AFFAIRE SERBAN c. ROUMANIE

AFFAIRE SERBAN c. ROUMANIE (CtEDO, 2010)

ROMÂNIA (solicitarea nr. 3729/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 ianuarie 2010 DEFINIF 19/04/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Serbanc. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera de consiliu la 15 decembrie 2009, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o cerere (n 3729/03) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Petru Serban ( În conformitate cu art. 4 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. La 28 august 2008, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. La 11 noiembrie 1995, reclamantul obține o hotărâre definitivă de justiție prin care autoritățile administrative din București să încheie un contract de închiriere în favoarea sa având ca obiect un apartament situat în București, la etajul al treilea al clădirii nr 12, strada Decebal. La 7 octombrie În 1997, soții O. au dat în judecată reclamantul pentru a obține expulzarea sa, din cauza unui contract de vânzare pe care l-ar fi încheiat în 1996 cu soții T. Ei semnaseră, în 1994, un contract de cumpărare a aceluiași bun cu statul. Reclamantul a depus o cerere reconvențională prin care solicita anularea celor două contracte de vânzare, din cauza faptului că cele două acte juridice au fost încheiate. Prin hotărârea din 5 martie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din București a respins acțiunea terților ca nefondată și a acordat dreptul la cererea reconvențională a reclamantului, anulând cele două contracte de vânzare. Această hotărâre a fost motivată de către instanța de judecată a vânzării bunurilor de către la . . . în favoarea soților T, precum și a vânzării aceluiași bun de către aceștia din urmă în favoarea soților O. Tribunalul a considerat că reclamantul a locuit apartamentul menționat din 1991 ca chiriaș la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Instanța a dispus, de asemenea, expulzarea soților O. din apartamentul menționat. 10. Această hotărâre a fost confirmată la apel, la 13 septembrie 2000, de către tribunalul departamental din București și la recurs, la 31 ianuarie 2001, de către instanța de apel din București. Cele două instanțe au considerat că soțiile T. nu îndeplineau condițiile impuse de legile interne pentru a cumpăra proprietatea de la stat. 11. La o dată nespecificată, la cererea soților O., procurorul general a formulat în fața Curții Supreme de Justiție un recurs în anulare împotriva celor două hotărâri menționate anterior. El a susținut că reclamantul încheiase contractul de închiriere la 7 octombrie 1996, fie la o dată ulterioară vânzării, la 11 aprilie 1996, încheiat în favoarea soților T. și că contractul de închiriere era nul. 12. Prin hotărârea din 20 iunie 2002, Curtea Supremă a acceptat recursul în anulare, a infirmat hotărârile din 13 septembrie 2000 și 31 ianuarie. 2001 și, pe fond, a acceptat acțiunea soților O și a anulat contractul de închiriere încheiat la 7 octombrie 1996 între reclamant și la . Instanța supremă a considerat că contractele de vânzare încheiate în 1994 între soții T. și statul, precum și în 1996, între soții T. și Soții O. erau legale și că reclamantul avea numai o creanță care nu era opozabilă cumpărătorilor bunurilor. II. DREPTUL ȘI PRACTICILE INTERNE PERTINENTE 13. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în hotărârea Brumãrescu c. România ([GC], nr. 28342/95, § 31-44, CEDH 1999-VII) și SC Masinexportimport Industrial Group SA România 22687/03, 1 decembrie 2005, § 22). 58 din 25 iunie 2003, publicat în Jurnalul Oficial nr. 460 din 28 iunie 2003, articolele 330-330 din Codul de procedură civilă care reglementează recursul în anulare au fost abrogate. În temeiul dispozițiilor tranzitorii, hotărârile judecătorești pronunțate până la data intrării în vigoare a regulamentului erau supuse căilor de atac existente la data la care au fost pronunțate hotărârile. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din CONVENȚIA 15. Reclamantul se plânge că anularea hotărârii definitive a Tribunalului din București din 31 ianuarie 2001 prin hotărârea din 20 iunie 2002 a Curții Supreme de Casație și Justiție a adus atingere principiului securității rapoartelor juridice, garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, care dispune de art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 16. Curtea constată că aceasta nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 17. , Guvernul recunoaște că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, primirea unei căi de atac extraordinare care pune în discuție o hotărâre definitivă prin intermediul unei proceduri de supraveghere este considerată o necunoaștere a principiului securității rapoartelor juridice (SC Mașinexport Import Industrial Group, citată anterior, § 36 18. Cu toate acestea, guvernul subliniază că: .. ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Reclamantul contestă argumentele guvernului și susține că anularea hotărârii definitive din 22 iunie 2002 a adus atingere principiului securității rapoartelor juridice. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică întrebări similare cu aceasta, în care a ajuns la concluzia că a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție din cauza contestației, ca urmare a unei acțiuni în anulare formulate de procurorul general, a soluției date definitiv unui litigiu (a se vedea, printre altele, Brumãrescu, citată anterior, §§ 61-65, SC Masinexport Import Industrial Group SA, citată anterior, § 32, și SC Editura Orizonturi S.R.L. c. România, n 15872/03, § 59-63, 13 mai 2008). 22. După examinarea prezentei cauze, Curtea consideră că Registrul n Prin urmare, Curtea consideră că, prin aplicarea astfel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă care reglementează acțiunea în anulare, astfel cum a fost redactat la momentul faptelor, Înalta Curte de Casație și Justiție a încălcat, prin decizia sa din 20 iunie 2002, principiul securității rapoartelor juridice și prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul articolului 6 alin. (1) din Convenție. 23. În consecință, a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) cu privire la acest punct. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA LEGISLA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL N 24. Reclamantul se plânge că Hotărârea din 20 iunie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea proprietăților sale, așa cum se recunoaște la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 25. Guvernul susține că acest aspect este incompatibil cu materia cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție pe motiv că un loc de muncă nu-l face pe titularul său proprietarul unui loc de muncă bine protejat de art. Curtea reamintește că dreptul la un contract de închiriere, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reprezintă o creanță suficient de stabilită pentru a constitui un bun de proprietate, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Licu c. România, n 35077/02, §§ 36-37, 4 martie 2008). 28. În speță, Curtea constată că, prin hotărârea definitivă din 11 noiembrie 1995, Tribunalul de Primă Instanță din București a dispus autorităților administrative să încheie un contract de închiriere cu reclamantul, ceea ce s-a realizat la 7 octombrie 1996. Prin urmare, contractul de închiriere constituia o creanță în temeiul căreia reclamantul putea pretinde că are cel puțin o speranță legitimă 30. Curtea constată apoi că acest lucru nu este în mod clar în sine. 30. Curtea constată apoi că aceasta nu este în mod clar o excepție preliminară a guvernului. 30. în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție, menționează, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu nici un alt motiv, ceea ce înseamnă că trebuie declarat admisibil. Guvernul arată că ingerința în dreptul reclamantului de a se bucura de apartamentul în cauză a fost justificată de necesitatea de a apăra ordinea juridică, și anume de a asigura respectarea dispozițiilor legale, inclusiv a legii nr. 5/1973, care a solicitat încheierea unui contract de închiriere de proprietate în scris. El adaugă că echilibrul corect între interesele în prezența nu a fost rupt din moment ce reclamantul nu a fost niciodată legat de apartament și nu a plătit niciodată chirie. 32. Reclamantul contestă argumentele guvernului. 33. Curtea consideră că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 18 aprilie 2001 a constituit o interferență în dreptul recurentelor cu respectarea bunului lor în sensul primei teze a primului alineat din art. 1 din Protocolul nr. 34. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă a fost menținut un echilibru corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor (Brumărescu, § 78). 35. În speță, Comisia consideră că acest echilibru a fost rupt și că reclamantul a suportat o sarcină specială și exorbitantă din moment ce a fost privat nu numai de dreptul de a fi transferat beneficiul contractului de închiriere pentru apartament, ci și de orice despăgubire sau măsură reparatorie în această privință. 36. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. III. În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite să se șteargă decât o implementare a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită să fie repus în situația anterioară anulării hotărârii din 31 ianuarie 2001. În acest scop, acesta solicită să se rezilieze acțiunea în anulare primită de Înalta Curte de Casație și Justiție, el nu a avut posibilitatea de a cumpăra De asemenea, solicită 500 000 EUR ca daune morale pentru stresul pe care l-ar fi suferit, precum și pentru situația de discriminare pe care ar fi trebuit să o înfrunte în urma acțiunii în anulare. 39. În ceea ce privește plata contravalorii bunului în cauză, deoarece, în opinia sa, ar fi vorba de un eventual prejudiciu ale cărui elemente constitutive nu sunt adecvate pentru un calcul exact. Guvernul solicită Curții să evalueze în ansamblu prejudiciul material și moral. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat și presupusa încălcare a convenției și că suma solicitată de solicitant este, în orice caz, excesivă. 40. În ceea ce privește suma solicitată în temeiul contravalorii apartamentului Õ, Curtea nu poate specula asupra posibilității ca reclamantul să cumpere apartamentul în cauză. Prin urmare, această cerere ar trebui respinsă. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și hotărând în mod echitabil, astfel cum prevede art. 41 din convenție, aceasta alocă reclamantului 3 000 EUR pentru toate prejudiciile. Costuri și cheltuieli de judecată 41. Reclamantul solicită rambursarea de 1 103 EUR, trimițând documente justificative care corespund costurilor de fotocopiere, dotări de expertiză tehnică imobiliară, taxe de avocat, taxe de traducere a anumitor documente și cheltuieli de poștă. 42. Guvernul nu se referă la rambursarea cheltuielilor suportate, pe baza prezentării documentelor justificative. În ceea ce privește cheltuielile suportate de autoritatea de competență și de traduceri, guvernul nu le consideră costuri necesare. 43. Curtea consideră că singurele cheltuieli și cheltuieli de judecată solicitate pentru care au fost prezentate documente justificative și care au legătură cu procedura în litigiu sunt de o valoare de 415 EUR. În aceste condiții, Curtea consideră că este adecvat să se aloce reclamantului 415 EUR în acest sens. Interese moratorii 44. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, următoarele sume 000 EUR (trei mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru toate prejudiciile, pentru a fi convertită în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului (ii) 415 EUR (patru sute cincisprezece euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, pentru a fi convertită în moneda națională a statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului menționat de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, sumele indicate la punctul 4 litera (i) și (ii) vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorate cu trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 19 ianuarie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

SERBAN c. ROUMANIE

(Requête n

o

3729/03)

ARRÊT

STRASBOURG

19 janvier 2010

DÉFINITIF

19/04/2010

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Serban c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 décembre 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

3729/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Petru Serban («

le requérant

»), a saisi la Cour le 28 novembre 2002 en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le requérant allègue que l’annulation d’un arrêt définitif prononcé en sa faveur a porté atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques et au droit au respect des biens.

4.

Le 28 août 2008, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1950 et réside à Bucarest.

6.

Le 11 novembre 1995, le requérant obtint une décision définitive de justice ordonnant aux autorités administratives de Bucarest à conclure un bail en sa faveur ayant pour objet un appartement sis à Bucarest, au troisième étage de l’immeuble n

o

12, rue Decebal. Le 7 octobre 1996, l’Etat conclut un bail avec le requérant.

7.

En 1997, les époux O. assignèrent en justice le requérant afin d’obtenir son expulsion, en raison d’un contrat de vente qu’ils auraient conclu en 1996 avec les époux T. Ces derniers avaient signé, en 1994, un contrat d’achat du même bien avec l’Etat.

8.

Le requérant déposa une demande reconventionnelle sollicitant l’annulation des deux contrats de vente, en raison de l’illégalité des deux actes juridiques.

9.

Par un jugement du 5 mars 1999, le tribunal de première instance de Bucarest rejeta l’action des tiers comme mal fondée et fit droit à la demande reconventionnelle du requérant, annulant les deux contrats de vente. Ce jugement était motivé par l’illégalité de la vente du bien par l’Etat en faveur des époux T, ainsi que de la vente du même bien par ces derniers en faveur des époux O. Le tribunal jugea que le requérant avait habité ledit appartement depuis 1991 en tant que locataire à l’Etat jusqu’en 1996 et qu’il avait le droit d’acheter l’appartement et non les époux T. Le tribunal ordonna également l’expulsion des époux O. dudit appartement.

10.

Ce jugement fut confirmé sur appel, le 13 septembre 2000, par le tribunal départemental de Bucarest et sur recours, le 31 janvier 2001, par la cour d’appel de Bucarest. Les deux juridictions estimèrent que les époux T. ne remplissaient les conditions imposées par les lois internes pour acheter le bien à l’État.

11.

A une date non-précisée, sur demande des époux O., le procureur général forma devant la Cour suprême de justice un pourvoi en annulation contre les deux arrêts susmentionnés. Il allégua que le requérant avait conclu le bail le 7 octobre 1996, soit à une date ultérieure à la vente, le 11

avril

1996, conclue en faveur des époux T. et que ce bail était nul.

12.

Par un arrêt du 20 juin 2002, le Cour suprême accueillit le pourvoi en annulation, infirma les arrêts des 13 septembre 2000 et 31

janvier

2001 et, sur le fond, accueillit l’action des époux O et ordonna l’annulation du bail conclu le 7 octobre 1996 entre le requérant et l’Etat. La juridiction suprême jugea que les contrats de vente conclus en 1994 entre les époux T. et l’État, ainsi qu’en 1996 entre les époux T. et les époux O. était légaux et que le requérant n’avait qu’une créance qui n’était pas opposable aux acquéreurs du bien.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

13.

Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l’arrêt

Brumărescu c.

Roumanie

([GC], n

o

28342/95, §§ 31-44, CEDH

1999-VII) et

SC Mașinexportimport Industrial Group SA

c.

Roumanie

(n

o

22687/03, 1

er

décembre 2005, § 22).

14.

Par un règlement d’urgence (

ordonanța de urgență

) du Gouvernement, n

o

58 du 25 juin 2003, publié au Journal Officiel n

o

460 du 28

juin

2003, les articles 330-330

4

du Code de procédure civile régissant le pourvoi en annulation ont été abrogés. En vertu des dispositions transitoires, les décisions de justice rendues jusqu’à la date de l’entrée en vigueur du règlement étaient soumises aux voies de recours existant à la date à laquelle les décisions avaient été rendues.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

15.

Le requérant se plaint de ce que l’annulation de l’arrêt définitif de la cour d’appel de Bucarest du 31 janvier 2001 par l’arrêt du 20 juin 2002 de la Haute Cour de cassation et de justice a porté atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

A.

Sur la recevabilité

16.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

17.

Renvoyant à l’affaire

Masinimportexport

, le Gouvernement concède que, selon la jurisprudence constante de la Cour, l’accueil d’une voie extraordinaire de recours qui remet en cause un arrêt définitif par une procédure de supervision est jugé comme une méconnaissance du principe de la sécurité des rapports juridiques (

SC Mașinexportimport Industrial Group

SA

, précité

, § 36

).

18.

Toutefois, le Gouvernement souligne qu’actuellement, le procureur général n’a plus la possibilité de vérifier la légalité d’un arrêt définitif par le biais d’un recours en annulation.

19.

Enfin, le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour en ce qui concerne le bien fondé du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention.

20.

Le requérant conteste les arguments du Gouvernement et maintient que l’annulation de l’arrêt définitif du 22 juin 2002 a porté atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques.

21.

La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celle-ci, dans lesquelles elle a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la remise en cause, à la suite d’un recours en annulation formé par le procureur général, de la solution donnée de manière définitive à un litige (voir, entre autres,

Brumărescu

, précité, §§ 61-65,

SC Mașinexportimport Industrial Group SA

, précité, §

32, et

SC Editura Orizonturi S.R.L.

c. Roumanie

, n

o

15872/03, §§

59-63, 13

mai

2008).

22.

Ayant examiné la présente affaire, la Cour considère que le Gouvernement n’a fourni aucun argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente. Dès lors, la Cour estime qu’en appliquant de la sorte les dispositions de l’article 330 du Code de procédure civile régissant le recours en annulation, tel que rédigé à l’époque des faits, la Haute Cour de cassation et de justice a méconnu par sa décision du 20 juin 2002 le principe de la sécurité des rapports juridiques et par là, le droit du requérant à un procès équitable au sens de l’article

6 § 1 de la Convention.

23.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 sur ce point.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

24.

Le requérant se plaint de ce que l’arrêt du 20 juin 2002 de la Haute Cour de cassation et justice a eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu à l’article 1 du Protocole n

o

1, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

25.

Le Gouvernement soutient que ce grief est incompatible

ratione

materiae

avec les dispositions de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention au motif qu’un bail d’habitation ne fait pas de son titulaire le propriétaire d’un «

bien

» protégé par l’article susmentionné. Dès lors, le Gouvernement affirme que le requérant n’était titulaire ni d’un bien ni d’une créance envers l’Etat, en vertu de laquelle il aurait pu prétendre avoir au moins une «

espérance légitime

» d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété.

26.

Le requérant s’oppose aux arguments du Gouvernement.

27.

La Cour rappelle que le droit à un bail, reconnu par une décision de justice définitive, représente une créance suffisamment établie pour constituer un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

Licu c.

Roumanie

, n

o

35077/02, §§ 36-37, 4 mars 2008).

28.

En l’espèce, la Cour note que par le jugement définitif du 11

novembre

1995 le tribunal de première instance de Bucarest a ordonné aux autorités administratives de conclure un bail avec le requérant, ce qui a été fait le 7 octobre 1996. Ce bail constituait donc une créance en vertu de laquelle le requérant pouvait prétendre avoir au moins une «

espérance légitime

» d’obtenir la jouissance effective d’un droit de nature patrimoniale, qui relève de la notion de «

biens

» contenue à l’article 1 du Protocole

n

o

1.

29.

Il s’ensuit que l’exception préliminaire du Gouvernement doit être rejetée.

30.

La Cour constate ensuite que ce grief n’est pas manifestement

mal-fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

31.

Le Gouvernement expose que l’ingérence dans le droit du requérant de jouir de l’appartement en question était justifiée par la nécessité de défendre l’ordre juridique, à savoir d’assurer le respect des dispositions légales, dont notamment la loi n

o

5/1973, qui exigeait la conclusion d’un bail d’habitation par écrit. Il ajoute que le juste équilibre entre les intérêts en présence n’a pas été rompu dès lors que le requérant n’a jamais habité l’appartement et n’a jamais versé de loyer.

32.

Le requérant conteste les arguments du Gouvernement.

33.

La Cour estime que l’annulation par la Cour suprême de justice de l’arrêt définitif du 18 avril 2001 a constitué une ingérence dans le droit des requérantes au respect de leur bien au sens de la première phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n

o

1.

34.

La Cour doit dès lors rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu (

Brumărescu

précitée, § 78).

35.

En l’espèce, elle estime que cet équilibre a été rompu et que le requérant a supporté une charge spéciale et exorbitante dès lors qu’il a été privé non seulement du droit de se voir transférer le bénéfice du contrat de location portant sur l’appartement, mais également de toute indemnité ou mesure réparatrice à cet égard.

36.

Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

37.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

38.

Le requérant demande à être remis dans la situation antérieure à l’annulation de l’arrêt du 31 janvier 2001. Il affirme qu’en raison du recours en annulation accueilli par la Haute Cour de cassation et justice il n’a pas eu la possibilité d’acheter l’appartement à l’Etat. A cette fin, il sollicite le contre valeur du bien litigieux, soit 208

400 euros («

EUR

») et il verse un rapport d’expertise en ce sens. Il demande également 500

000 EUR à titre de dommage moral pour le stress qu’il aurait subi ainsi que pour la situation «

discriminatoire

» qu’il aurait du affronter à la suite du recours en annulation.

39.

Le Gouvernement s’oppose au paiement du contre valeur du bien litigieux car, selon lui, il s’agirait d’un préjudice éventuel dont les éléments constitutifs ne se prêtent pas à un calcul exact. Le Gouvernement demande à la Cour d’apprécier globalement le dommage matériel et moral. Quant au préjudice moral, le Gouvernement estime qu’il n’y a pas de lien de causalité entre le préjudice invoqué et la prétendue violation de la Convention, et qu’en tout état de cause le montant sollicité par le requérant est excessif.

40.

Pour ce qui est de la somme demandée au titre du contre valeur de l’appartement litigieux, la Cour ne saurait spéculer sur la possibilité pour le requérant d’acheter l’appartement en question. Partant, il convient de rejeter cette demande. Eu égard à l’ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle alloue au requérant 3

000 EUR pour tous préjudices confondus.

B.

Frais et dépens

41.

Le requérant sollicite le remboursement de 1

103 EUR, en envoyant des justificatifs, correspondant à des frais de photocopies, honoraires d’expertise technique immobilière, honoraires d’avocat, frais de traduction de certains documents et frais de courrier.

42.

Le Gouvernement ne s’oppose pas au remboursement des frais encourus, sur présentation des pièces justificatives. Pour ce qui est des frais encourus par l’expertise technique immobilière et par les traductions, le Gouvernement ne les considère pas comme des frais nécessaires.

43.

La Cour estime que les seuls frais et dépens réclamés pour lesquels des pièces justificatives ont été produites et qui ont un rapport avec la procédure litigieuse, sont d’un montant de 415 EUR. Dans ces conditions, elle juge approprié d’allouer au requérant 415 EUR à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

44.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

4.

Dit

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes

:

i)

3

000 EUR (trois mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour tous préjudices confondus, à convertir en monnaie nationale de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement

;

ii)

415 EUR (quatre cent quinze euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens, à convertir en monnaie nationale de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement

;

5.

Dit

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, les montants indiqués sous 4 i) et ii) seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

6.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 janvier 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président