AFFAIRE LICU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

04.03.2008

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable;Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2008
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE LICU c. ROUMANIE (CtEDO, 2008)

HUDOC · oficial

ROMÂNIA (solicitarea nr. 35077/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 martie 2008 DEFINITIVF 04/06/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Licu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 12 februarie 2008, Renunță la hotărârea pe care a adoptat-o aceasta, adoptată la această dată procedural La originea cauzei (n 35077/02) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, Traian Licu ( Capraru, avocat la București. Guvernul român ( La 23 mai 2005, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. La 20 februarie 2007, în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (3) din Convenție, Curtea a decis să examineze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. În timpul regimului comunist, statul a pus în aplicare un amplu program de construcție a locuințelor pentru a fi închiriate angajaților întreprinderilor de pe teritoriul statului. Administrația lor a fost încredințată întreprinderilor de stat specializate, acționând sub autoritatea primăriei. Condițiile de atribuire a acestor locuințe erau stabilite prin Legea nr. 5/1973. Fiecare întreprindere, un comitet sindical a analizat cererile salariaților și a stabilit o listă de priorități. Contractul de închiriere a fost încheiat apoi cu întreprinderile care gestionează aceste locuințe. Legea nr. 5/1973 a fost abrogată în 1996. Prin decizia din 18 decembrie 1990, Primăria celui de-al treilea județ din București ( La 8 februarie 1991, institutul i-a atribuit unuia dintre aceste apartamente reclamantului, care figura pe prima poziție pe lista angajaților săi solicitanți de locuințe. Reclamantul furnizează întreprinderii care se ocupă de apartament: documente necesare pentru încheierea contractului de închiriere. Cu toate acestea, semnarea contractului a fost amânată în așteptarea finalizării lucrărilor. 10. La scurt timp după încheierea lucrărilor, printr-o scrisoare din 21 iulie 1994, primăria l-a informat pe reclamant că a revocat atribuirea mai multor apartamente, inclusiv a acestuia, la 1994, Primăria a atribuit acest apartament fabricii Faur. A doua zi, aceasta din urmă laattribuia către S.I., unul dintre angajații săi. La o dată nespecificată, întreprinderea care conducea apartamentul încheie cu S.I. un contract de închiriere. 12. La 5 septembrie 1994, primăria București a vândut apartamentul la S.I. și soției sale care l-au închiriat unei societăți comerciale. 13. Prin intermediul unei acțiuni introduse la 25 august 1994 împotriva primăriei, reclamantul a anulat atribuirea apartamentului către S.I. El a susținut că prima atribuire a creat în patrimoniul său drepturi cu caracter civil. Prin urmare, a considerat că apartamentul a intrat în dreptul civil și că primăria nu mai putea revoca acest drept. 14. Prima audiere în fața Tribunalului de Primă Instanță din București a avut loc la 30 iunie 1995. La 19 ianuarie 1998, reclamantul a anulat contractul de vânzare a apartamentului, precum și punerea în discuție a S.I. și a soției sale (denumite în continuare "soții S. Prin hotărârea din 18 iunie 1999, tribunalul a respins acțiunea: că, în absența unui contract de închiriere, prima atribuire nu a făcut obiectul unor efecte civile. El a considerat că primăria a efectuat în mod legal revocarea unui act administrativ și a confirmat vânzarea apartamentului. 16. Printr-o hotărâre din 23 mai 2000 a tribunalului departamental din București, recursul reclamantului a fost primit. Tribunalul a anulat atribuirea și vânzarea apartamentului către S.I., considerând că Odată ce reclamantul a depus ordinul de atribuire a apartamentului și a fost acceptat de întreprinderea administratorului, s-a presupus că contractul de închiriere a fost încheiat în conformitate cu întâlnirea consimțământului lor. Prin urmare, reclamantul a obținut dreptul de a utiliza apartamentul și statul dreptul de a încasa chiriile. Cu toate că contractul nu a fost încheiat în scris, și nu din cauza reclamantului, ci din cauza lucrărilor neterminate, părțile au dobândit drepturi personale, oferta nu mai poate fi revocată. Având în vedere aceste circumstanțe, statul a încălcat dreptul reclamantului de a utiliza apartamentul și atribuirea ulterioară către S.I. a fost ilegală și abuzivă. De asemenea, trebuie remarcat faptul că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 5/1973, S.I. nu avea dreptul de a-i fi atribuit o locuință care aparținea statului, deoarece el era proprietarul unei alte clădiri. Primăria și soții S. au formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri. 18. Prin hotărârea definitivă din 22 martie 2001, instanța de apel din București a anulat acțiunea Primăriei pentru lipsa motivării și a respins ca nefondată acțiunea soților S., în termenii următori: În anumite cazuri excepționale, din cauza naturii drepturilor și obligațiilor pe care le-a creat un act administrativ, acesta nu mai poate fi revocat de către autoritatea administrativă (...) actul inițial de atribuire este un act administrativ care a generat un contract civil (în sens larg), ceea ce înseamnă că a devenit irevocabil (...) Nu a fost posibilă redactarea contractului de închiriere (...) nu a fost posibilă pentru simplul fapt că imobilul nu a fost finalizat. Cu toate acestea, în momentul în care întreprinderea care gestionează apartamentul a înregistrat ordinul de atribuire, contractul de închiriere a fost încheiat (din punctul de vedere al consimțământului) și a creat drepturi și obligații cu caracter civil pentru fiecare parte (...) În temeiul legii nr. 5/1973, care precizează în mod expres condițiile de închiriere, precum și calcularea și plata chiriilor, actul administrativ inițial a generat efecte specifice de drept civil, devenind astfel irevocabil. Prin urmare, atribuirea ulterioară soților S. nu putea avea efect. Prin urmare, contractul de vânzare este nul (...) 19. clarificat, la cererea soților S., procurorul general a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune anulată împotriva celor două hotărâri menționate anterior. El a susținut, pe de o parte, că reclamantul a prezentat cu întârziere Tribunalului de Primă Instanță instanța din București cererea sa de anulare a contractului de vânzare și, pe de altă parte, în lipsa unei semnături a unui contract de închiriere, atribuirea apartamentului reclamantului reținea un act administrativ care, neavund drept rezultat drepturi și obligații civile, era susceptibil de a fi revocată. 20. Prin hotărârea din 30 aprilie 2002, Curtea Supremă a acceptat acțiunea în anulare, a infirmat hotărârile din 23 mai 2000 și 22 martie 2001 și, pe fond, a confirmat hotărârea din 18 iunie 1999 a Tribunalului de Primă Instanță din București. 21. Curtea Supremă a statuat că cererea de anulare a contractului de vânzare era inadmisibilă, deoarece reclamantul ar fi trebuit să o formeze cel târziu în cursul primei ședințe în fața Tribunalului de Primă Instanță din București 22. În ceea ce privește revocarea ordinului de atribuire, Curtea Supremă consideră că aceasta a fost legală, din următoarele motive: la ordin de atribuire este un act administrativ, individual, unilateral și obligatoriu (...) Revocarea actelor administrative poate avea loc din motive de legalitate sau de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Instanțele au considerat în mod eronat că un contract de închiriere a fost încheiat pe plan de consimțământ, deoarece raporturile specifice închirierii și ocupației locuințelor nu au loc decât în momentul încheierii în scris a contractului de închiriere (în conformitate cu dispozițiile legii nr. 5/1973 și 112/1996). Prin urmare, instanțele au anulat în mod eronat noul ordin de atribuire. În speță, singura autoritate care putea decide în materie de ordine de atribuire era primăria celui de-al treilea district, deoarece [primul] ordin nu intrase încă în circuitul civil. Constatând, la momentul finalizării lucrărilor, că ordinele de atribuire inițială nu erau mai oportune, Primăria i-a revocat. Pe scurt, ordinul de atribuire inițial nu a intrat în circuitul civil, revocarea sa a fost legală 23. La 10 iulie 2002, S.I. și soția sa au vândut unei terțe părți apartamentul în cauză. ÎN motiv pentru anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive a Tribunalului de Primă Instanță din București din 22 martie 2001: la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) asupra admisibilității 25. Curtea constată că aceasta nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv d Extraordinar recurs care pune sub semnul întrebării o hotărâre definitivă printr-o procedură de supraveghere este considerat drept o necunoaștere a principiului securității raporturilor juridice (Brumărescu c. România, [GC], n 28342/95, § 62, CEDH 1999-VII). 27. Cu toate acestea, guvernul subliniază că, în speță, spre deosebire de cauza menționată anterior, acțiunea în anulare a fost introdusă în termenul limită. în termen de un an de la data hotărârii atacate și că nu a fost vorba despre exprimarea unei puteri discreționare a procurorului general de a acționa fără limită în timp. În plus, Guvernul de afaceri a Ryabykh și susține că motivele pe care a fost fondată acțiune în anulare fac parte din motivele excepționale care pot justifica anularea unei decizii adoptate în forță de lucru judecat (Riabykh Rusia 52854/99, § 52, CEDH 2003 IX). Astfel, o presupusă eroare de drept privind interpretarea dispozițiilor legale care reglementează dreptul contractelor de închiriere ar justifica anularea hotărârii judecătorești din București. 28. În sfârșit, guvernul consideră că reclamantul și-a putut prezenta argumentele în fața Curții Supreme de Justiție în cadrul unei proceduri conforme cu cerințele articolului 6 alineatul (1) din convenție. 29. Reclamantul contestă argumentele guvernului și susține că anularea hotărârii definitive din 22 martie 2001 a adus atingere principiului securității rapoartelor juridice. 30. Curtea reamintește că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care, printre altele, dorește ca soluția dată definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai fie pusă în discuție Brumãrescu menționat anterior, § 61).În conformitate cu acest principiu, nicio parte nu este abilitată să solicite supravegherea unei hotărâri definitive și executorii în singurul scop de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă hotărâre cu privire la aceasta. Supravegherea nu trebuie să devină o chemare deghizată și simplul fapt că poate exista două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză (Riabykh) , citată anterior, § 52). 31. În speă, Curtea arată că landurile se regăsesc aceleași elemente care duc, de exemplu, în cauza S.C. Mașinexportimport Industrial Group S.A., la constatarea necunoașterii principiului securităii raporturilor juridice și, prin urmare, la încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenie. și anume intervenția într-un litigiu civil al procurorului general, care nu era parte la procedură, și contestarea unei hotărâri definitive trecut în forță a unui lucru considerat S.C. Masinexportimport Industrial Group S.A.c. România, n 22687/03, § 36, 1 decembrie 2005). Curtea nu a ridicat niciun element care l-ar putea determina să plece de la această jurisprudență. 32. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona Curții că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 22 martie 2001 a încălcat principiul securității rapoartelor juridice, aducând astfel atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DIN ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 33. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului de a-și respecta bunurile, având în vedere că hotărârea Curții Supreme de Justiție a Uniunii private de posibilitatea de a se bucura de apartamentul care i-a fost atribuit în 1991. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 34. Guvernul susține că acest aspect este incompatibil cu materia cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție pe motiv că un loc de muncă nu-l face pe titularul său proprietarul unui loc de muncă bine protejat de art. 35. Reclamantul se opune argumentelor guvernului. 36. Curtea reamintește că dreptul la un contract de închiriere, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reprezintă o creanță suficient de stabilită pentru a constitui un bun mai mare decât art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Teteriny c. Rusia, n 11931/03, § 50, 30 iunie 2005 și Malinovski c. Rusia, nr. 41302/02, § 46, CEDH 2005 ... (extracturi) 37. În speță, Curtea constată că, prin hotărârea definitivă din 22 martie 2001, instanța de judecată din București a confirmat existența unui contract de închiriere încheiat ca urmare a întâlnirii consimțămintelor părților. Acest contract constituia deci o creanță în temeiul căreia reclamantul putea pretinde că are cel puțin o Speranță legitimă mai mult decât dreptul efectiv de a obține un drept de natură patrimonială, care intră sub incidența noțiunii de " mai multe bunuri" din art. 1 din Protocolul nr. 38. În consecință, excepția preliminară a guvernului trebuie respinsă. 39. Curtea constată apoi că acest lucru nu este în mod evident greșit. în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție, menționează, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu nici un alt motiv, prin urmare trebuie declarat admisibil. Pe fond 40. Guvernul arată că ingerința în dreptul reclamantului de a se bucura de apartamentul în cauză a fost justificată de necesitatea de a apăra ordinea juridică, și anume de a asigura respectarea dispozițiilor legale, inclusiv a legii nr. 5/1973, care a solicitat încheierea unui contract de închiriere de proprietate în scris. El adaugă că echilibrul corect între interesele în prezența nu a fost rupt din moment ce reclamantul nu a fost niciodată înfășurat în afara apartamentului și nu a plătit niciodată chirie. 41. Reclamantul se opune argumentelor guvernului și își exprimă opinia conform dispozițiilor codului civil, prin acordul simplu al părților, chiar și în absența unui scris, acesta din urmă putând servi ca dovadă, dar fără influență asupra validității contractului de închiriere în sine. 42. Curtea consideră că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive din 22 martie 2001 în timp ce această hotărâre confirmase existența în patrimoniul reclamantului a unei creanțe care solicită proprietatea sa, în sensul celei de-a doua teze a primului alineat din Protocolul nr. 44. O privare de proprietate care intră sub incidența acestui al doilea standard poate fi justificată numai în cazul în care se demonstrează în special că aceasta este efectuată din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege. În plus, orice interferență în exercitarea proprietății trebuie să îndeplinească criteriul proporționalității (Brumărescu, citată anterior, §§ 73-74. 45. În speță, Curtea constată că guvernul invocă o eroare de drept a instanțelor interne pentru a justifica ingerința în dreptul la respectarea bunurilor reclamantului. Or, având în vedere faptul că Autoritățile locale au beneficiat de două căi de atac pentru a-și apăra poziția și pentru a-și expune argumentele, Curtea consideră că, în pofida marjei de apreciere de care dispune în acest domeniu, această pretinsă eroare nu poate fi suficientă pentru a legitima privarea unui bun dobândit în deplină legalitate ca urmare a unui litigiu civil definitiv încheiat (a se vedea, mutatis S.C. Masinexport Import Industrial Group S.A., citată anterior, § Konnerth c. România, n 21118/02, § 74, 12 octombrie 2006 și Bartoș c. România, n 12050/02, § 56, 20 iulie 2006). 46. În plus, presupunând chiar că lanul poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect a fost rupt și că reclamantul a suportat o sarcină specială și exorbitantă din moment ce a fost privat nu numai de dreptul de a se bucura de apartament, ci și de orice despăgubire sau măsură reparatorie în această privință (a se vedea, mutatis mutandis, Bruscu, citată anterior, §§ 79-80). 47. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 48. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 49. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere în termenul stabilit de Curte în acest scop. Prin aceste motive, Curtea, la L.UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A se spune că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A se spune că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 4 martie 2008 în temeiul articolului 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte