interrogation directe de la plus grande partie des témoins à charge, ils ont respecté les dispositions légales en vigueur sur leur convocation aux audiences et la possibilité, à titre subsidiaire, de prendre en compte leurs dépositions recueillies durant l’enquête, par le biais de la lecture de celles-ci en audience publique.

Le Gouvernement rappelle que ces témoins ont été entendus par la police puis par le procureur et qu’ils ont maintenu constamment leurs dépositions. Le tribunal de première instance, quant à lui, a ajourné plusieurs fois l’affaire afin d’essayer d’interroger les témoins. Le Gouvernement observe que le droit interne n’impose pas la présence de l’inculpé et de son avocat lors des interrogatoires de témoins dans la phase de l’instruction.

Le Gouvernement estime enfin que les déclarations faites par les témoins en cause n’ont pas été essentielles ou déterminantes, la condamnation du requérant ayant été fondée sur un ensemble de preuves concordantes. 2. Appréciation de la Cour a) Principes généraux

Comme les exigences du paragraphe 3 de l’article 6 représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1, la Cour examinera la requête sous l’angle de ces deux textes combinés ( Doorson c. Pays-Bas , 26 mars 1996, § 66, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ II et Vitan c. Roumanie , n o 42084/02, § 54, 25 mars 2008).

La Cour rappelle à titre liminaire qu’il ne lui appartient pas d’agir comme juge de quatrième instance, et en particulier d’apprécier la légalité des preuves au regard du droit interne des États parties à la Convention et de se prononcer sur la culpabilité des requérants. En effet, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves en tant que telle, matière qui relève au premier chef du droit interne (voir, parmi beaucoup d’autres, Gäfgen c. Allemagne [GC], n o 22978/05, § 162, CEDH 2010).

Pour déterminer si la procédure a été équitable, la Cour envisage la procédure dans son ensemble et vérifie le respect non seulement des droits de la défense, mais aussi de l’intérêt du public et des victimes à ce que les auteurs de l’infraction soient dûment poursuivis et, si nécessaire, des droits des témoins. En particulier, l’article 6 § 3 d) consacre le principe selon lequel, avant qu’un accusé puisse être déclaré coupable, tous les éléments à charge doivent en principe être produits devant lui en audience publique, en vue d’un débat contradictoire. Ce principe ne va pas sans exceptions, mais on ne peut les accepter que sous réserve des droits de la défense ; en règle générale, ceux-ci commandent de donner à l’accusé une possibilité adéquate et suffisante de contester les témoignages à charge et d’en interroger les auteurs, soit au moment de leur déposition, soit à un stade ultérieur ( Lucà c. Italie , n o 33354/96, § 39, CEDH 2001 ‑ II et Solakov c. Ex ‑ République yougoslave de Macédoine , n o 47023/99, § 57, CEDH 2001 ‑ X).

La Cour a précisé, dans l’affaire Al-Khawaja et Tahery c. Royaume ‑ Uni ([GC], n os 26766/05 et 22228/06, CEDH 2011), les critères d’appréciation des griefs formulés sur le terrain de l’article 6 § 3 d) de la Convention en ce qui concerne l’absence des témoins à l’audience. Elle a estimé qu’il convenait de soumettre ce type de grief à un examen en trois points.

Tout d’abord, la Cour doit vérifier si l’impossibilité pour la défense d’interroger ou de faire interroger un témoin à charge est justifiée par un motif sérieux. Ensuite, lorsque l’absence d’interrogation des témoins est justifiée par un motif sérieux, les dépositions de témoins absents ne doivent pas en principe constituer la preuve à charge unique ou déterminante. Toutefois, l’admission à titre de preuve de la déposition constituant l’élément à charge unique ou déterminant d’un témoin que la défense n’a pas eu l’occasion d’interroger n’emporte pas automatiquement violation de l’article 6 § 1 de la Convention : la procédure peut être considérée comme équitable dans sa globalité lorsqu’il existe des éléments suffisamment compensateurs des inconvénients liés à l’admission d’une telle preuve pour permettre une appréciation correcte et équitable de la fiabilité de celle-ci ( Al-Khawaja et Tahery, précité, §§ 146 ‑ 147).

La Cour doit donc vérifier si ces trois conditions ont été respectées en l’espèce. b) Application de ces principes au cas d’espèce i. L’impossibilité pour la défense de faire interroger les témoins était-elle justifiée par un motif sérieux ?

La Cour note tout d’abord que les témoins ont été entendus par la police et ensuite par le parquet dans la phase d’instruction de l’affaire sans que le requérant ou son avocat soient présents.

La Cour rappelle que l’impossibilité de localiser un témoin peut constituer, sous certaines conditions, un fait justificatif autorisant l’admission de ses dépositions au procès alors même que la défense n’a pu l’interroger à aucun stade de la procédure ( Rachdad c. France , n o 71846/01, § 24, 13 novembre 2003 et Zentar c. France , n o 17902/02, § 26, 13 avril 2006). Toutefois, pour que cette justification soit valable, les autorités doivent adopter des mesures positives pour permettre à l’accusé d’interroger ou de faire interroger les témoins à charge ; elles doivent notamment rechercher activement ces témoins ( Rachdad , précité, § 24).

Dans la présente affaire, la Cour observe que les efforts déployés par le tribunal de première instance n’ont pas permis d’obtenir la comparution de l’ensemble des témoins, malgré les nombreux ajournements d’audiences, les mandats d’amener, l’amende infligée ou encore les démarches auprès des autorités pour identifier leurs nouvelles adresses (paragraphe 12 ci ‑ dessus).

Toutefois, saisi d’un appel formé par le requérant, qui demandait expressément l’audition de la partie lésée et de certains témoins, le tribunal départemental n’a fait aucune démarche en vue d’entendre ces personnes. Il s’est contenté d’observer que le tribunal de première instance n’avait pas réussi à localiser les témoins en question. Compte tenu du fait que le tribunal départemental avait pleine compétence pour examiner les faits de la cause, apprécier les preuves et établir la culpabilité du requérant, la Cour estime qu’il aurait pu donner une réponse plus adéquate et suffisamment motivée aux demandes d’administration de la preuve faites par le requérant. ii. Quelle a été l’importance des dépositions litigieuses pour la condamnation du requérant ?

La Cour doit ensuite déterminer quel a été le poids des déclarations faites par les témoins pendant la phase d’instruction de l’affaire dans le verdict sur la culpabilité du requérant et, en particulier, rechercher si ces dépositions constituaient la preuve unique ou déterminante ( Al-Khawaja et Tahery , précité, § 131). A cet égard, il ne suffit pas de tenir compte de l’ensemble des preuves examinées par les tribunaux, il faut rechercher quelles sont celles sur lesquelles repose effectivement la condamnation ( Tseber c. République tchèque , n o 46203/08, § 54, 22 novembre 2012).

En l’espèce, la Cour note que les cinq déclarations litigieuses confirmaient la version du policier A.C., selon laquelle le requérant avait commis l’infraction d’outrage (paragraphe 8 ci-dessus). Les deux autres témoins, qui se sont présentés à la fois devant le parquet et devant le tribunal, ne soutenaient pas cette thèse (paragraphes 10 et 11 ci-dessus). La Cour conclut que malgré les dires du Gouvernement, les cinq déclarations faites durant la phase d’instruction sont les seuls arguments qui ont justifié la condamnation du requérant du chef d’outrage (paragraphe 14 ci-dessus).

Quant aux juridictions de recours, elles n’ont fait que confirmer les conclusions du tribunal de première instance.

Dans ces conditions, il est indéniable que les cinq dépositions faites dans la phase d’instruction ont joué un rôle décisif dans la condamnation du requérant du chef d’outrage.

La Cour doit donc vérifier si les autorités internes ont pris des mesures suffisantes pour contrebalancer les difficultés causées à la défense. iii. Y a-t-il eu des garanties procédurales suffisantes pour contrebalancer les inconvénients liés à l’admission des dépositions litigieuses ?

Il convient de rappeler que dans chaque affaire où le problème de l’équité de la procédure se pose en rapport avec une déposition d’un témoin absent, il s’agit de savoir, à l’aide d’un examen le plus rigoureux possible, s’il existe des éléments suffisamment compensateurs des difficultés que l’admission de cette déposition fait subir à la défense, notamment des garanties procédurales solides permettant une appréciation correcte et équitable de la fiabilité d’une telle preuve. L’examen de cette question permet de vérifier si la déposition du témoin absent est suffisamment fiable compte tenu de son importance dans la cause ( Al-Khawaja et Tahery , précité, §§ 147 et 161).

Dans la présente affaire, les témoins ont été entendus par la police et le procureur pendant l’enquête mais ils n’ont jamais comparu devant un tribunal. Ni les juridictions ni le requérant n’ont donc pu les observer pendant l’interrogatoire pour apprécier leur crédibilité et la fiabilité de leurs dépositions ( Al-Khawaja et Tahery , précité, §§ 161-163). La Cour se doit de noter qu’un doute existe quant à la façon dont les dépositions ont été faites, au moins devant la police. En particulier, elle observe que les déclarations avaient toutes été écrites par la même personne et leur contenu fait ressortir que les témoins se sont bornés à les lire et les signer à la fin (paragraphe 9 ci ‑ dessus). Qui plus est, les allégations du requérant selon lequel les dépositions avaient été écrites par le policier A.C., partie prenante dans l’affaire, n’ont pas été vérifiées par les tribunaux (paragraphe 15 ci-dessus).

Malgré les objections du requérant, les juridictions l’ont condamné sur la base de ces preuves sans les vérifier par rapport aux dépositions des témoins qui infirmaient la thèse d’un comportement outrageux du requérant envers le policier.

Les tribunaux n’ont pas donné plus de précisions quant à la manière dont ils ont pu apprécier la fiabilité des témoignages contestés dans la mesure où ils restent les seuls à incriminer le requérant ( Al ‑ Khawaja et Tahery , précité, § 165). iv. Conclusion de la Cour

Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que le caractère déterminant des dépositions faites lors de la phase d’enquête, en l’absence dans le dossier d’autres éléments de preuve solides propres à les corroborer, mène à la conclusion que les tribunaux n’ont pas pu apprécier correctement et équitablement la fiabilité des preuves. La Cour juge que les droits de la défense du requérant ont ainsi subi une limitation incompatible avec les exigences d’un procès équitable. Il y a eu, dès lors, violation de l’article 6 § 1 de la Convention combiné avec l’article 6 § 3 d). II.

Le requérant allègue un préjudice matériel de 48 000 euros (EUR) correspondant à la perte de son salaire après sa condamnation définitive. Il réclame également 250 000 EUR au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement estime que ces sommes sont excessives et que le lien de causalité entre les prétendues violations et le préjudice allégué n’a pas été prouvé. En outre, il fait valoir que l’arrêt de la Cour pourrait constituer, par lui-même, une réparation satisfaisante du préjudice moral prétendument subi par le requérant.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 2 500 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 2 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et la Cour, représentant notamment des honoraires d’avocat. Il envoie des factures justifiant des paiements en faveur de sa représentante devant la Cour, et de l’un des avocats l’ayant représenté dans la procédure interne, ainsi qu’en faveur de deux autres avocats auxquels le requérant n’a pas donné de mandat de représentation devant la Cour.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 750 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur, au taux applicable à la date du règlement : i) 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 750 EUR (sept cent cinquante euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 décembre 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Marialena Tsirli Josep Casadevall Greffière adjointe Président [1] Rectifié le 4 avril 2014 : le texte était le suivant « Văraru ». [2] Rectifié le 4 avril 2014 : le texte était le suivant « Văraru ». [3] Rectifié le 4 avril 2014 : le texte était le suivant « Văraru ».