CASE OF E.M.B. v. ROMANIA

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

13.11.2012

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation of Article 6 - Right to a fair trial (Article 6 - Criminal proceedings;Article 6-1 - Reasonable time)

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2012
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

CASE OF E.M.B. v. ROMANIA (CtEDO, 2012)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA TERZĂ CAUZĂ DE E.M.B. c. ROMANIA (Depunerea nr. 4488/03) HOTĂRÂREA Strasburg 13 noiembrie 2012 FINAL 13/02/2013 Această hotărâre a devenit finală în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul E.M.B. c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Cameră), ședința ca Camera compusă din: Josep Casadevall, Președinte, Egbert Myjer, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători și Santiago Quesada, grefierul secțiunii, având deliberat în privat la 16 octombrie 2012, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a fost originat într-o cerere (nu. 4488/03) împotriva României depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național român, dna E.M.B. („reclamantul”), la 20 decembrie 2002. Președintele Secției a aderat la cererea reclamantului de a nu-și divulga numele (art. 47 § 3 din Regulamentul Curții). Reclamantul a fost reprezentat de dl Panaitescu, avocat care practică la București. Guvernul României (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna I. Cambrea. Ca dl Corneliu Bîrsan, judecătorul ales pentru România, s-a retras din cauza (art. 28 din Regulamentul Curții), Președintele Camerei a numit dna Kristina Pardalos ca judecător hoc (art. 26 §) 4 din Convenția și art. 29 § 1 din Regulamentul Curții). Reclamantul a susținut că procedura penală împotriva ei a depășit o durată rezonabilă, având în vedere că nici o hotărâre privind fondurile nu a fost eliberată zece ani după începerea procedurii. De asemenea, ea a susținut că formularea hotărârilor instanțelor interne privind validitatea mandatului de arest eliberat în numele ei a încălcat presunția de inocence. La 28 septembrie 2010, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât să comunice plângerile formulate în temeiul articolelor 1 și 2 din Convenție privind durata procedurii și presupusa încălcare a presupunerii presupunerii de nevinovăție către Guvern. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1946 și trăiește în Toronto (Canada). În luna aprilie 2002 a părăsit România pentru Statele Unite. La 18 și 22 iulie 2002, în timp ce a fost plecată din România, s-a trimis convocarea la adresa ei de acasă, instruindu-o să se prezinte la Inspectoarea de Poliție pentru interogare. Deoarece nu a respectat convocarea, la 25 iulie, 2002 procurorul atașat Curții de Apel la Prahova a eliberat un mandat de arestare pre judecată, valabil timp de treizeci de zile, pentru abuz de birou și incitare la falsificare. Raccomandarea din mandatul de arestare a declarat: „Acuzatul este absoarcent, sentința prevăzută de lege pentru presupusa crimă este o condamnare la închisoare de mai mult de doi ani și eliberarea ei ar perturba ordinea publică.” La 2 august În 2002 a fost eliberat un mandat de arestare internațional împotriva ei. Plângerile împotriva mandatului de arestare preliminară Reclamantul a rămas în afara României, dar a contestat legalitatea mandatului de arestare prin intermediul reprezentantului ei legal. 10. La 26 august 2002, prima plângere a fost depusă. Prin hotărârea interlocutivă din 28 august 2002 județul Prahova Tribunalul a respins plângerea, declarând în parte: „Așa cum se poate remarca, detenția preliminară a acuzatului a fost ordonată din cauza comisionului de infracțiuni care generează un pericol public semnificativ, având în vedere că acuzatul a încheiat un contract de vânzare a produselor petroliere la un preț care a fost dezavantajabil pentru societatea administrată de ea și care a determinat această companie o pierdere de peste șaizeci și trei miliarde de lei, acțiuni care au creat în cadrul comunității publice un sentiment de indignare și dezaprobare, deoarece aceste crime au primit acoperire mass-media extinsă.” 11. La 27 septembrie 2002, Curtea de Apel Ploiești a susținut hotărârea de mai sus, susținând că din dosarul de anchetă penală era clar că acuzatul a comis crimele care au dus la înființarea procedurii penale și eliberarea mandatului de arestare. 12. Alte plângeri similare au fost respinse în 2003. 13. La 11 noiembrie 2003, Curtea județului Brașov a concluzionat că mandatul de arestare a fost eliberat ilegal. Următoarele motive au fost prezentate: acuzatul a părăsit România în aprilie 2002, înainte de inițiarea procedurii penale împotriva ei în iulie 2002; în acel moment, ea a fost liberă să părăsească țara și faptul că a exercitat-o dreptul la libertatea de circulație nu a putut fi interpretat ca fiind o intenție de abscondare. Prin apelul procurorului, Curtea de Apel Brașov, prin decizia finală din 18 noiembrie 2003, a anulat această hotărâre și a confirmat legalitatea mandatului, declarând că reclamantul a încercat să abscondă din cauza. 14. Alte plângeri ale reclamantului au fost respinse de o hotărâre interlocutivă din 3 februarie 2004, confirmată de o decizie finală a Curții de Apel depusă la 13 februarie 2004, și de o hotărâre finală din 17 ianuarie 2005. În hotărârea interlocutivă din 3 februarie În 2004, Curtea județului Brașov a indicat că există suspiciuni rezonabile că reclamantul a comis presupusele infracțiuni și mandatul de arestare este valabil, deoarece, deși ea este conștientă de procedurile împotriva ei, reclamantul a ales să nu se întoarcă în România. În decizia finală din 13 februarie 2004 se menționează: „Rezervarea reclamantului ar genera un pericol real pentru ordinea publică, având în vedere metoda și circumstanțele în care au fost comise actele, contribuția efectivă a fiecărei persoane și consecințele și rezonanța socială creată în rândul publicului”. 15. Mai 2005 Curtea județului Brașov a ordonat anularea tuturor deciziilor procedurale luate în cadrul acestor anchete, inclusiv mandatul de arestare contestat. Cu toate acestea, cu privire la un recurs procuror, prin decizia finală a Curții de Apel Brașov din 6 martie În 2006 s-a confirmat din nou validitatea mandatului de arestare. Curtea de apel a susținut că, având în vedere că reclamantul a fost absorbită pe parcursul procedurii, ea nu a putut fi tratată în egalitate cu celelalte persoane acuzate în același proces care era deja deținută în perioada de detenție anterioară. 16. La 22 august 2007, Curtea de Conturi a București a permis revocarea cererii reclamantului mandatului de arestare, considerând că măsura nu mai este justificată, având în vedere că a fost ordonată cu cinci ani înainte, la trei luni după ce reclamantul a părăsit țara. Curtea județului a considerat că statul procedurii, încă sub ancheta procurorului, și lipsa oricărei dovezi referitoare la orice pericol pe care reclamantul ar putea pune publicului justificat revocarea mandatului de arestare. Prin recursul procurorului, Curtea de Apel din București (cu un aviz dissident), prin decizia finală din 3 septembrie 2007, a anulat această decizie și a confirmat încă o dată legalitatea mandatului. Acesta a remarcat că mandatul nu a fost executat niciodată, având în vedere absența reclamantului, și a hotărât că motivele care și-au justificat problema în 2002 sunt încă valabile. Procedura penală cu privire la fondul 17. După începerea anchetei penale împotriva reclamantului și a altor co-acceptări în diferite date în 2002, la 20 martie 2003 procurorul atașat Curții Supreme de Justiție a emis o acuzație împotriva a douăsprezece persoane, inclusiv reclamantul, pentru diferite infracțiuni de fraudă legate de comerțul cu produse petroliere. Dosarul a fost înregistrat prima dată la Curtea de județ Prahova. 18. Mai târziu, dosarul a fost atribuit județului Bacău. Curtea și, ulterior, Curtea județului Brașov, în temeiul hotărârilor finale ale Curții Supreme de Justiție din 9 mai și, respectiv, 11 septembrie 2003, ca răspuns la cererile acuzate pentru îndepărtarea competenței de la instanțele competente pentru presupusa prejudecăție. 19. După transferul dosarului la Curtea de județ Brașov, în diferite audieri deținute până în aprilie 2004 au fost luate de la toți acuzații, cu excepția reclamantului, care a fost încă absent, dar a fost reprezentat de un avocat ales de ea. 20. Prin hotărârea din 3 mai 2005, instanța județului a renunțat la procuror și a considerat că ancheta penală a fost afectată de nereguli procedurale și că aceasta ar trebui realizată din nou și completată în conformitate cu toate cerințele procedurale. Decizia a fost în parte susținută de Curtea de Apel Brașov la 6 martie În 2006, a respins astfel apelul procurorului împotriva ordinului de remitere. 21. Cazul a fost îndreptat către Hotărârea de Investigare a Crimei Organizate și Terorismului. Prin decizia din 18 aprilie 2006, a renunțat la jurisdicția sa în favoarea Direcției Naționale Anti Corupție. 22. La 4 aprilie 2008 a fost redactat un nou proiect de pronunțare. Reclamantul a fost acuzat de evaziune fiscală, falsificare a documentelor private și asociația pentru comisia infracțiunilor. 23. Dosarul a fost înregistrat la Curtea de District Ploiești. La 3 martie 2009, Curtea a renunțat la jurisdicția sa în favoarea districtului Brașov. Curtea. La 19 noiembrie 2009, ultimă instanță a susținut că nu are competența de a examina cazul. Prin hotărârea din 8 februarie 2010, Curtea Înaltă de Casare și Justiție a examinat conflictul de competență și a concluzionat că instanța competentă este Curtea de district Brașov. 24. Acțiunea este încă în așteptare în fața instanței de primă instanță. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 25. Dispozițiile relevante ale Constituției române în vigoare la momentul respectiv sunt formulate: art. 23 „...(8) O persoană este considerată nevinovăți în așteptarea unei condamnări finale a instanței”. 26. Dispozițiile relevante ale Codului de Procedință Penal român în vigoare la momentul respectiv sunt formulate: art. 66 „(1) Persoana acuzată sau acuzată de o infracțiune penală nu trebuie să-și dovedească nevinovăția. (2) În cazul în care dovezile sunt aduse dovezi care dovedește vinovăția unei persoane, acuzatul sau persoana acuzată de o infracțiune penală are dreptul de a respinge dovezile.” Reclamantul s-a plâns de lungimea excesivă a procedurii penale instituite împotriva ei. Ea s-a bazat pe art. 1 din Convenție, care prevede: „În determinarea ... a oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” Admisibilitatea 28. Curtea remarcă că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și constată, de asemenea, că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii penale a fost excesivă, susținând că procedura a durat mai mult de zece ani fără să se ia o decizie judiciară cu privire la fondul. 30. Guvernul a susținut că nu au existat perioade de inactivitate atribuibile autorităților și că cazul este oarecare complexă. De asemenea, ei au susținut că reclamantul a contribuit substanțial la protragerea cazului, fie pentru că nu a apărut în fața autorităților, fie pentru că avocații ei au solicitat schimbarea locului de judecată. Evaluarea Curții 31. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente (a se vedea, printre multe alte autorități, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDH 1999-II, și Foley v. Regatul Unit , nr. 39197/98, § 36, 22 octombrie 2002). 32. În ceea ce privește cauza instantană, Curtea remarcă că procesul a început la 25 iulie 2002 și în conformitate cu ultima scrisoare a reclamantului din 15 aprilie 2011, acestea sunt încă în așteptare. În plus, în tot acest timp nu a fost luată o singură decizie judiciară cu privire la fondul cauzei. Hotărârile pronunțate în cadrul acestei proceduri, la 3 mai 2005 și 6 martie 2006, au stabilit că ancheta penală depusă de procurorul a fost afectată de încălcarea drepturilor procedurale esențiale și, prin urmare, cazul a fost remis procurorului. 33. Curtea constată că acesta este un caz complex care implică mulți acuzați. Cu toate acestea, el observă că toate măsurile procedurale luate de la începutul procedurii până la trimiterea la instanțele judiciare au trebuit să fie efectuate din nou având în vedere neregulile procedurale stabilite de instanța de district. În plus, aceasta remarcă că a durat mai mult de doi ani pentru a stabili că ancheta a fost încurcată, din motive care ar fi putut fi înființată de la prima audieri în acest caz. 34. Curtea observă în continuare că nu au avut loc evoluții semnificative, deși procedurile sunt încă în așteptare. Acțiunea a durat până în prezent timp de zece ani și patru luni. 35. Curtea a constatat deja că, deși nu este în măsură să analizeze calitatea juridică a jurisprudenței instanțelor interne, remiterea cauzelor de reexaminare dezvăluie o deficiență gravă în sistemul judiciar, deoarece este, de obicei, ordonată ca urmare a erorilor comise de procurori sau de instanțe mai mici. Această deficiență este imputabilă autorităților și nu reclamanților (a se vedea Georgescu c. România , nr. 25230/03, § 95, 13 mai 2008). 36. Curtea remarcă că reclamantul nu a luat o parte eficientă în cadrul procedurii, deoarece a fost îndepărtată permanent de România în această perioadă. Deși reclamantul nu a jucat un rol direct în acțiunea, nu apare din informațiile disponibile în dosarul de caz că oricare dintre audieri a fost amânată din cauza acestui fapt. Ea a avut un avocat desemnat care a reprezentat-o activ la toate audierii, depunând concluzii scrise și acționând cu diligență. 37. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că, în cazul instant, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rațională”. În consecință, a existat o încălcare a articolului II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 § 2 AL CONVENȚIEI 38. Reclamantul se plânge că formularea deciziilor instanțelor interne privind validitatea mandatului de arestare emis în numele ei a încălcat presunția de inocence. Ea se bazează pe art. 2 din convenție, care prevede: „2. Oricine acuzat de o infracțiune penală este presupus nevinovat până când se dovedește vinovat în conformitate cu lege.” Admisibilitate Observațiile părților 39. Guvernul a susținut că plângerea reclamantului a fost prematură, bazată pe faptul că o persoană nu poate, în principiu, pretinde că este victimă de o încălcare a acestei dispoziții atunci când procedura penală împotriva ei era încă în așteptare. Ei au subliniat că deciziile impugnate din 28 august 2002 și 13 februarie 2004 a fost luată înainte ca cazul să fi fost remis procurorului, susținând, de asemenea, că procedura penală împotriva reclamantului era încă în așteptare. 40. Reclamantul nu este de acord. Evaluarea Curții 41. Curtea observă că plângerea reclamantului se referă la etapele inițiale ale procedurii penale. Cu toate acestea, aceasta reiterează că art. 2 reglementează în totalitate procedurile penale, „indiferent de rezultatul urmăririi judiciare și nu numai examinarea meritelor acuzației” (a se vedea Minelli c. Elveția , (25 martie 1983, § 30, Serie nr. 62). Prin urmare, aceasta respinge obiecția guvernului cu privire la prematuritatea plângerii reclamantului. 42). Curtea reiterează că presupunerea de nevinovăție va fi încălcată în cazul în care o decizie judiciară sau o declarație a unui oficial public privind o persoană acuzată de o infracțiune reflectă o opinia că este vinovat înainte de a fi demonstrat vinovat în conformitate cu legea. Suficient, chiar și în absența oricărei concluzii formale, că există unele raționări care sugerează că instanța sau oficialul consideră acuzatul vinovat (a se vedea, printre multe alte autorități, Minelli, citat mai sus, §§ 27, 30 și 37; Allenet Ribemont c. Franța, 10 februarie 1995, §§ 35-36, Serie nr. 308; și Matijašević c. Serbia , nr. 23037/04, § 45, CEDO 2006 X). 43. Curtea subliniază, de asemenea, că trebuie făcută o distincție fundamentală între o declarație că cineva este pur și simplu suspectat că a comis o infracțiune și o declarație judiciară clară, în absența unei condamnații finale, că persoana a comis infracțiunile în cauză (a se vedea Wojciechowski c. Polonia , nr. 5422/04, § 54, 9 decembrie 2008). 44. În ceea ce privește prezentul caz, Curtea constată că, în motivele hotărârilor din 28 august 2002 (a se vedea punctul 10) și 13 februarie 2004 (a se vedea punctul 14), Curtea județului Prahova și Curtea Brașov Apelul a declarat că reclamantul a comis infracțiunile cu care a fost acuzată. Curtea subliniază faptul că declarațiile au fost formulate de judecători, care ar fi trebuit să aibă o precauție deosebită în alegerea cuvintelor privind suspiciunile împotriva reclamantului. 45. Cu toate acestea, Curtea constată că, la 3 mai 2005, județul Brașov Curtea a ordonat anularea tuturor deciziilor luate în cadrul anchetei penale, inclusiv a hotărârilor din 28 august 2002 și 13 februarie 2004. Curtea apreciază faptul că anularea deciziilor de către o instanță cu competență deplină ar putea fi considerată ca un remediu care să poată pune deficiențele drepte în procedurile penale. În plus, procedurile sunt încă în etapă de investigare, deoarece încă nu s-a pronunțat nicio hotărâre cu privire la fondul. O perioadă considerabilă a trecut deja de la evenimentele menționate de reclamant în sprijinul plângerii în temeiul articolului 6 § 2 din Convenție. După județul Brașov Curtea a trimis cazul înapoi la organul de investigare, autoritățile judecătorești au depus în 2008 un nou proiect de lege de acuzație care a dat o nouă clasificare juridică faptelor cauzei. 46. Prin urmare, având în vedere considerentele de mai sus, Curtea constată că plângerea reclamantului nu dezvăluie nici o încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale, care rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 litera (a) și 4 din Convenția. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 47. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înălții Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” 48. Reclamantul nu a prezentat o cerere de o justă satisfacție și a susținut că o hotărâre a Curții în favoarea sa ar constitui, în sine, o satisfacție suficientă pentru încălcarea articolului 1 din Convenție. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că constatarea unei încălcări constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru neconvenția prejudicii materiale suportate de solicitant. Pentru aceste motive, Curtea declară în mod anual plângerea în temeiul articolului 6 1 privind durata procedurii penale admisibile și restul cererii inadmisibile; deține că a existat o încălcare a articolului 1 din Convenție; că constatarea unei încălcări constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru prejudiciile morale suportate de reclamant. În limba engleză, și notificate în scris la 13 noiembrie 2012, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul Curții.