SECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND DECIZIBILITATEA cererii nr. 4488/03 de către E.M.B. împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care stă la 28 septembrie 2010 în calitate de Cameră compusă din: Josep Casadevell, Președinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, și Santiago Quesada, grefierul secțiunii, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dna E.M.B., este o națională română care trăiește în străinătate. Ea este reprezentată în fața Curții de dl Ioan Mustață, avocat practicant la București. Președintele Camerei a acordat reclamantului cererea de anonimitate, precum și cererea de confidențialitate a documentelor de caz (articolele 33 și 47 § 3 din Regulamentul de procedură). În plus, Președintele Camerei a hotărât să nu comunice guvernului care răspunde adresa actuală a reclamantului. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În luna aprilie 2002 a părăsit România pentru Statele Unite. În timp ce era plecată din România, la 18 și 22 iulie 2002, a fost chemată la adresa ei de acasă pentru a se prezenta la Inspectoarea Poliției pentru interogatoriu. Întrucât ea nu a respectat convocarea, la 25 iulie 2002, procurorul atașat Curții de Apel Prahova a eliberat un mandat de arestare anterioară timp de treizeci de zile pentru presupusă fraudă și incitare la falsificare. Rațiunea pentru mandatul de arestare a fost următoarea: „acuzatul este absondabil, condamnarea prevăzută de lege pentru presupusa crimă este o condamnare la închisoare de mai mult de doi ani și eliberarea ei ar perturba ordinul public.” Potrivit reclamantului, la 2 august 2002, a fost eliberat în numele ei un mandat de arestare internațional. În timp ce a rămas în afara României, reclamantul, prin intermediul reprezentantului ei juridic, a contestat de mai multe ori legalitatea mandatului de arestare. La 26 august 2002, prima plângere a fost depusă. Prin hotărârea interlocutivă din 28 august 2002 Curtea județului Prahova a respins plângerea, declarând în parte: „Așa cum se poate remarca, detenția preliminară a acuzatului a fost ordonată din cauza comisioanei de infracțiuni care generează un mare pericol public, având în vedere că acuzatul a încheiat un contract de vânzare de produse petroliere dezavantajoasă pentru societatea pe care o gestiona și care a cauzat pierderea acestei societăți de peste șaizeci și trei miliarde lei, acțiuni care au creat în cadrul comunității publice un sentiment de indignare și dezaprobare, aceste crime care primesc acoperire extensă a mass-media.” La 27 septembrie 2002, Curtea de Apel din Ploiești a confirmat hotărârea menționată mai sus, având în vedere faptul că „din dosarul de anchetă penală a apărut fără îndoială că există indicații puternice că acuzatul a comis infracțiunile care au dus la inițierea procedurii penale și eliberarea mandatului de arestare.” Alte plângeri similare au fost respinse în 2003. 10. La 11 noiembrie 2003, Curtea de județ Brașov și-a acordat cererea, concluzând că mandatul de arestare a fost eliberat ilegal. Următoarele motive au fost prezentate: acuzatul a părăsit România în aprilie. 2002, înainte de inițierea procedurii penale împotriva ei în iulie 2002; prin urmare, în acel moment, ea a fost liberă să părăsească țara și faptul că ea și-a exercitat dreptul la libertatea de circulație nu a putut fi interpretată ca o intenție de abscond. În ceea ce privește recursul procurorului, Curtea de Apel Brașov, prin decizia finală din 18 noiembrie 2003, a anulat soluția și a confirmat legalitatea mandatului, declarând că reclamantul a încercat să se absoarcă de la procedura. 11. Alte plângeri ale reclamantului au fost respinse de o hotărâre interlocutivă din 3 februarie 2004, confirmată de o decizie finală a Curții de Apel depusă la 13 februarie 2004, și de o hotărâre finală din 17 ianuarie 2005. În hotărârea interlocutivă din 3 Februarie 2004, Curtea județului Brașov a indicat că există suspiciuni rezonabile că reclamantul a comis faptele presupuse și mandatul de arestare este valabil ținând cont de faptul că, chiar dacă este conștient de procedurile împotriva ei, reclamantul a ales să nu se întoarcă în România. Decizia finală din 13 februarie 2004 afirmă: „Rezervarea reclamantului ar genera un pericol real pentru ordinea publică, ținând seama de metoda și circumstanțele în care au fost comise actele, de contribuția efectivă a fiecărei persoane și de consecințele și de rezonanța socială pe care aceste acte le creează în conștientitatea cetățenilor”. 12. În cadrul procedurii cu privire la fondul cauzei, la 3 mai 2005, Curtea județului Brașov a pronunțat hotărârea de primă instanție, prin care a trimis cazul înapoi procurorului de a reexamina și a încheia investigațiile penale, din cauza neregulilor procedurale care afectează această fază inițială a procedurii. Având în vedere faptul că întreaga investigație penală a fost afectată de deficiențe procedurale majore, instanța județului a ordonat anularea tuturor deciziilor procedurale luate în cadrul acestor anchete, inclusiv mandatul de arestare contestat. Cu toate acestea, prin recursul procurorului, prin decizia finală a Curții de Apel Brașov din 6 martie 2006 s-a confirmat din nou validitatea mandatului de arestare. Curtea de apel a susținut că, având în vedere faptul că reclamantul a fost în absența tot timpul, nu ar putea exista egalitate între ea și celelalte persoane acuzate în aceleași proceduri care au fost deja în detenție preliminară. 13. La 22 august 2007, Tribunalul județului București a permis solicitarea reclamantului să revoce mandatul. Acesta a considerat că măsura nu mai este justificată, ținând cont de faptul că a fost ordonată cu cinci ani înainte, la trei luni de la părăsirea țării reclamantului. Curtea județului a considerat că statul procedurii, încă sub ancheta procurorului, și lipsa oricărei dovezi referitoare la orice pericol pe care reclamantul ar putea pune publicului justificat revocarea mandatului de arestare. Prin apelul procurorului, Curtea de Apel din București (cu unul Avizul dissident), prin decizia finală din 3 septembrie 2007 a anulat decizia și a confirmat încă o dată legalitatea mandatului. A luat notă de faptul că mandatul nu a fost executat niciodată, având în vedere absența reclamantului, și a hotărât că motivele care i-au justificat eliberarea în 2002 sunt încă valabile. Procedura penală cu privire la fondul 14. După începerea anchetei penale împotriva reclamantului și a altor co-acusări în diferite date în 2002, la 20 martie 2003, procurorul atașat Curții Supreme de Justiție a emis un acuzare împotriva a douăsprezece persoane, inclusiv reclamantul, pentru diferite infracțiuni de fraudă legate de comerțul cu produse petroliere. Dosarul a fost înregistrat în primul rând la Curtea de județ Prahova. Mai târziu, Curtea din 9 mai și, respectiv, 11 septembrie 2003, a fost atribuită Curții din Bacău și, ulterior, Curtea de județ din Brașov, în temeiul hotărârilor finale ale Curții Supreme de Justiție din 9 mai și, respectiv, 11 septembrie 2003, permițând cererilor acuzate de înlăturare a jurisdicției din instanțele competente pentru prejudecăți. După transferul dosarului la Curtea de județ Brașov, în diferite audieri deținute până în aprilie 2004 au fost luate de la toate declarațiile acuzate, în afară de solicitant, care a fost întotdeauna absent, dar a fost reprezentat de un avocat ales. 15. Prin decizia din 3 mai 2005, instanța de județ a trimis cazul înapoi procurorului. Acesta a considerat că ancheta penală a fost afectată de nereguli procedurale și că ancheta a trebuit să fie anulată și completată în conformitate cu toate cerințele procedurale.Decizia a fost în parte susținută de Curtea de Apel Brașov la 6 martie 2006, respingând astfel apelul procurorului împotriva ordinului de mandat. Cu toate acestea, decizia de a declara anularea mandatului de arestare a fost anulată (a se vedea punctul 12 de mai sus) 16. Potrivit reclamantului, după ce dosarul a fost transferat înapoi la biroul procurorului, ea nu a putut găsi nici o informație legată de aceasta până în august 2007, atunci când, prin cercetări pe internet, a descoperit numărul dosarului. La 5 decembrie 2007, a fost convocată la adresa ei de acasă în România pentru a se prezenta la Hotărârea Națională Anti-Corupție. 17. Hotărârea interlocutivă din 22 august 2007 (a se vedea punctul 13 de mai sus) menționează că cazul se afla încă în biroul procurorului la acea dată și că un raport de experți financiari a fost ordonat pentru estimarea daunelor presupuse cauzate societății pe care reclamantul le-a administrat. 18. Din informațiile disponibile în dosarul de caz, nu se pare că orice hotărâre a fost încă pronunțată pe fondul cazului. COMPLAINTE 19. În baza dispozițiilor art. 5 § 1, 3 și 4 din Convenție, reclamantul se plâng că mandatul de arestare în numele ei nu a fost eliberat în mod legal și că instanța internă a respins greșit cererile ei diferite de a revoca mandatul de arestare sau de a declara anulată. Ea a prezentat următoarele motive pentru presupusele încălcări: procurorul care a emis mandatul de arestare nu a îndeplinit criteriile „un judecător sau un alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară”; unul dintre motivele mandatului de arestare a fost presupusa abscondare; totuși, atunci când a părăsit țara, ancheta împotriva ei nu a fost inițiată și, prin urmare, este ilegal să se considere abscondată; Una dintre condițiile pentru eliberarea mandatului de arestare este existența unei suspiciuni rezonabile că ea a comis o infracțiune, în timp ce în cazul ei nu există astfel de suspiciuni rezonabile; plângerile sale cu privire la validitatea mandatului de arestare nu au fost decise într-un timp rezonabil; validitatea mandatului de arestare nu a fost revizuită în mod regulat și automat de către instanțele interne. Reclamantul susține, în continuare, că, chiar dacă nu a fost arestată, toate etapele legale pentru a continua cu arestarea ei au fost finalizate și arestarea ei este iminentă. 20. În ceea ce privește toate deciziile interne referitoare la legalitatea mandatului de arestare, în baza articolului 6 § § § § § § § § § § § § § § § § § § § § , lit. (c), reclamanta se plânge de presupusul lipsă de imparțialitate al instanțelor interne, de faptul că nu a fost informată în mod prompt cu privire la acuzațiile împotriva ei, avocații ei au fost împiedicați să-și reprezinte efectiv interesele ei și nu au fost desemnați pentru ea niciun avocat atunci când mandatul de arestare a fost emis și în primele trei audieri cu privire la meritele cauzei. Ea se plânge în continuare în conformitate cu aceleași dispoziții pe care unii judecători le-au hotărât de mai multe ori împotriva mandatului de arestare, dezvăluind astfel o lipsă de imparțialitate. 21. În baza articolului 6 § 2 din Convenție, ea plânge că judecătorii care și-au reexaminat cererea de a declara anularea mandatului de arestare sau a revocat cazul său în privința meritelor, făcând declarații care reflectă opinia că a fost vinovătă. Ea se referă în acest sens la hotărârea interlocutoră a Curții de județ Prahova din 28 august 2002 și la decizia finală a Curții de apel Ploiești din 27 septembrie 2002, la hotărârea interlocutivă a Curții de județ Brașov din 3 februarie 2004, confirmată de decizia finală a Curții de apel Brașov din 13 februarie 2004, precum și la diferite hotărâri pronunțate în 2003. 22. În baza articolului 6 § 1 din Convenție, reclamantul consideră că procedurile împotriva ei au depășit o durată rezonabilă. Ea remarcă că ancheta penală împotriva ei a început la 25 iulie 2002, cazul a fost îndreptat la instanța de primă instanță la 23 martie 2003, dar numai la 3 mai 2005 a fost pronunțată o hotărâre de primă instanție, trimitend cazul înapoi procurorului din cauza neregulilor procedurale care afectează faza de anchetă penală. Ea consideră că încheierea anchetei penale și a fazei judiciare va dura încă mult timp. 23. În conformitate cu art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că autoritățile române, prin perseverența lor în menținerea mandatului de arestare în vigoare pentru atât de mult timp, i-au cauzat marea suferință psihică. Ea consideră că autoritățile au încercat să o intimideze și să inducă în sentimentele ei de teamă de a se întoarce în România. 24. În temeiul articolului 8 din Convenție, reclamantul se plânge că existența mandatului de arestare o împiedică să se întoarcă în țara ei de origine și în familia și prietenii ei. Ea este complet izolat într-o țară nouă, cu resurse financiare limitate. Soțul ei nu poate primi o viză turistică pentru a o vizita, pentru că a cerut azil politic. În același articol, ea se plânge că în România și în străinătate a dobândit o imagine negativă, fiind prezentată de presă ca un criminal periculos. Familia ei este sub supraveghere și sunt tratate cu suspiciune din cauza imaginii sale negative. 25. Invocând art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, reclamantul se plânge că, deoarece a fost îndepărtată de România atunci când investigațiile au început, ea a fost etichetată ca fugară și supusă unui tratament discriminatoriu în timpul procedurii. 26. În baza articolului 1 din Protocolul nr. 4 la Convenție, reclamantul susține că mandatul de arestare în numele ei a fost eliberat în ceea ce privește daunele civile care rezultă din neexecuția unei obligații contractuale. 27. Invocând articolele 2 și 3 din Protocolul nr. 4 la Convenție, ea se plâng că, din cauza mandatului de arestare în numele ei, nu poate părăsi actuala țară gazdă (Statul nesignativ) să se întoarcă în țara sa de origine, libertatea de circulație fiind astfel restricționată. Invocând dispozițiile art. 5 § 1, 3 și 4 din Convenție, reclamantul s-a plâns că mandatul de arestare în numele ei a fost eliberat ilegal, că a fost menținut în vigoare pentru o perioadă de timp nejustificată, că plângerile sale împotriva acestuia au fost respinse ilegal și că nu are disponibil un remediu eficace pentru revizuirea legalității mandatului de arestare. În sprijinul acuzațiilor sale, ea se referă la diferite presupuse încălcări ale legislației române și a garanțiilor Convenției care provin din art. 5 din Convenție. A susținut că, chiar dacă ea nu a fost într-adevăr privată de libertate, toate măsurile procedurale definite de dreptul intern au fost luate și ea ar putea fi arestat în orice moment. 29. În baza articolului 6 § § § 1 și 3, reclamantul se plânge de presupusa nedreptate a procedurii privind validitatea mandatului de arestare. În calitate de stăpân al caracterizării care trebuie acordată în drept faptelor cazului (a se vedea Powell și Rayner c. Regatul Unit , 21 februarie 1990 § 29, Serie A nr. 172, și Guerre și alții c. Italia , 19 februarie 1998, § 44, Raports 1998-I), Curtea consideră că aceste plângeri sunt examinate în conformitate cu art. 5 § 2 și 4 din Convenție. 30. Curtea trebuie, în primul rând, să examineze dacă în cazul instantaneu a existat o privare de libertate la care se aplică art. 5. În acest sens, aceasta reiterează că, în proclamarea „dreptului la libertate”, art. 5 § 1 din Convenție se gândește la libertatea fizică a persoanei; scopul acestuia este să se asigure că nimeni nu ar trebui să fie dispus de această libertate într-o manieră arbitrară, a se vedea Guzzardi c. Italia , 6 noiembrie 1980, § 92, Serie A nr. 39). 31. Jurisprudența extensă a Curții subliniază că art. 5 nu se referă la simple restricții privind libertatea de circulație; astfel de restricții sunt reglementate de art. 2 din Protocolul nr. Aceeași jurisprudență a stabilit că, pentru a stabili dacă cineva a fost „privat de libertate” în sensul articolului 5, punctul de plecare trebuie să fie situația sa concretă și trebuie luată în considerare o întreagă serie de criterii, cum ar fi tipul, durata, efectele și modul de punere în aplicare a măsurii în cauză (a se vedea Guzzardi , menționat mai sus ; Engel și alții v. Olanda , 8 iunie 1976 , Serie A nr. 22.; Foka v. Turcia , nr. 28940/95 , 24 iunie 2008, și alții) 32. În acest caz Curtea constată că este un fapt stabilit că reclamantul nu a fost eficient privat de libertate , deoarece mandatul de arestare în numele ei nu a fost niciodată executat din cauza absenței ei de la România. Cu toate acestea, reclamantul susține că ea este supusă unei restricții a libertății de mișcare, deoarece ea trebuie să se ascundă și nu poate părăsi țara care o găzduiește pentru frică de arest. 33. Curtea consideră că această restricție de circulație provine din propria dorință a reclamantului de a nu se întoarce în România pentru teamă de a fi arestat pe baza unui mandat pe care o consideră ilegal. În anumite circumstanțe, presupusa restricție a circulației reprezintă o alegere personală a reclamantului de a nu se folosi de dreptul ei la libertatea de circulație pentru a evita confruntarea sistemului justiției. 34. Prin urmare, Curtea concluzionează că reclamantul nu poate fi considerat supus unei restricții a libertății de circulație și mai mult decât orice privație de libertate, care intră în sensul art. 5 din Convenție. 35. Curtea consideră că trebuie să analizeze în continuare argumentul reclamantului că, chiar dacă ea nu a fost privată efectiv de libertate, pericolul că va fi arestată pe baza mandatului de arestare contestat este iminent și că acest lucru declanșează aplicabilitatea articolului 5.36. Curtea reiterează că a acceptat noțiunea de potențial victima în următoarele cazuri: în cazul în care reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze că legislația la care s-a plâns a fost aplicată în mod real datorită naturii secrete a măsurilor autorizate (a se vedea Klass și alții c. Germania) §§ 33, 6 septembrie 1978); în cazul în care o lege de pedepsire a actelor homosexuale ar fi posibil să fie aplicată unei anumite categorii de populație, la care aparține reclamantul (a se vedea Dudgeon v. Regatul Unit) , 22 octombrie 1981, Serie A nr. 45); și în ultimul rând în cazul în care îndepărtarea forțată a extratereștrilor a fost deja decisă, dar nu încă efectuată și punerea în aplicare a măsurii ar fi expus persoanele în cauză riscul de tratament contrar articolului 3 în țara de destinație ( a se vedea Soering c. Regatul Unit , 7 Iulie 1989, Seria A nr. 161) sau ar fi încălcat dreptul de a respecta viața de familie (a se vedea Beldjoudi c. Franța , 26 martie 1992, Seria A nr. 234). 37. Curtea remarcă că cazul reclamantului nu cade în niciuna dintre aceste categorii. În plus, având în vedere că mandatul de arestare nu a fost executat de aproape opt ani, se poate pune în serios la îndoială argumentul că arestarea este iminentă. 38. În orice caz, Curtea remarcă în continuare că, dacă se întoarce în România, în cazul în care reclamantul ar fi arestat pe baza mandatului de arestare contestat, nimic nu ar împiedica să depună o nouă cerere la instanța internă de revocare a măsurii (a se vedea mutatis mutandis A.R. c. Regatul Unit) (dec.), nr. 25527/94). În această etapă, reclamantul ar putea face o nouă cerere dacă ar considera că circumstanțele au pus-o în pericol o încălcare a drepturilor Convenției. 39. În plus, Curtea reamintește că instanța internă a analizat în mod repetat cerințele reclamantului de a declara sau revoca mandatul de arestare. Acestea au confirmat în mod constant validitatea mandatului, unul dintre principalele argumente fiind că ea a fost absonată. Nu este obligat Curții să stabilească dacă în momentul în care mandatul a fost emis există suspiciuni rezonabile că încearcă să absondă. Cu toate acestea, Curtea nu se poate abține de la observarea că imediat după ce a devenit conștientă de procedura, reclamantul a hotărât să nu se reîntoarcă în România pentru a evita confruntarea cu sistemul justiției. Astfel, instanțele interne nu au avut șansa de a revizui validitatea mandatului de arestare cu reclamantul prezent în fața lor și de a demonstra prin atitudinea ei că nu a fost abscondabilă. 40. Având în vedere toate considerațiile de mai sus, Curtea constată că această parte a cererii trebuie respinsă în mod manifestant nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ și art. În ceea ce privește procedurile penale cu privire la fondul cazului reclamantul se plânge de o serie de încălcări ale drepturilor sale procedurale: lipsa de independență și imparțialitate a judecătorilor naționali, nu fiind informate în mod prompt de acuzațiile împotriva ei, încălcarea dreptului ei de apărare și durată necorespunzătoare. 42. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea plângerii cu privire la durata procedurii penale și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul Curții, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. 43. În plus, Curtea observă că procedurile penale împotriva reclamantului sunt încă în suspensie, deci rămășițele reclamațiilor prevăzute la art. 6 § § § 1 și 3 sunt prematuri. Prin urmare, aceste părți ale cererii trebuie respinse în temeiul art. 35 § § § § și 4 din Convenție pentru neepuizarea recoursurilor interne (a se vedea, de exemplu, Georgescu v. România , nr. 25230/03, § 99, 13 mai 2008). Denumirile în temeiul articolului 6 § 2 din Convenție 44. Reclamantul se plâng că motivele hotărârilor instanțelor interne care confirmă validitatea mandatului de arestare conțin sugestii că a comis infracțiunile în cauză. În formularul inițial de cerere prezentat la 20 decembrie 2002, reclamantul a formulat această plângere în ceea ce privește hotărârea interlocutivă din 28 august 2002, confirmată prin decizia finală din 27 septembrie 2002. Prin o scrisoare din 10 august 2004, ea a formulat această plângere în ceea ce privește deciziile adoptate între 13 ianuarie 2003 și 4 iunie 2003 și hotărârea interlocutivă din 3 februarie 2004 și decizia finală din 13 februarie 2004. 45. Curtea consideră că, în ceea ce privește hotărârile prezentate în cursul anului 2003, plângerile au fost depuse în afara termenului de șase luni, iar această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție. 46. În plus, raționamentul din hotărârea interlocutorie a 3 Februarie 2004 nu a consemnat faptul că reclamantul este vinovat de acuzațiile formulate împotriva ei în încălcarea presupunerii de inocență prevăzute la art. 6 § 2 din Convenție, iar plângerea în acest sens trebuie respinsă ca fiind evident nefondată, în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenție. 47. În ceea ce privește celelalte hotărâri, Curtea consideră că nu poate determina, pe baza dosarului, admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 § litera (b) din Regulamentul Curții, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Având în vedere argumentele reclamantei, Curtea constată că, în măsura în care chestiunile reclamate sunt de competența sa, acestea nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție. 49. În consecință, această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă, vădit nefondat, în conformitate cu articolele 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende examinarea plângerilor reclamantului cu privire la încălcarea dreptului ei de a fi judecat într-un timp rezonabil, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție, și cu privire la încălcarea dreptului ei la presunția de inocence, astfel cum este garantat de art. 2 din Convenția cu privire la hotărârea interlocutorie din 28 august 2002, astfel cum a fost susținută de decizia finală din 27 Septembrie 2002, și decizia finală din 13 februarie 2004. Declară restul cererii inadmisibil. Santiago Quesada Josep Casadevell Președintele grefierului
Application no. 4488/03
by E.M.B.
against Romania
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 28
September 2010 as a Chamber composed of:
Josep Casadevall,
President,
Elisabet Fura,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra,
judges,
and Santiago Quesada,
Section Registrar,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicant, Mrs E.M.B., is a Romanian national living abroad. She is represented before the Court by Mr Ioan Mustață, a lawyer practising in Bucharest.
2.
The President of the Chamber granted the applicant’s request for anonymity as well as her request for confidentiality of the case file documents (Rules 33 and 47 § 3 of the Rules of Procedure). Furthermore, the President of the Chamber decided not to communicate to the responding Government the applicant’s current address.
A.
The circumstances of the case
3.
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
1.
Background information
4.
The applicant retired from her position as director of a private refinery in March 2002. In April 2002 she left Romania for the United States. While she was away from Romania, on 18 and 22 July 2002, she was summoned to her home address to present herself to the Police Inspectorate for questioning.
5.
As she did not comply with the summons, on 25 July 2002, the prosecutor attached to the Prahova Court of Appeal issued a pre-trial arrest warrant for thirty days for alleged fraud and incitement to forgery. The reasoning for the arrest warrant was the following: “the accused is absconding, the sentence provided by law for the alleged crime is a prison sentence of longer than two years and her release would disturb public order.” According to the applicant, on 2 August 2002, an international arrest warrant was issued in her name.
2.
The complaints against the pre-trial arrest warrant
6.
While remaining outside Romania, the applicant, through her legal representative, several times contested the legality of the arrest warrant.
7.
On 26 August 2002 her first complaint was lodged. By an interlocutory judgment of 28 August 2002 Prahova County Court dismissed the complaint, stating in part:
“As may be noted, the pre-trial detention of the accused had been ordered because of the commission of crimes giving rise to high public danger, considering that the
accused concluded a sale contract of oil products disadvantageous for the
company
that she was managing and which caused that company a loss of over sixty-three
billion lei, actions which created within the public community a sense of indignation and disapproval, these crimes receiving extensive media coverage.”
8.
On 27 September 2002, the Ploiești Court of Appeal confirmed the above-mentioned judgment, considering that “from the criminal investigation file it appeared without any doubt that there were strong indications that the accused had committed the crimes which led to the inception of the criminal proceedings and the issue of the arrest warrant.”
9.
Several other similar complaints had been dismissed during 2003.
10.
On 11 November 2003, Brașov County Court granted her application, concluding that the arrest warrant had been issued unlawfully. The following reasons were put forward: the accused left Romania in April
2002, prior to the inception of the criminal proceedings against her in July 2002; therefore at that time she was free to leave the country and the fact that she exercised her right to freedom of movement could not be interpreted as an intention to abscond. On the prosecutor’s appeal, the Brașov Court of Appeal, by a final decision of 18 November 2003, reversed the solution and confirmed the legality of the warrant, by holding that the applicant had tried to abscond from the proceedings.
11.
Further complaints by the applicant were dismissed by an interlocutory judgment of 3 February 2004, as confirmed by a final decision of the Brașov Court of Appeal delivered on 13 February 2004, and by a final decision of 17 January 2005. In the interlocutory judgment of 3
February 2004, the Brașov County Court indicated that there were reasonable suspicions that the applicant committed the alleged facts and the arrest warrant was valid taking into account that even though aware of the proceedings against her, the applicant chose not to return to Romania. The final decision of 13 February 2004 states: “releasing the applicant would give rise to a real danger to public order, taking into account the method and circumstances in which the acts were committed, the effective contribution of each person, and the consequences and social resonance which such acts create in the citizens’ consciousness.”
12.
In the framework of the proceedings on the merits of the case, on 3
May 2005, the Brașov County Court delivered the first-instance judgment, by which it referred the case back to the prosecutor to review and complete the criminal investigations, because of procedural irregularities affecting this initial phase of the proceedings. Considering that the entire criminal investigation had been marred by major procedural deficiencies, the county court ordered the quashing of all procedural decisions taken in the framework of these investigations, including the contested arrest warrant. Nevertheless, on an appeal by the prosecutor, by a final decision of the Brașov Court of Appeal of 6 March 2006 the validity of the arrest warrant was again confirmed. The appellate court held that given the fact that the applicant has been absconding all the time, there could be no equality between her and the other accused persons in the same proceedings who had already been in pre-trial detention.
13.
On 22 August 2007 Bucharest County Court allowed the applicant’s request to have the mandate revoked. It considered that the measure was no longer justified, taking into account that it had been ordered five years previously, three months after the applicant had left the country. The county court considered that the state of the proceedings, still under investigation by the prosecutor, and the lack of any evidence regarding any danger the applicant might pose to the public justified revoking the arrest warrant. On an appeal by the prosecutor, the Bucharest Court of Appeal (with one
dissident opinion), by a final decision of 3 September 2007 reversed the decision and confirmed once again the legality of the warrant. It took note of the fact that the warrant had never been executed, given the absence of the applicant, and decided that the reasons which had justified its issuance in 2002 were still valid.
3.
The criminal proceedings on the merits
14.
Following the start of the criminal investigation against the applicant and other co-accused on different dates during 2002, on 20 March 2003 the prosecutor attached to the Supreme Court of Justice issued an indictment against twelve persons, including the applicant, for various offences of fraud related to trade in oil products. The file was first registered with Prahova County Court. Later it was assigned to Bacău County Court and subsequently to Brașov County Court, by virtue of final decisions of the Supreme Court of Justice of 9 May and 11 September 2003 respectively, allowing requests of the accused for removal of jurisdiction from the competent courts for alleged bias. Following the transfer of the file to Brașov County Court, in various hearings held up to April 2004 statements were taken from all the accused, besides the applicant, who was always absent but was represented by a chosen lawyer.
15.
By a decision of 3 May 2005 the county court referred the case back to the prosecutor. It considered that the criminal investigation had been marred by procedural irregularities and the investigation had to be redone and completed in compliance with all procedural requirements. The decision was partly upheld by the Brașov Court of Appeal on 6 March 2006, thus dismissing the prosecutor’s appeal against the remittal order. Nevertheless, the decision to declare void the arrest warrant was reversed (see paragraph
12 above)
16.
According to the applicant, after the file was transferred back to the prosecutor’s office, she could not find any information pertaining to it until August 2007, when through internet research she found out the number of the case file. On 5 December 2007 she had been summoned at her home address in Romania to present herself to the National Anti-Corruption Directorate.
17.
The interlocutory judgment of 22 August 2007 (see paragraph 13 above) mentioned that the case was still with the prosecutor’s office at that date and that a financial expert report had been ordered for estimating the alleged damages caused to the company that the applicant had managed.
18.
From the information available in the case file it does not appear that any judgment has yet been delivered on the merits of the case.
19.
Relying on the provisions of Article 5 §§ 1, 3 and 4 of the Convention, the applicant complains that the arrest warrant in her name was not lawfully issued and that the domestic courts wrongly dismissed her different requests to have the arrest mandate revoked or declared void. She put forward the following reasons for the alleged violations:
a)
the prosecutor who issued the arrest warrant did not fulfil the criteria of “a judge or other officer authorised by law to exercise judicial power”;
b)
one of the reasons for the arrest warrant was her alleged absconding; nevertheless when she left the country, the investigation against her had not even been initiated and therefore it was unlawful to consider that she was absconding;
c)
one of the conditions for the issue of the arrest warrant is the existence of a reasonable suspicion that she committed a crime, while in her case there are no such reasonable suspicions;
d)
her complaints regarding the validity of the arrest warrant were not decided upon within a reasonable time;
e)
the validity of the arrest warrant was not regularly and automatically reviewed by the domestic courts.
The applicant further argues that even though she has not been arrested, all the legal steps for proceeding with her arrest have been completed and her arrest is imminent.
20.
With regards to all the domestic decisions concerning the legality of the arrest warrant, relying on Article 6 §§ 1 and 3 (a)-(c), the applicant complains of the alleged lack of impartiality of the domestic courts, of the fact that she was not promptly informed of the charges against her, her lawyers were prevented from effectively representing her interests and no lawyer had been appointed for her when the arrest warrant had been issued and during the first three hearings on the merits of the case. She further complains under the same provisions that some judges ruled on her complaints against the arrest warrant several times, thus revealing a lack of impartiality.
21.
Relying on Article 6 § 2 of the Convention, she complains that the judges who reviewed her request to have the arrest warrant declared void or revoked pre-judged her case on the merits by making statements reflecting the opinion that she was guilty. She refers in this respect to the interlocutory judgment of Prahova County Court of 28 August 2002 and the final decision of the Ploiești Court of Appeal of 27 September 2002, to the interlocutory judgment of Brașov County Court of 3 February 2004, as upheld by the final decision of the Brașov Court of Appeal of 13 February 2004, as well as to various decisions delivered during 2003.
22.
Relying on Article 6 § 1 of the Convention the applicant considers that the proceedings against her exceeded a reasonable duration. She notes that the criminal investigations against her started on 25 July 2002, the case was referred to the first-instance court on 23 March 2003, but it was only on 3 May 2005 that a first-instance judgment was delivered, referring the case back to the prosecutor due to procedural irregularities affecting the criminal investigation phase. She considers that the completion of the criminal investigation and the judicial phase will still take a long time.
23.
Under Article 3 of the Convention the applicant complains that the Romanian authorities, through their persistence in maintaining the arrest warrant in force for such a long time, had caused her great psychological distress. She considers that the authorities tried to intimidate her and induce in her feelings of fear of returning to Romania.
24.
Under Article 8 of the Convention, the applicant complains that the very existence of the arrest warrant prevents her from returning to her home country and her family and friends. She is completely isolated in a new country, with limited financial resources. Her husband cannot receive a tourist visa to visit her, because she has asked for political asylum. Under the same article, she complains that in Romania and abroad she has acquired a negative image, being presented by the press as a dangerous criminal. Her family is under surveillance and they are treated with suspicion because of her negative image.
25.
Invoking Article 14 of the Convention and Article 1 of Protocol
No.
12 to the Convention, the applicant complains that because she was away from Romania when the investigations started she was labelled as a fugitive and subjected to discriminatory treatment during the proceedings.
26.
Relying on Article 1 of Protocol No 4 to the Convention, the applicant alleges that the arrest warrant in her name was issued in respect of civil damage resulting from the non-execution of a contractual obligation.
27.
Invoking Articles 2 and 3 of the Protocol No 4 to the Convention, she complains that because of the arrest warrant in her name she cannot leave her current host country (non-signatory State) to return to her home country, her freedom of movement thus being restricted.
A.
Complaints under Article 5 of the Convention
28.
Invoking the provisions of Article 5 §§ 1, 3 and 4 of the Convention, the applicant complained that the arrest warrant in her name had been issued unlawfully, that it had been maintained in force for an unreasonably long time, that her complaints against it had been unlawfully dismissed and that she did not have available an effective remedy to review the legality of the arrest warrant. In support of her allegations, she referred to various alleged breaches of both the Romanian legislation and the Convention guarantees deriving from Article 5 of the Convention. She maintained that even if she had not been actually deprived of liberty, all the procedural steps defined by domestic law had been taken and she could be arrested at any time.
29.
Relying on Article 6 §§ 1 and 3, the applicant complains of the alleged unfairness of the proceedings concerning the validity of the arrest warrant. Being the
master of the characterisation to be given in law to the facts of the case (see
Powell and Rayner v. the United Kingdom
, 21
February 1990, § 29, Series A no. 172, and
Guerra and Others v. Italy
, 19
February 1998, § 44,
Reports
1998-I), the Court considers that these complaints fall to be examined under Article 5 §§ 2 and 4 of the Convention.
30.
The Court must first examine whether there was in the instant case a deprivation of liberty to which Article 5 applies. In this respect, it reiterates that in proclaiming the “right to liberty”, Article 5 § 1 of the Convention is contemplating the physical liberty of the person; its aim is to ensure that no one should be dispossessed of this liberty in an arbitrary fashion
(
see
Guzzardi v. Italy
, 6 November 1980, § 92, Series A no. 39).
31.
Extensive case-law of the Court stresses that Article 5 is not concerned with mere restrictions on liberty of movement; such restrictions being governed by Article 2 of Protocol No. 4. The same case-law established that in order to determine whether someone has been “deprived of his liberty” within the meaning of Article 5, the starting point must be his concrete situation and account must be taken of a whole range of criteria, such as the type, duration, effects and manner of implementation of the measure in question (see
Guzzardi
, cited above;
Engel and Others v. the Netherlands
, 8 June 1976, Series A no. 22.;
Foka v. Turkey
, no. 28940/95, 24 June 2008, and others)
32.
In the present case the Court notes that it is an established fact that the applicant was not effectively deprived of liberty, since the arrest warrant in her name was never enforced due to her absence from Romania. Nevertheless, the applicant maintains that she is subject to a restriction of her liberty of movement because she needs to hide and cannot leave the country hosting her for fear of being arrested.
33.
The Court considers that the said restriction of movement stems from the applicant’s own wish not to return to Romania for fear of being arrested on the basis of a mandate that she considers unlawful. In the given circumstances, the alleged restriction of movement represents a personal choice of the applicant not to make use of her right to freedom of movement in order to avoid confronting the justice system.
34.
The Court therefore concludes that the applicant cannot be considered to have been subjected to any restriction of freedom of movement, and even more so to any deprivation of liberty, falling within the meaning of Article 5 of the Convention.
35.
The Court considers that it needs to analyse further the applicant’s argument that even though she had not been effectively deprived of liberty, the danger that she will be arrested on the basis of the contested arrest warrant is imminent and that this triggers the applicability of Article 5.
36.
The Court reiterates that it accepted the notion of a
potential
victim in the following cases: where the applicant was not in a position to demonstrate that the legislation he complained of had actually been applied to him because of the secret nature of the measures it authorised (see
Klass and Others v. Germany
, §§ 33, 6 September 1978); where a law punishing homosexual acts was likely to be applied to a certain category of the population, to which the applicant belonged (see
Dudgeon v. the United Kingdom
, 22 October 1981, Series A no. 45); and lastly where the forced removal of aliens had already been decided on but not yet carried out and enforcement of the measure would have exposed the persons concerned to the risk of treatment contrary to Article 3 in the country of destination (see
Soering v. the United Kingdom
, 7
July 1989, Series A no. 161) or would have infringed the right to respect for family life (see
Beldjoudi v. France
, 26 March 1992, Series A no. 234).
37.
The Court notes that the applicant’s case does not fall into any of these categories. Moreover, given that the arrest warrant has not been enforced for almost eight years, one may seriously question the argument that arrest is imminent.
38.
In any event, the Court further notes that if she returned to Romania, should the applicant be arrested on the basis of the contested arrest warrant, nothing would prevent her from lodging a new request with the domestic courts to have the measure revoked (see,
mutatis mutandis
,
A.R. v.
United
Kingdom
(dec.), no. 25527/94). At that stage, it would be open to the applicant to make a fresh application if she were to consider that circumstances placed her at risk of a violation of her Convention rights.
39.
Moreover, the Court recalls that the domestic courts repeatedly reviewed the applicant’s requests to have the arrest mandate declared void or revoked. They consistently confirmed the validity of the mandate, one of the main arguments being that she had absconded. It is not for the Court to establish whether at the moment when the mandate had been issued there existed reasonable suspicion that she was attempting to abscond. Nevertheless, the Court cannot refrain from observing that immediately after she became aware of the proceedings, the applicant decided not to return to Romania in order to avoid facing the justice system. Thus, the domestic courts never had the chance to review the validity of the arrest warrant with the applicant present before them and demonstrating by her attitude that she was not absconding.
40.
In the light of all the above considerations, the Court finds that this part of the application must be rejected as manifestly ill-founded as a whole, pursuant to Article
35 §§
3
and 4.
B.
Complaints under Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention
41.
In respect of the criminal proceedings on the merits of the case the applicant complains of a series of violations of her procedural rights: lack of independence and impartiality of the domestic judges, not being informed promptly of the charges against her, breaches of her right of defence and unreasonable duration.
42.
The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of the complaint regarding the length of the criminal proceedings and that it is therefore necessary in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of the Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.
43.
Furthermore, the Court observes that the criminal proceedings against the applicant are still pending. The remaining complaints under Article 6 §§ 1 and 3 are therefore premature. Consequently, these parts of the application must be rejected pursuant to Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies (see, for example,
Georgescu v. Romania
, no. 25230/03, § 99, 13 May 2008).
C.
Complaints under Article 6 § 2 of the Convention
44.
The applicant complains that the grounds for the domestic courts’ decisions confirming the validity of the arrest warrant contained suggestions that she had committed the offences in question. In the initial application form submitted on 20 December 2002, the applicant raised this complaint in respect of the interlocutory judgment of 28 August 2002, confirmed by the final decision of 27 September 2002. By a letter of 10 August 2004, she raised this complaint in respect of decisions delivered between 13 January 2003 and 4 June 2003 and to the interlocutory judgment of 3 February 2004 and the final decision of 13 February 2004.
45.
The Court considers that in respect of the decisions delivered during 2003 the complaints have been lodged outside the six-month time limit and this part of the application must be rejected pursuant to Article 35 § 1 of the Convention.
46.
Furthermore, the reasoning in the interlocutory judgment of 3
February 2004 did not amount to finding the applicant guilty of the charges brought against her in violation of the presumption of innocence set out in Article 6 § 2 of the Convention and the complaint in this respect must be rejected as manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 § 3 of the Convention.
47.
In respect of the remaining decisions, the Court considers that it cannot, on the basis of the file, determine the admissibility of this complaint, and that it is therefore necessary in accordance with Rule 54 §
2
(b) of the Rules of the Court to give notice of this part of the application to the respondent Government.
D.
Remaining complaints
48.
Having considered the applicant’s submissions in the light of all the material in its possession, the Court finds that, in so far as the matters complained of are within its competence, they do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention.
49.
It follows that this part of the application must be declared inadmissible as manifestly ill-founded, pursuant to Article
35
§§
3 and
4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to adjourn
the examination of the applicant’s complaints concerning the breach of her right to be tried within a reasonable time as guaranteed by Article 6 § 1 of the Convention and concerning the breach of her right to the presumption of innocence as guaranteed by Article
6
§
2 of the Convention with respect to the interlocutory judgment of 28 August 2002, as upheld by the final decision of 27
September 2002, and the final decision of 13 February 2004.
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Registrar
President