AFFAIRE HAMVAS c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 6025/05) îndreptată împotriva României și care a fost depusă la Curte de către un cetățean german, Dl. Ludwig Hamvas ("reclamantul"), la 26 noiembrie 2004 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de Doamna I.G. Lutai, avocat la Oradea. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul ei, Doamna I. Cambrea, din ministerul afacerilor externe.

Reclamantul se plânge în particular de absența motivelor justificând prelungirea detenției sale preventive și de durata excesivă a acestei detenții. El invocă art. 5 § 3 din Convenție.

La 15 septembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât în plus că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului.

Guvernul german nu a dorit să intervină în procedură. FAPTE I.

La 17 iulie 2003, reclamantul a fost plasat în arest la disposiție în România pentru o perioadă de 24 de ore, ca urmare a unui flagrant delict în cadrul unei cauze de trafic de droguri.

La 18 iulie 2003, reclamantul a fost plasat în detenție preventivă pentru o durată de trei zile. Procurorul M.M., din parchetul de pe lângă curtea de apel din Oradea, a motivat lipsa de libertate a reclamantului prin aplicarea articolului 148 § 1 h) din codul de procedură penală ("CPP"). În aceeași zi, parchetul a ordonat deschiderea urmăririi penale pentru trafic de droguri împotriva reclamantului (art. 2 § 2 din legea nr. 143 din 26 iulie 2000 privind lupta împotriva traficului și consumului ilicit de droguri (în continuare "legea nr. 143/2000").

La 18 iulie 2003, parchetul de pe lângă curtea de apel din Oradea a cerut tribunalului județean Bihor plasarea reclamantului în detenție preventivă. Prin decizie din aceeași zi, tribunalul județean Bihor a ordonat plasarea reclamantului în detenție preventivă din 20 iulie până la 15 august 2003. Tribunalul a considerat că reclamantul a fost arestat în flagrant delict, în momentul în care se pregătea să livreze o cantitate importantă de heroină, fapte susceptibile de a atrage o condamnare pentru trafic de droguri. Conform aceluiași tribunal, aceste circumstanțe impuneau detenția preventivă a reclamantului în virtutea articolului 148 § 1 h) din CPP deoarece eliberarea sa constituia un pericol pentru ordinea publică.

La o dată nespecificată, parchetul a cerut prelungirea detenției preventive a reclamantului, până la 14 septembrie 2003. Prin decizie din 7 august 2003, în virtutea articolului 148 § 1 h) din CPP, tribunalul județean Bihor a acordat cererii parchetului și a ordonat prelungirea detenției preventive a reclamantului din 16 august până la 14 septembrie 2003. Tribunalul a notat că reclamantul era acuzat de comiterea unei infracțiuni grave. El a estimat în plus că prelungirea detenției se justifica pentru un bun desfășurare al procesului penal și pentru a împiedica reclamantul să se sustragă urmăririi penale.

La 14 august 2003, un coînvinuit al reclamantului a fost aprehended și plasat în detenție preventivă.

La 8 septembrie 2003, la cererea parchetului, tribunalul județean Bihor a ordonat, din nou, prelungirea detenției preventive a reclamantului și a coînvinuitului, din 15 septembrie până la 14 octombrie 2003, invocând persistența motivelor care au justificat inițial privarea de libertate.

Prin rechizitoriu din 3 octombrie 2003, reclamantul și coînvinuitului au fost trimiși în judecată pentru trafic de droguri. Reclamantul a fost acuzat de asemenea de comiterea unei infracțiuni de fals și folosire de fals.

La o dată nespecificată, parchetul a cerut tribunalului județean Bihor prelungirea detenției preventive a reclamantului și a coînvinuitului, invocând subsistența motivelor care au justificat inițial privarea de libertate. Prin sentință cu pronunțare de fond din 8 octombrie 2003, detenția preventivă a reclamantului și a coînvinuitului a fost prelungită până la 13 noiembrie 2003, pentru motivele invocate de parcehet.

La 10 noiembrie 2003, același tribunal a prelungit, cu aceeași motivație, detenția preventivă a reclamantului și a coînvinuitului până la 19 decembrie 2003. Reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei sentințe. În fața curții de apel din Oradea, el a susținut absența indicilor care să confirme implicarea sa în trafic de droguri și aplicarea eronată a articolului 148 § 1 h) din CPP.

Prin decizie din 13 noiembrie 2003, curtea de apel a respins recursul reclamantului ca nefondat, judecând că reclamantul a intenționat să transporte o geantă conținând droguri spre Germania, și că, din acest motiv, pericolul social al faptelor reprochate reclamantului subsista.

După 15 decembrie 2003, tribunalul județean Bihor, sesizat al cauzei pe fond, a amânat de mai multe ori instanța. La fiecare dintre aceste ședințe, detenția preventivă a reclamantului și a coînvinuitului a fost prelungită cu 30 de zile, pe motiv că motivele care au justificat inițial privarea de libertate rămâneau. Tribunalul s-a bazat pe aceleași motive pentru a respinge cererile de revocare a măsurii de detenție sau ale înlocuirii cu o simplă interzicere de a părăsi orașul sau țara, cereri formulate de reclamant la ședințele din 15 decembrie 2003, 1 iunie, 13 iulie, 7 septembrie, 5 octombrie și 25 noiembrie 2004, 18 ianuarie, 15 februarie, 15 martie, 12 aprilie și 10 mai 2005.

La 29 iunie 2004, un alt coînvinuit al reclamantului a fost aprehended și plasat în detenție preventivă.

Reclamantul a formulat un recurs împotriva deciziei de prelungire a detenției preventive din 2 noiembrie 2004, subliniind că nu existau dovezi sigure demonstrând că a comis infracțiunile reprochate sau că eliberarea sa ar fi constituit un pericol pentru ordinea publică. Prin decizie definitivă din 5 noiembrie 2004, curtea de apel din Oradea a respins recursul reclamantului ca nefondat. Curtea de apel a judecat că pericolul public caracterizând faptele imputate reclamantului impunea menținerea sa în detenție preventivă.

Detenția preventivă a reclamantului a fost prelungită apoi de mai multe ori până la 24 iunie 2005. Curtea nu are în posesia deciziilor luate după 2 noiembrie 2004.

În cursul proceduri, autoritățile judiciare au audiat mai mulți martori, au efectuat percheziții domiciliare și expertize și mai mulți elemente de dovadă au fost colectate prin comisiuni rogatorii.

La 24 iunie 2005, tribunalul județean Bihor a condamnat reclamantul la doisprezece ani de închisoare efectivă pentru trafic de droguri, fals și folosire de fals. Reclamantul a apelat această sentință.

Prin decizie din 3 noiembrie 2006, curtea de apel din Oradea a admis parțial apelul reclamantului, l-a achitat pentru trafic de droguri, a menținut condamnarea pentru fals și l-a condamnat la unu an de închisoare efectivă pentru fals și folosire de fals.

Reclamantul a fost eliberat la această dată.

Parchetul și reclamantul s-au povara în casație împotriva acestei decizii.

Prin hotărâre din 4 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul parchetului și, rejudecând cauza, a condamnat reclamantul la șase ani de închisoare efectivă pentru tentativă de trafic de droguri. Înalta Curte a respins recursul reclamantului ca nefondat. II.

Conform articolelor 160 b) și 160 c) din codul de procedură penală, procurorul sau inculpatul pot introduce de asemenea un recurs împotriva deciziei cu pronunțare de fond prin care tribunalul s-a pronunțat asupra prelungirii duratei detenției preventive după trimiterea în judecată, în termen de douăzeci și patru de ore de la pronunțare sau comunicare.

Esența practicii interne privind noțiunea de "pericol pentru ordinea publică" prevăzută de art. 148 § 1 h) din CPP este descrisă în cauza Mujea c. România ((decizie), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002) și în hotărârea Calmanovici c. România (nr. 42250/02, § 41, 1 iulie 2008). ÎN DREPT I.

Constatând că acest grief nu este clar mal-fondat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se lovește de nicio alt motiv de irrecevabilitate, Curtea l-a declarat admisibil. B. Privind fondul 1. Argumentele părților

Reclamantul subliniază că a fost menținut în detenție preventivă pentru mai mult de trei ani, din 17 iulie 2003 până la 3 noiembrie 2006 și consideră că această perioadă a fost excesivă. El contestă motivația tribunalului județean care ar fi folosit motive de ordine generală, cum ar fi gravitatea faptelor, fără a invoca elemente concrete.

Guvernul susține că dreptul român prevede căi de atac pe care reclamantul ar fi putut să le folosească împotriva deciziilor de prelungire a detenției sale preventive (§27 și 28 mai sus). În acest privință, el se referă la cauza Degeratu c. România (nr. 35104/02, § 39, 6 iulie 2010), în care Curtea a concluzionat că, prin utilizarea acestei căi de atac, interesatul ar fi putut să ridice în fața instanțelor interne defectul de motivație suficientă și pertinentă a prelungirii măsurii de detenție preventivă și a obține, după caz, eliberarea. În prezenta cauză, reclamantul a formulat doar de două ori recursu împotriva deciziilor de prelungire a detenției preventive. În aceste condiții, Guvernul consideră că perioada care trebuie luată în considerare echivalează cu detenția corespunzătoare acestor două decizii de prelungire, adică aproximativ două luni.

Conform Guvernului, instanțele naționale au justificat regulat cu motive pertinente și suficiente necesitatea de a prelungi detenția preventivă. Ele au examinat, de asemenea, la cererea reclamantului, posibilitatea de a adopta măsuri alternative detenției (§17 mai sus). Privitor la modul în care autoritățile naționale au condus investigația, Guvernul subliniază în primul rând că reclamantul a fost trimis în judecată mai puțin de trei luni după arestare. El susține de asemenea că autoritățile judiciare au dovedit diligență, procedând la administrarea unor numeroase probe și la audierea unui număr mare de martori (§21 mai sus). El subliniază în acest privință caracterul extrem de complex al cauzei, confirmat de tipul faptelor reprochate inculpaților, numărul inculpaților și amploarea investigațiilor efectuate, necesare pentru traficul internațional de droguri. De aceea, autoritățile interne ar fi dovedit diligență în desfășurarea procedurii, în pofida faptului că reclamantul ar fi încercat să prelungească această procedură. 2. Aprecierea Curții a) Perioada care trebuie luată în considerare

Curtea reamintește că perioada acoperită de art. 5 § 1 litera c) din Convenție se încheie în general la data la care se statuează asupra bunului-fond al acuzației aduse interesatului, chiar și doar în prima instanță (Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 104, CEDO 2000-XI, și Lavents c. Letonia, nr. 58442/00, § 66, 28 noiembrie 2002). Privitor la perioada care trebuie luată în considerare sub unghiul articolului 5 § 3 din Convenție, Curtea reamintește că aceasta este aceeași ca și pentru art. 5 § 1 c) (Svipsta c. Letonia, nr. 66820/01, § 107, CEDO 2006-III (fragmente)).

Curtea observă că reclamantul a formulat un recurs împotriva deciziilor prelungind detenția, în particular acelea pronunțate la 10 noiembrie 2003 și 2 noiembrie 2004. În plus, de mai multe ori, el a cerut autorităților să înlocuiască detenția cu o altă măsură preventivă, nePrivatoare de libertate (§17 mai sus).

Curtea reamintește că rezultă din numeroase decizii pronunțate în diferite cereri că, pentru scopurile epuizării căilor de atac interne, un reclamant nu este obligat să facă apel împotriva fiecărei ordonanțe privind prelungirea detenției sale preventive. Ea reiterează de asemenea că art. 35 § 1 din Convenție nu cere ca un reclamant, după ce a folosit un recurs reputat eficace, în specie recursul împotriva deciziilor prelungind detenția preventivă, trebuie apoi neapărat să mai folosească și altele (a se vedea, în particular, Hajoł c. Polonia, nr. 1127/06, § 77, 2 martie 2010).

Din opinia Curții, cele două recursu formulate de reclamant au oferit instanței de recurs ocazia de a se pronunța asupra motivelor avansate de tribunalul județean Bihor pentru menținerea reclamantului în detenție, care nu s-au schimbat în timp, și de a remedia situația ținând seama de durata globală a detenției. În plus, având în vedere frecvența cu care tribunalele naționale trebuie să se pronunțe din oficiu asupra unei detenții preventive, nu se poate reproșa reclamantului că nu a introdus recurs împotriva fiecărei decizii date în acest sens (Knebl c. Republica Cehă, nr. 20157/05, § 56, 28 octombrie 2010). În fine, Curtea consideră că, la examinarea diferitelor cereri ale reclamantului care vizau înlocuirea detenției preventive cu măsuri nePrivatoare de libertate, tribunalul a avut ocazia de a analiza argumentele sale care vizau eliberarea.

Ținând seama de considerațiile de mai sus, Curtea observă că, în prezenta cauză, perioada prevăzută de art. 5 § 3 a început la 17 iulie 2003, data arestării reclamantului, și s-a încheiat la 24 iunie 2005, data condamnării sale în primă instanță (Mihuță c. România, nr. 13275/03, §§ 23-24, 31 martie 2009). Această perioadă a durat deci unu an, unsprezece luni și opt zile. Curtea consideră că acest termen este suficient de lung pentru a putea pune probleme sub unghiul articolului 5 § 3 din Convenție. b) Justificarea detenției preventive

Curtea reamintește că caracterul rațional al duratei unei detenții nu se pretează la o evaluare abstractă (Patsouria c. Georgia, nr. 30779/04, § 62, 6 noiembrie 2007). Orice menținere în detenție preventivă a unui acuzat, chiar pentru o scurtă durată, trebuie justificată convingător de autorități (a se vedea, printre altele, Chichkov c. Bulgaria, nr. 38822/97, § 66, CEDO 2003-I, și Musuc c. Moldova, nr. 42440/06, § 41, 6 noiembrie 2007).

Curtea reamintește de asemenea că, în jurisprudența sa, a dezvoltat patru motive fundamentale acceptabile pentru detenția preventivă a unui acuzat suspectat de comiterea unei infracțiuni: pericolul de fuga al acuzatului (Stögmuller c. Austria, 10 noiembrie 1969, § 15, seria A nr. 9); riscul ca acuzatul, o dată eliberat, să nu împiedice administrația justiției (Wemhoff c. Germania, 27 iunie 1968, § 14, seria A nr. 7), să nu comită noi infracțiuni (Matzenetter c. Austria, 10 noiembrie 1969, § 9, seria A nr. 10) sau să nu tulbure ordinea publică (Letellier c. Franța, 26 iunie 1991, § 51, seria A nr. 207).

În specie, Curtea observă că detenția preventivă a fost prelungită din 17 iulie 2003 la 24 iunie 2005 pe singurul motiv că o posibilă eliberare a reclamantului ar tulbura ordinea publică, având în vedere gravitatea faptelor care îi erau reprochate.

Curtea recunoaște că, prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului la comiterea lor, anumite infracțiuni pot provoca un tulburare socială care poate justifica o detenție preventivă, cel puțin pentru o perioadă. Cu toate acestea, ea observă că un asemenea pericol scade neapărat cu trecerea timpului și că, de aceea, autoritățile judiciare trebuie să prezinte motivații și mai specifice pentru a justifica persistența motivelor detenției (I.A. c. Franța, mai sus citat, §§ 104-105). Continuarea detenției nu se justifică deci într-un caz dat decât dacă indici concreti relevă o adevărată cerință de interes public care predomină, în pofida prezumției de inocență, asupra regulei respectării libertății individuale (Smirnova c. Rusia, nr. 46133/99 și 48183/99, § 61, CEDO 2003-IX (fragmente)).

În cazul în cauză, Curtea constată că tribunalele nu au furnizat nicio explicație pentru a justifica în ce mod eliberarea reclamantului ar avea un impact negativ asupra ordinei publice. Curtea consideră că referința sistematică la gravitatea faptelor comise nu poate înlocui defectul de motivație concretă, bazată pe fapte pertinente legate de persoana reclamantului, a existenței unei amenințări pentru ordinea publică sau a oricărui alt motiv conform jurisprudenței Curții.

Curtea consideră că, nu enunțând fapte concrete privind riscurile în caz de eliberare a interesatului, nu examinând măsuri alternative și aleg să se bazeze în principal pe gravitatea faptelor comise fără să examineze cazul particular al reclamantului, autoritățile nu au furnizat motive "pertinente și suficiente" pentru a justifica necesitatea de a menține interesatul în detenție preventivă în perioada în cauză.

În fine, Curtea observă că, în toate deciziile în cauză, instanțele interne au prelungit detenția preventivă a reclamantului fără a răspunde la argumentele invocate de acesta și fără a ține seama de situația sa particulară. Ea consideră că o asemenea abordare nu este compatibilă cu garanțiile prevăzute de art. 5 § 3 din Convenție.

În aceste circumstanțe, nu este necesar să se cerceteze mai departe dacă autoritățile naționale competente au dovedit o "diligență deosebită" în urmărirea procedurii (a se vedea, mutatis mutandis, Calmanovici, mai sus citat, § 101).

Rezultă că a existat o violație a articolului 5 § 3 din Convenție. II.

Ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște alegațiile formulate, Curtea nu a constatat în specie nicio aparență de violație a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 §§ 1, 3 și 4 din Convenție. III.

Reclamantul cere 30 000 de euro (EUR) ca titlu de prejudiciu material corespunzând pierderilor financiare ale societății comerciale din care era manager și asociat. El cere în plus 50 000 EUR ca titlu de daune morale pe care ar fi suferit-o din cauza condamnării pentru tentativă de trafic de droguri și fals.

Guvernul subliniază că reclamantul nu a furnizat documente justificative și susține că nu a dovedit existența unei relații de cauzalitate între prejudiciul susținut și pretinsele violări. El consideră în plus că o eventuală constatare de violație ar putea constitui, în sine, o reparare satisfăcătoare a prejudiciului moral pretins de reclamant.

Privitor la prejudiciul material, Curtea observă că reclamantul nu a prezentat documente justificative la sprijinul cererii sale și că nu există relație de cauzalitate între faptele care au determinat-o să constate violarea Convenției și prejudiciul material pentru care reclamantul cere indemnizare. De aceea, respinge această cerere.

În plus, ea nu zărește nicio relație de cauzalitate între violarea constatată și prejudiciul moral așa cum a fost susținut de reclamant. Într-adevăr, Curtea observă că a constatat o violație a articolului 5 § 3 din Convenție ținând seama de durata nerațională a detenției preventive a reclamantului, în timp ce prejudiciul moral invocat de acesta privește condamnarea sa penală de către tribunalele române. De aceea, respinge de asemenea această cerere. B. Taxe și dépens

Reclamantul nu a prezentat nicio cerere ca titlu. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privitor la grievanța rezultând din art. 5 § 3 din Convenție, și irrecevabilă pentru rest; 2. Declară că a existat o violație a articolului 5 § 3 din Convenție; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă a reclamantului. Adoptat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 9 iulie 2013, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 6025/05) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant allemand, M. Ludwig Hamvas (« le requérant »), a saisi la Cour le 26 novembre 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant a été représenté par M e I.G. Lutai, avocat à Oradea. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me I. Cambrea, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant se plaint en particulier de l’absence de raisons justifiant de prolonger sa détention provisoire et de la durée excessive de cette détention. Il invoque l’article 5 § 3 de la Convention.

Le 15 septembre 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

Le gouvernement allemand n’a pas souhaité intervenir dans la procédure. EN FAIT I.

Le 17 juillet 2003, le requérant fut placé en garde à vue en Roumanie pour une période de 24 heures, à la suite d’un flagrant délit dans le cadre d’une affaire de trafic de drogue.

Le 18 juillet 2003, le requérant fut placé en détention provisoire pour une durée de trois jours. Le procureur M.M., du parquet près la cour d’appel d’Oradea, motiva la privation de liberté du requérant par l’application de l’article 148 § 1 h) du code de procédure pénale (« CPP »). Le même jour, le parquet ordonna l’ouverture des poursuites du chef de trafic de drogue à l’encontre du requérant (article 2 § 2 de la loi n o 143 du 26 juillet 2000 relative à la lutte contre le trafic et la consommation illicite de drogues (ci-après « la loi n o 143/2000 »).

Le 18 juillet 2003, le parquet près la cour d’appel d’Oradea sollicita du tribunal départemental de Bihor le placement du requérant en détention provisoire. Par une décision du même jour, le tribunal départemental de Bihor ordonna le placement du requérant en détention provisoire du 20 juillet au 15 août 2003. Le tribunal estima que le requérant avait été arrêté lors d’un flagrant délit, au moment où il s’apprêtait à livrer une importante quantité d’héroïne, faits susceptibles d’entraîner une condamnation pour trafic de drogue. D’après le même tribunal, ces circonstances imposaient la détention provisoire du requérant en vertu de l’article 148 § 1 h) du CPP puisque sa mise en liberté constituait un danger pour l’ordre public. 10. À une date non précisée, le parquet sollicita la prolongation de la détention provisoire du requérant, jusqu’au 14 septembre 2003. Par une décision du 7 août 2003, en vertu de l’article 148 § 1 h) du CPP, le tribunal départemental de Bihor fit droit à la demande du parquet et ordonna la prolongation de la détention provisoire du requérant du 16 août au 14 septembre 2003. Le tribunal nota que le requérant était accusé d’avoir commis une infraction grave. Il estima en outre que la prolongation de la détention se justifiait pour un bon déroulement du procès pénal et afin d’empêcher le requérant de se soustraire aux poursuites pénales.

Le 14 août 2003, un coïnculpé du requérant fut appréhendé et placé en détention provisoire.

Le 8 septembre 2003, sur demande du parquet, le tribunal départemental de Bihor ordonna, une nouvelle fois, la prolongation de la détention provisoire du requérant et de son coïnculpé, du 15 septembre au 14 octobre 2003, invoquant la persistance des raisons ayant initialement justifié la privation de liberté.

Par un réquisitoire du 3 octobre 2003, le requérant et son coïnculpé furent renvoyés en jugement du chef de trafic de drogue. Le requérant était également accusé d’avoir commis une infraction de faux et usage de faux. 14. À une date non précisée, le parquet sollicita du tribunal départemental de Bihor la prolongation de la détention provisoire du requérant et de son coïnculpé, invoquant la subsistance des raisons ayant initialement justifié leur privation de liberté. Par un jugement avant dire droit du 8 octobre 2003 la détention provisoire du requérant et de son coïnculpé fut prolongée jusqu’au 13 novembre 2003, pour les raisons invoquées par le parquet.

Le 10 novembre 2003, le même tribunal prolongea, avec la même motivation, la détention provisoire du requérant et de son coïnculpé jusqu’au 19 décembre 2003. Le requérant forma un recours contre ce jugement. Devant la cour d’appel d’Oradea, il allégua l’absence d’indices confirmant son implication dans le trafic de drogue et l’application erronée de l’article 148 § 1 h) du CPP.

Par une décision du 13 novembre 2003, la cour d’appel rejeta le recours du requérant comme mal fondé, jugeant que le requérant avait eu l’intention de transporter un sac contenant des drogues vers l’Allemagne, et que, de ce fait, le danger social des faits reprochés au requérant subsistait.

Après le 15 décembre 2003, le tribunal départemental de Bihor saisi du jugement de l’affaire au fond, ajourna à plusieurs reprises l’instance. À chacune de ces audiences, la détention provisoire du requérant et de son coïnculpé fut prolongée de 30 jours, au motif que les raisons ayant initialement justifié leur privation de liberté demeuraient. Le tribunal se fonda sur les mêmes motifs pour rejeter les demandes de révocation de la mesure de détention ou celles de son remplacement par une simple interdiction de quitter la ville ou le pays, demandes formulées par le requérant lors des audiences des 15 décembre 2003, 1 er juin, 13 juillet, 7 septembre, 5 octobre et 25 novembre 2004, 18 janvier, 15 février, 15 mars, 12 avril et 10 mai 2005.

Le 29 juin 2004, un autre coïnculpé du requérant fut appréhendé et placé en détention provisoire.

Le requérant forma un recours contre la décision de prolongation de de sa détention provisoire du 2 novembre 2004, soulignant qu’il n’y avait pas de preuves certaines démontrant qu’il avait commis les infractions reprochées ou que sa mise en liberté aurait constitué un danger pour l’ordre public. Par une décision définitive du 5 novembre 2004, la cour d’appel d’Oradea rejeta le recours du requérant comme mal fondé. La cour d’appel jugea que le danger public caractérisant les faits imputés au requérant imposait son maintien en détention provisoire.

La détention provisoire du requérant fut ensuite prolongée à plusieurs reprises jusqu’au 24 juin 2005. La Cour n’est pas en possession des décisions prises après le 2 novembre 2004.

Au cours de la procédure, les autorités judiciaires entendirent plusieurs témoins, réalisèrent des perquisitions domiciliaires et des expertises et plusieurs éléments de preuve furent recueillis par des commissions rogatoires.

Le 24 juin 2005, le tribunal départemental de Bihor condamna le requérant à douze ans de prison ferme pour trafic de drogue, faux et usage de faux. Le requérant interjeta appel de ce jugement.

Par une décision du 3 novembre 2006, la cour d’appel d’Oradea accueillit partiellement l’appel du requérant, l’acquitta du chef de trafic de drogue, maintint sa condamnation pour faux et le condamna à un an de prison ferme pour faux et usage de faux.

Le requérant fut remis en liberté à cette date.

Le parquet et le requérant se pourvurent en cassation contre cette décision.

Par un arrêt du 4 juin 2008, la Haute Cour de cassation et de justice accueillit le recours du parquet et, rejugeant l’affaire, condamna le requérant à six ans de prison ferme pour tentative de trafic de drogue. La Haute Cour rejeta le recours du requérant comme mal fondé. II.

Conformément aux articles 160 b) et 160 c) du code de procédure pénale, le procureur ou l’inculpé peuvent introduire également un recours contre la décision avant dire droit par laquelle le tribunal a statué sur la prolongation de la durée de la détention provisoire après le renvoi en jugement, dans un délai de vingt-quatre heures à partir de son prononcé ou de sa communication.

L’essentiel de la pratique interne relative à la notion de « danger pour l’ordre public » prévue par l’article 148 § 1 h) du CPP est décrit dans l’affaire Mujea c. Roumanie ((déc.), n o 44696/98, 10 septembre 2002) et dans l’arrêt Calmanovici c. Roumanie (n o 42250/02, § 41, 1 er juillet 2008). EN DROIT I.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties

Le requérant souligne qu’il a été maintenu en détention provisoire pendant plus de trois ans, du 17 juillet 2003 jusqu’au 3 novembre 2006 et estime que cette période était excessive. Il conteste la motivation du tribunal départemental qui aurait utilisé des motifs d’ordre général, comme la gravité des faits, sans invoquer des éléments concrets.

Le Gouvernement soutient que le droit roumain prévoit des voies de recours que le requérant aurait pu utiliser à l’encontre des décisions de prolongation de sa détention provisoire (paragraphe 27 et 28 ci-dessus). À cet égard, il renvoie à l’affaire Degeratu c. Roumanie (n o 35104/02, § 39, 6 juillet 2010), dans laquelle la Cour a conclu qu’en utilisant ladite voie de recours, l’intéressé aurait pu soulever devant les juridictions internes le défaut de motivation suffisante et pertinente de la prolongation de la mesure de détention provisoire et obtenir, le cas échéant sa remise en liberté. Dans la présente affaire, le requérant a formé uniquement à deux reprises des recours contre les décisions de prolongation de la détention provisoire. Dans ces conditions, le Gouvernement estime que la période à prendre en considération équivaut à la détention correspondant à ces deux décisions de prolongation, à savoir environ deux mois.

Selon le Gouvernement, les juridictions nationales ont justifié régulièrement avec des motifs pertinents et suffisants la nécessité de prolonger la détention provisoire. Elles ont examiné de plus, sur demande du requérant, la possibilité d’adopter des mesures alternatives à la détention (paragraphe 17 ci-dessus). Pour ce qui est de la manière dont les autorités nationales ont mené l’enquête, le Gouvernement souligne en premier lieu que le requérant a été renvoyé en jugement moins de trois mois après son arrestation. Il fait valoir également que les autorités judiciaires ont fait preuve de diligence, en procédant à l’administration de nombreuses preuves et à l’audition d’un nombre important de témoins (paragraphe 21 ci-dessus). Il souligne à cet égard le caractère extrêmement complexe de l’affaire, attesté par le type des faits reprochés aux inculpés, le nombre d’inculpés et l’ampleur des investigations effectuées, requises par le trafic international de drogues. En conséquence, les autorités internes auraient fait preuve de diligence dans la conduite de la procédure, malgré le fait que le requérant aurait essayé de prolonger cette procédure. 2. L’appréciation de la Cour a) La période à prendre en considération

La Cour rappelle que la période couverte par l’article 5 § 1 c) de la Convention prend généralement fin à la date où il est statué sur le bien ‑ fondé de l’accusation portée contre l’intéressé, fût-ce seulement en première instance ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 104, CEDH 2000 ‑ XI, et Lavents c. Lettonie , n o 58442/00, § 66, 28 novembre 2002). S’agissant de la période à prendre en considération sous l’angle de l’article 5 § 3 de la Convention, la Cour rappelle qu’elle est la même que pour l’article 5 § 1 c) ( Svipsta c. Lettonie , n o 66820/01, § 107, CEDH 2006 ‑ III (extraits)).

La Cour note que le requérant a formé un recours contre les décisions prolongeant sa détention, notamment celles prononcées les 10 novembre 2003 et 2 novembre 2004. En outre, à plusieurs reprises, il a demandé aux autorités de remplacer la détention par une autre mesure préventive, non privative de liberté (paragraphe 17 ci-dessus).

La Cour rappelle qu’il ressort de nombreuses décisions prononcées dans différentes requêtes qu’aux fins de l’épuisement des voies de recours internes, un requérant n’est pas tenu de faire appel contre chaque ordonnance portant sur la prolongation de sa détention provisoire. Elle réitère également que l’article 35 § 1 de la Convention n’exige pas qu’un requérant, après avoir utilisé un recours réputé efficace, en l’occurrence le recours à l’encontre des décisions prolongeant la détention provisoire, doive encore nécessairement en utiliser d’autres (voir, notamment, Hajoł c. Pologne , n o 1127/06, § 77, 2 mars 2010).

De l’avis de la Cour, les deux recours formés par le requérant ont donné à la juridiction de recours une occasion de se prononcer sur les motifs avancés par le tribunal départemental de Bihor pour maintenir le requérant en détention, lesquels n’ont pas changé au fil du temps, et de remédier à la situation en tenant compte de la durée globale de la détention. Par ailleurs, vu la fréquence à laquelle les tribunaux nationaux doivent statuer d’office sur une détention provisoire, l’on ne saurait reprocher au requérant de ne pas avoir introduit de recours contre chaque décision rendue à ce sujet ( Knebl c. République tchèque , n o 20157/05, § 56, 28 octobre 2010). Enfin, la Cour estime que, lors de l’examen des diverses demandes du requérant tendant au remplacement de la détention provisoire avec des mesures non privatives de liberté, le tribunal a eu l’occasion d’analyser ses arguments tendant à sa remise en liberté.

Eu égard aux considérations ci-dessus, la Cour relève que, dans la présente affaire, la période visée par l’article 5 § 3 a commencé le 17 juillet 2003, date de l’arrestation du requérant, et a pris fin le 24 juin 2005, date de sa condamnation en première instance ( Mihuță c. Roumanie , n o 13275/03, §§ 23-24, 31 mars 2009). Cette période a donc duré un an, onze mois, et huit jours. La Cour estime que ce délai est suffisamment long pour pouvoir poser problème sous l’angle de l’article 5 § 3 de la Convention. b) La justification de la détention provisoire

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une détention ne se prête pas à une évaluation abstraite ( Patsouria c. Géorgie , n o 30779/04, § 62, 6 novembre 2007). Tout maintien en détention provisoire d’un accusé, même pour une courte durée, doit être justifié de manière convaincante par les autorités (voir, parmi d’autres, Chichkov c. Bulgarie , n o 38822/97, § 66, CEDH 2003-I, et Musuc c. Moldova , n o 42440/06, § 41, 6 novembre 2007).

La Cour rappelle également que, dans sa jurisprudence, elle a développé quatre raisons fondamentales acceptables pour la détention provisoire d’un accusé suspecté d’avoir commis une infraction : le danger de fuite de l’accusé ( Stögmuller c. Autriche , 10 novembre 1969, § 15, série A n o 9) ; le risque que l’accusé, une fois remis en liberté, n’entrave l’administration de la justice ( Wemhoff c. Allemagne , 27 juin 1968, § 14, série A n o 7), ne commette de nouvelles infractions ( Matzenetter c. Autriche , 10 novembre 1969, § 9, série A n o 10) ou ne trouble l’ordre public ( Letellier c. France , 26 juin 1991, § 51, série A n o 207).

En l’espèce, la Cour note que la détention provisoire a été prolongée du 17 juillet 2003 au 24 juin 2005 au seul motif qu’une éventuelle remise en liberté du requérant troublerait l’ordre public, étant donné la gravité des faits qu’on lui reprochait.

La Cour reconnaît que, par leur gravité particulière et par la réaction du public à leur accomplissement, certaines infractions peuvent susciter un trouble social de nature à justifier une détention provisoire, au moins pendant un temps. Toutefois, elle note qu’un tel danger décroît nécessairement avec le temps et que, dès lors, les autorités judiciaires doivent présenter des motivations encore plus spécifiques pour justifier la persistance des raisons de la détention ( I.A. c. France , précité, §§ 104-105). La poursuite de la détention ne se justifie donc dans une espèce donnée que si des indices concrets révèlent une véritable exigence d’intérêt public prévalant, nonobstant la présomption d’innocence, sur la règle du respect de la liberté individuelle ( Smirnova c. Russie , n os 46133/99 et 48183/99, § 61, CEDH 2003 ‑ IX (extraits)).

Dans le cas d’espèce, la Cour constate que les tribunaux n’ont fourni aucune explication pour justifier en quoi la remise en liberté du requérant aurait un impact négatif sur l’ordre public. La Cour estime que le renvoi systématique à la gravité des faits commis ne saurait suppléer le défaut de motivation concrète, sur la base de faits pertinents liés à la personne du requérant, de l’existence d’une menace pour l’ordre public ou de tout autre motif conforme à la jurisprudence de la Cour.

La Cour estime que, en n’énonçant pas de faits concrets quant aux risques encourus en cas de remise en liberté de l’intéressé, en n’envisageant pas des mesures alternatives et en choisissant de s’appuyer principalement sur la gravité des faits commis sans examiner le cas particulier du requérant, les autorités n’ont pas fourni de motifs « pertinents et suffisants » pour justifier la nécessité de maintenir l’intéressé en détention provisoire pendant la période en cause.

Enfin, la Cour observe que, dans toutes les décisions en question, les juridictions internes ont prolongé la détention provisoire du requérant sans répondre aux arguments invoqués par ce dernier et sans avoir égard à sa situation particulière. Elle considère qu’une telle approche n’est pas compatible avec les garanties prévues par l’article 5 § 3 de la Convention.

Dans ces circonstances, il n’est pas nécessaire de rechercher de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une « diligence particulière » à la poursuite de la procédure (voir, mutatis mutandis , Calmanovici , précité, § 101).

Il s’ensuit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention. II.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé en l’espèce aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 1, 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 30 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel correspondant aux pertes financières de la société commerciale dont il était le gérant et associé. Il demande en outre 50 000 EUR au titre du dommage moral qu’il aurait subi à raison de sa condamnation pour tentative de trafic de drogues et faux.

Le Gouvernement souligne que le requérant n’a pas fourni de pièces justificatives et soutient qu’il n’a pas prouvé l’existence d’un lien de causalité entre le préjudice allégué et les prétendues violations. Il estime en outre qu’un éventuel constat de violation pourrait constituer, par lui-même, une réparation satisfaisante du préjudice moral prétendument subi par le requérant.

En ce qui concerne le dommage matériel, la Cour observe que le requérant n’a pas produit de justificatifs à l’appui de sa demande et qu’il n’y a pas de lien de causalité entre les faits l’ayant conduite à conclure à la violation de la Convention et le préjudice matériel dont le requérant demande l’indemnisation. Partant, elle rejette cette demande.

En outre, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage moral tel qu’allégué par le requérant. En effet, la Cour note qu’elle a constaté une violation de l’article 5 § 3 de la Convention compte tenu de la durée déraisonnable de la détention provisoire du requérant, alors que le dommage moral invoqué par celui-ci a trait à sa condamnation pénale par les tribunaux roumains. Dès lors, elle rejette également cette demande. B. Frais et dépens

Le requérant n’a pas présenté de demande à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 5 § 3 de la Convention, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable du requérant. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 juillet 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président