Secțiunea a treia Cerere nr. 2822/05 Octavian COSAC și Elena Irina COSAC împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 23 septembrie 2014, într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Dragoljub Popović, Luis López Guerra, Johannes Silvis, Valeriu Grițeco, Iulia Antoanella Motoc, judecători și Marialena Tsirli; graffiter adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 25 iulie 2005, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți, După ce au intenționat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamanții, dl Octavian COSAC și dl MILLE Elena Irina Cosac, tată și fiică, sunt resortisanți români născuți în 1952, respectiv 1991 și își au reședința în Mădulari Beica. Guvernul român ( Prin hotărârea din 9 decembrie 2003, în urma unei acțiuni inițiate de reclamant împotriva soției sale, C.S., Tribunalul de Primă Instanță din Drăgășani a pronunțat divorțul cu privire la greșelile exclusive ale C.S., din cauza unei relații extraconjugale, și a atribuit acesteia custodia reclamantei. Pentru a se pronunța astfel, instanța a luat în considerare depozițiile câtorva martori, inclusiv U.G. și U.L., fratele și cumnata C.S., care au declarat că nu au mai fost în contact cu reclamantul timp de doi până la trei ani și încheierea unui raport de anchetă efectuat în noiembrie 2003 de către departamentul departamentului pentru protecția copilului în apropierea primăriei din Drăgășani. El a auzit-o pe reclamantă, care a indicat dorința de a fi încredințată reclamantului. Pe baza unor elemente mai ales din raportul menționat anterior, instanța a explicat că, sub influența tatălui său, recurenta manifesta un sentiment de respingere față de mama sa, în ciuda bunei înțelegeri existente între mamă și fiică înainte de 2003, și că, în acel moment, ea nu beneficia de condiții adecvate pentru locuirea și educația sa, pe motiv că locuia cu tatăl ei la prieteni sau în închiriere și ocupa cu el o singură cameră și un pat. În mod similar, a reieșit că prezența și acordarea asistenței materne erau necesare recurentei, întrucât aceasta se afla la vârsta pubertății. În apel, reclamantul a invocat, în special, refuzul recurentei de a locui cu C.S., care l-a lovit în august 2003 (punctul 6 litera (c). Mai jos).În ceea ce o privește, C.S. a prezentat un raport de expertiză psihiatrică, întocmit la 18 decembrie 2003, referitor la solicitant (punctul 7 de mai jos). Prin hotărârea din 15 martie 2004, Curtea de apel a Piteștii a confirmat hotărârea menționată anterior și a statuat că alegerea celui căruia i-a fost adresată cauza de atitudinea tatălui său nu era decisivă în speță, întrucât tribunalele trebuiau să-și protejeze în cel mai bun mod interesele. Potrivit instanei de apel, C.S. a fost mai bine plasată pentru a primi custodia recurentei, având în vedere argumentele reținute în primă instanță și constatările privind competența medico-legale psihiatrică care prezentau în raport cu reclamantul un diagnostic de depresie persistentă și de discernământ diminuat. La o dată nespecificată, hotărârea din 9 decembrie 2003 a devenit definitivă. În septembrie 2003, reclamantul a depus, în numele recurentei, o plângere penală pentru atac și vătămare corporală împotriva C.S. și a concubinului său și a adăugat două certificate medico-legale din 9 și 14 august 2003. : Primul raport a confirmat că recurenta prezenta vânătăi la nivelul capului și lanului care necesitau cinci până la șase zile de îngrijire medicală, iar al doilea raporta excoriații la nivelul membrilor care nu aveau nevoie de îngrijire. Prin hotărârea din 21 noiembrie 2003, Tribunalul de Primă Instanță a constatat că, la 9 august 2003, C.S. a lovit-o pe reclamantă cu o păpușă pentru că a pierdut cheia, în timp ce pe 14 August 2003 a fost vorba mai degrabă de un accident în timpul unei încercări a mamei de a-și aduce fiica înapoi la domiciliul matern. Tribunalul a considerat că faptele imputate nu constituiau infracțiuni, având în vedere gradul lor redus de pericol social și caracterul lor educativ și coercitiv. El a sancționat C.S. pentru plata unei amenzi administrative. printr-o hotărâre definitivă din 19 În ianuarie 2004, tribunalul departamental din Vâlcea a confirmat această hotărâre. Plângere penală împotriva reclamantului și expertiză judiciară psihiatrică la 18 decembrie 2003, în urma unei cereri din partea Tribunalului de Primă Instanță din Drăgășani într-un dosar referitor la o plângere penală pentru amenințări depuse de C.S. împotriva reclamantului, o comisie l-a supus unui examen psihiatric. Comisia nota că reclamantul fusese urmărit, începând cu luna octombrie 2001, de către serviciile medicale ale Drăgășani pentru depresie și afecțiune persistentă. De asemenea, ea a menționat că, în timpul examinării, l mai fusese cooperativ, iar gândurile, conștiința și afecțiunea sale fuseseră considerate normale. Raportul de expertiză medico-legală întocmit la sfârșitul examinării concluzionează că reclamantul prezenta diagnosticul de depresie persistentă și că a avut un discernământ redus, care cuprindea parțial conținutul și consecințele faptelor sale. La 20 ianuarie 2004, Tribunalul de Primă Instanță din Drăgășani a pronunțat o decizie de relaxare cu privire la faptele imputate reclamantului. Procedură prin care Tribunalul departamental din Vâlcea a acceptat în ultimă instanță acțiunea introdusă de C.S. privind atribuirea provizorie a custodiei reclamantei în cursul desfășurării procedurii pe fond în ceea ce privește divorțul și atribuirea custodei (punctele 3-5 de mai sus). Procedura de partajare a bunurilor comune după divorț printr-o hotărâre definitivă din 12 decembrie 2005, tribunalul de apel al Piteștii a împărtășit între reclamant și C.S. bunurile lor comune; aceasta a decis, printre altele, să dea dreptul de proprietate asupra cuplului către C.S. și i-a ordonat acesteia să plătească o sultă reclamantului. Procedura inițiată de reclamantă pentru realocarea custodei sale reclamantului 10. La 3 iunie 2005, după ce a împlinit vârsta de 14 ani, recurenta mai mare, asistată de tatăl său, în calitate de reprezentant legal, a formulat ea însăși o cerere de realocare a custodei sale în favoarea reclamantului. În fața Tribunalului de Primă Instanță din Drăgășani, recurenta a informat că a fost foarte atașată de tatăl său, că a refuzat să se supună deciziilor definitive și să se aproprie de mama sa și că afirmațiile formulate de aceasta cu privire la Õ Õ Ö Ö Õ Õ Ö Õ Õ tatălui său cu privire la o sectă religioasă și problemele sale psihice nu au fost susținute. Mai multe documente au fost depuse la dosar, printre care un certificat al profesorului principal al recurentei care a declarat că reclamantul era singurul care se ocupa de monitorizarea școlară a limbii respective și că aceasta avea rezultate bune și un comportament adecvat la școală. 11. Prin hotărârea din 5 octombrie 2005, Tribunalul de Primă Instanță din Drăgășani a primit acțiunea reclamantei și a atribuit custodia exclusivă a acesteia reclamantului. El a considerat că reclamanta, în vârstă de aproape 15 ani și care fusese prezentă la toate ședințele Tribunalului pentru a-i susține cererea, nu întreținea relații bune cu mama sa Ea se temea de ea și refuza orice contact cu ea. După ce a luat notă de argumentele care au stat la baza hotărârii definitive din 9 decembrie 2003, Tribunalul a subliniat totuși că, pe parcursul întregii perioade în cauză, recurenta preferase condițiile de care beneficia mama sa în condițiile oferite de tatăl său și de bunica sa părintească, ceea ce presupunea uneori să rămână în închiriere și să facă naveta între Drăgășani și Mădulari. De asemenea, el a menționat că tatăl și bunica părintească a recurentei asigurau în întregime necesitățile materiale ale acesteia și se ocupau de educația sa și că reclamanta, chiar dacă se afla la vârsta pubertății, își petrecea în mod voluntar ultimii ani alături de tatăl ei mai degrabă decât de mama sa, în timp ce judecata definitivă menționată anterior o încredințase acesteia din urmă. 12. Tribunalul a luat în considerare mărturiile, investigațiile sociale care descriu condițiile de viață ale reclamanților din Mâdulari și C.S. din Drăgașani, precum și un document întocmit în octombrie 2004 de către persoana reținută din Ramnic. și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nu era vorba de nici o sectă religioasă, nu suferea de boli psihice și prezenta toate garanțiile, comportamentale și materiale necesare pentru a - și crește și a - și educa fiica. Având în vedere cele de mai sus și considerând că reclamantul a crescut efectiv recurenta timp de trei ani, fără contribuția C.S., în bune condiții materiale și juridice, instanța a acceptat cererea recurentei. 13. La apelul C.S., această hotărâre a fost confirmată la 24 ianuarie 2006 de tribunalul departamental din Vâlcea, care, după audierea recurentei în camera consiliului, a concluzionat că a reieșit din dosarul pe care C.S. a atacat-o pe reclamantă, pe care aceasta din urmă și-a dorit în mod constant să o crească de către solicitant și pe care acesta din urmă nu suferea de o boală psihică și nu a fost membru al unei secte de natură religioasă, nu a afectat în nici un fel dezvoltarea acesteia. C.S. a formulat un recurs împotriva acestei decizii. 14. Prin hotărârea din 29 martie 2006, Tribunalul de apel al Pitești a clasat cele două hotărâri pronunțate anterior și a dat dreptul la recurs în recursul C.S., respingând acțiunea recurentei ca fiind nefondată. Instanța de apel a considerat că a fost în interesul superior al recurentei de a locui lângă mama sa și, astfel, de a beneficia de o locuință de care aceasta din urmă deținea aproape de școală, de sfaturile sale utile la vârsta pubertății, precum și de o concepție sănătoasă și liberă a vieții, fără influența negativă a reclamantului care Instanța de apel concluzionează că mama ar putea asigura condiții de viață mai bune atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere moral, ceea ce ar justifica faptul că nu ar lua în considerare alegerea recurentei în ceea ce privește acordarea de custodie reclamantului, subliniind, de asemenea, că această alegere a fost influențată de acesta din urmă și era contrară interesului superior al copilului 15. Din dosar reiese că, cu excepția unei scurte perioade de timp în cursul perioadei de vară 2003, recurenta a continuat să locuiască cu reclamantul, înainte și după procedura încheiată prin hotărârea menționată anterior din 29 martie 2006, și a refuzat să se mute la mama sa, în pofida procedurilor judiciare inițiate între părți. Articolele relevante în speță din Codul familiei, astfel cum au fost redactate la momentul respectiv înainte de abrogarea de către Legea nr. 71/2011, se citeau astfel art. 42. Instanța, atunci când pronunță divorțul, desemnează părintele căruia i se încredințează îngrijirea copiilor minori (...). Pentru a decide acest lucru, instanța îi ascultă pe părinți și autoritatea de tutelă și, ținând cont de interesele copiilor, pe care o va asculta dacă au mai mult de 10 ani, decide pentru fiecare dintre copii dacă trebuie să fie încredințați tatălui sau mamei (...) art. 43 Părinții divorțați cărora li se încredințează custodia copilului au autoritatea părintească față de acesta (...). Părinții divorțați cărora nu li se încredințează custodia copilului au dreptul să aibă relații personale cu copilul și să vegheze asupra educației, dezvoltării și formării sale școlare și profesionale.art. 44 În cazul unei modificări a circumstanțelor, la cererea unuia dintre părinți, a copilului care are peste 14 ani, a autorității de tutelă sau a oricărei alte instituții de protecție, instanța poate modifica măsurile privind drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale care îi vizează pe părinții divorțați și pe copiii lor. Modificarea măsurilor luate în temeiul art. 42 alin. (1) și (2) se face în conformitate cu cerințele stabilite în aceste dispoziții. art. 97 Părinții au aceleași drepturi și obligații față de copilul lor minor, indiferent dacă este legitim, natural sau adoptat. Ei își exercită drepturile părintești în interesul copilului. GRIFS 17. Pe lângă art. 8 din convenție, reclamanții se plâng că au suferit o interferență în exercitarea dreptului lor la respectarea vieții lor de familie, din cauza motivelor care au stat la baza hotărârii Tribunalului de apel din Pitești din 29 martie 2006 de respingere a cererii lor de realocare a gărzii recurentei în favoarea reclamantului. 18. Invocând art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenție, reclamanții denunță în special motivele de conotație religioasă ale hotărârii menționate anterior, se plâng că au făcut obiectul unui tratament discriminatoriu. De asemenea, reclamantul consideră că, în cadrul procedurii de ingerință, denunță un obstacol în calea dreptului său la respectarea libertății sale religioase, contrar articolului 9 din Convenție. 19. Citând art. 6 alineatul (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție, reclamantul se plânge, de asemenea, de la sfârșitul procedurilor încheiate prin hotărârile definitive pronunțate la 19 ianuarie și 26 octombrie 2004 de tribunalul juvenil din Vâlcea și la 12 decembrie 2005 de instanța judecătorească din Pitești (punctele 6, 8 și 9 de mai sus). Cu privire la cererea de eliminare a guvernului 20. În observațiile sale din 1 iunie 2010, guvernul constată că reclamanta, majoră începând cu 13 februarie 2009, nu a acordat reclamantului nicio putere de a-l desemna ca reprezentant după majoritatea sa și nici nu și-a exprimat dorința de a continua cererea depusă de acesta în numele său. Guvernul solicită Curții să elimine cererea în măsura în care aceasta a fost introdusă de recurentă în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) din convenție. În observațiile sale în răspuns primite la grefă la 13 iulie și 3 august 2010, recurenta prezintă o putere în favoarea reclamantului, precum și o declarație. Prin această declarație, Comisia declară că aprobă demersurile făcute de tatăl ei în numele său în prezenta procedură, precizând că aceasta caută să obțină o reparație pentru traumele pe care le consideră a fi suferit din copilărie din cauza deciziilor, în opinia sa nedreaptă, referitoare la custodia sa. 22. Curtea amintește că a admis că un părinte putea, fără acordul celuilalt părinte, să o sesizeze în numele copilului său minor pentru a denunța o încălcare a Convenției care ar rezulta din deciziile luate în contextul unui mai puțin de un membru al familiei cu privire la dreptul de custodie (Diamante și Peliccioni c. San Marino, 32250/08, §§ 146-147, 27 Septembrie 2011).Cu toate acestea, atunci când un părinte sesizează Curtea în numele copilului său minor și acesta devine major înainte ca Curtea să ia o hotărâre, părintele trebuie să prezinte un certificat semnat de către copil, indicând că acesta dorește să rămână solicitant (Lautsi și alții c. Italia [GC], nr 30814/06, § 1, CEDH 2011 (extracti)))) ; în caz contrar, la martie 2013), Curtea constată că Tribunalul își menține cererea în fața ei și că nu există alte motive care să justifice radierea cererii în ceea ce o privește; prin urmare, Curtea respinge cererea guvernului. Reclamanții se plâng că au suferit o interferență în exercitarea dreptului lor la respectarea vieții lor de familie, denunțând motivele care au stat la baza hotărârii judecătorești a lui Pitești pronunțată la 29 martie 2006. Ei: art. 8 din Convenție, a cărui parte relevantă în speță se citește după cum urmează art. 8 Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale (...). Nu poate exista o interferență între o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) protecției sănătății sau a moralității, sau protecției drepturilor și libertăților ce decurg din aceasta 24. În primul rând, guvernul susține că nu a avut nici o intervenție în dreptul reclamanților la respectarea vieții lor de familie, deoarece limitarea dreptului de a avea legături personale a fost atenuată în speță din cauza faptului că reclamanta a continuat să locuiască în casa reclamantului în cursul perioadei în cauză. Presupunând că a existat o interferență, guvernul consideră că aceasta a fost o măsură legală, necesară și proporțională care ar fi fost adoptată la sfârșitul unei examinări concrete și contradictorii a condițiilor de viață ale părților și a mijloacelor de probă prezentate, această examinare fiind, în opinia sa, subordonată principiului interesului superior al copilului. Pe de altă parte, acesta declară că, în hotărârea sa din 29 martie 2006, Curtea de apel din Pitești a concluzionat menținerea custodei recurentei către mama sa pe baza mai multor motive pertinente și suficiente, provenite din înscrisurile din dosar, aceste motive fiind de natură medicală (afecțiunea psihică a reclamantului), materiale (cele mai bune condiții de viață oferite de mama în orașul în care recurenta era școlarizată) și morale (cel mai bun sprijin care ar putea fi oferit de către mamă având în vedere vârsta reclamantei care se afla la vârsta puberté mai mare și apartenența reclamantului la o sectă religioasă). 25. Reclamanții susțin că instanța de apel a Pitești, care a inversat deciziile motivate ale instanțelor inferioare, nu a luat în considerare alegerea repetată a reclamantei și realitatea vieții lor de familie. Ei susțin că instanța de apel a ignorat dovezile cazului și că aceasta este, în schimb, întemeiată pe considerente de natură religioasă, precum și pe mărturiile referitoare la o perioadă depășită și, mai mult, pe fapte pretinse nefondate. Potrivit reclamanților, modul în care Curtea de apel și-a motivat hotărârea din 29 martie 2006 nu respectă cerințele art. 8 din Convenție. 26. Curtea reamintește că, pentru un părinte și pentru copilul său, a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieții de familie, chiar dacă relația dintre părinți este ruptă și că măsurile interne care îi împiedică constituie o interferență în dreptul protejat de art. 8 din Convenție (Elsholz c. Germania [GC], nr 25735/94, § 43, CEDH 2000-VIII. Pentru a verifica dacă o interferență era necesară într-o societate democratică într-o anumită specie, este necesar să se ia în considerare, în lumina întregii cauze, dacă motivele invocate pentru justificarea măsurii în litigiu erau relevante și suficiente în sensul alineatului (2) din art. 8 din Convenție și dacă procesul decizional, considerat ca un întreg, a asigurat reclamanților (în acest caz, un părinte și un copil în cauză) protecția necesară a intereselor lor, ținând cont de circumstanțele specifice fiecărui caz (a se vedea mutatis mutandis Sommerfeld c. Germania [GC], nr 31871/96, § 62, 68, CEDO 2003 VIII (extracturi) 27. Curtea reamintește, de asemenea, că art. 8 din Convenție impune autorităților naționale să mențină un echilibru corect între interesele copilului și cele ale părinților și că, prin aceasta, ele acordă o importanță deosebită interesului superior al copilului, care, în funcție de natura și gravitatea acestuia, poate să o depășească pe cea a părinților. În special, această dispoziție nu poate permite unui părinte să ia măsuri care aduc atingere sănătății și dezvoltării copilului (T.P. și K.M. c. Regatul Unit [GC], nr. 28945/95, § 71, CEDH 2001 V (extracturi) și Ignaccolo-Zenide c. România, n 31679/96, § 94, CEDH 2000 I). 28. În plus, Curtea reamintește că este necesar să se aibă în vedere faptul că autoritățile naționale beneficiază de relații directe cu toți cei interesați și, prin urmare, recunoaște că autoritățile au o mare libertate, în special în ceea ce privește dreptul de custodie. ; cu toate acestea, îi revine sarcina de a aprecia din perspectiva convenției deciziile pe care le-au pronunțat în exercitarea puterii lor de a-și exercita competența (Sommerfeld , menționat anterior, §§ 62-63). 29. În speță, Curtea constată că, deși reclamanții au continuat să trăiască împreună ca urmare a hotărârii din 29 martie 2006 a Tribunalului din Pitești, aceștia erau expuși în mod constant unui risc de executare a acestei hotărâri de către C.S. și dezavantajelor și consecințelor juridice pe care neatribuirea dreptului de custodie al reclamantului le implică pentru aceștia (punctele 16 și 21 de mai sus). Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o interferență în dreptul reclamanților la respectarea vieții lor de familie. 30. În ceea ce privește 42-44 din Codul familiei, așa cum erau scrise la momentul respectiv, din lipsă de acord între părinți, instanța competentă trebuia să stabilească cui părinte să încredințeze custodia copilului și a procedat la fel și cu ocazia revizuirii acestei măsuri. În acest caz, Curtea a înțeles că ingerința avea ca obiect protecția drepturilor copilului minor. 31. Curtea observă apoi că Tribunalul de Primă Instană din Pitești, al cărui rol era de a reexamina și, dacă este cazul, de a răsturna hotărârile instanțelor inferioare mai mici, pentru a infirma hotărârile pronunțate de instanțele menționate, a pus și ea în prim plan interesul superior al copilului și a examinat condițiile de viață ale persoanelor interesate. 32. Curtea ține seama astfel, având în vedere motivele hotărârii din 29 iunie 2001. martie 2006, că instanța petiționară are la bază o analiză a condițiilor de viață ale reclamantei. Instanța petiționară a luat în considerare în special raportul întocmit în noiembrie 2003 de către conducerea departamentului pentru protecția copilului, din care reiese că reclamanta avea nevoie de o locuință și de prezența maternă (a se vedea mutatis mutandis) Deschomets c. Franța (dec.), n 31956/02, 16 mai 2006). Chiar dacă anumite elemente de probă reținute de instanța de judecată (printre altele, declarațiile și raportul de anchetă menționat anterior) au dat sau s-au referit parțial la fapte care au avut loc cu câțiva ani în urmă, Curtea reamintește totuși că este necesar să se aibă în vedere faptul că autoritățile naționale au relații directe cu toți cei interesați și sunt mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a aprecia necesitățile în cauză ( Van den Berghe c. Luxemburg (dec.), nr 1671/13, § 24, 10 septembrie 2013). 33. Mai presus de toate, Curtea constată că reclamanții au luat cunoștință de documentele dosarului și au putut comenta în cursul dezbaterilor diferitele aspecte luate în considerare de Tribunalul de apel din Pitești în hotărârea sa, aspecte de ordin material, dar și referitoare la vârsta reclamantei, la starea de sănătate a reclamantului și la la latura religioasă a acestuia. În concluzie, nu există niciun motiv să se considere că procesul decizional care a determinat instanțele naționale să ia măsura în cauză nu a fost echitabil sau nu le-a permis reclamanților să joace un rol suficient pentru a-și proteja interesele. 34. Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Cu privire la alte obiecțiuni comunicate 35. De asemenea, reclamanții reproșează în hotărârea Tribunalului de apel Pitești din 29 martie 2006 de a aduce atingere, în mod discriminatoriu, dreptului lor la respectarea familiei și, în ceea ce îl privește pe solicitant, dreptului său la libertatea religioasă, în special din cauza motivelor referitoare la presupusa sa apartenență religioasă pe care o contestă. Guvernul contestă această teză. În primul rând, el consideră că instanțele nu au statutul de victimă, deoarece reclamantul nu a fost parte la procedură, ci în calitate de reprezentant legal al reclamantei și că aceasta din urmă nu a fost vizată de motivele în cauză. Guvernul consideră apoi că această specie se deosebește de cauza Palau-Martinez c. Franța 64927/01, CEDH 2003 XII), în sensul că, în acest caz, nu ar fi contribuit în mod decisiv la respingerea acțiunii de realocare a gărzii reclamantei în la. În ceea ce privește al doilea aspect, guvernul consideră că reclamantul nu a suferit nicio interferență în dreptul său la libertatea religioasă și, în plus, că ar fi puțină și neprofesionistă. 37. Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare excepția invocată de guvern cu privire la lipsa de calitate a victimei reclamanților, această parte a cererii fiind, în orice caz, respinsă din cauza motivelor expuse mai jos. 38. În acest sens, Curtea consideră că, în orice caz, partea reclamantului la o sectă travestită nu a fost singurul argument în susținerea respingerii acțiunii în cauză și nici nu a fost elementul decisiv al acesteia (a se vedea mutatis mutandis Gineitenėc. Lituania, n 20739/05, § 40, 27 iulie 2010, Ismailova c. Rusia , n 37614/02, § 55, 29 noiembrie 2007, Deschomets, citată anterior, și, versus Palau-Martinez , citată anterior, § 37. Nu există niciun motiv să se afirme că cauza ar fi fost soluționată în mod diferit în cazul în care argumentul legat de latura de piele a reclamantului nu ar fi fost reținut (a se vedea mutatis mutandis Gineitenė, citată anterior, § 41 in fine 39. În ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 9 din convenție, Curtea amintește că modalitățile de exercitare a autorității părintești asupra copiilor definiți de instanțele naționale nu pot, ca atare, să aducă atingere libertății unui solicitant de a-și manifesta religia (Dechomets), menționat anterior) și observă că, în orice caz, el însuși contestă apartenența sa la religia menționată de instanța de apel a lui Pitești în Hotărârea sa din 29 martie 2006. 40. În consecință, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și că trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. În cele din urmă, reclamantul se plânge cu privire la rezultatul procedurilor încheiate prin hotărârile definitive pronunțate la 19 ianuarie și 26 octombrie 2004 de către tribunalul departamental din Vâlcea și la 12 decembrie 2005 de către Tribunalul de Primă Instanță din Pitești (punctele 6, 8 și 9 de mai sus). Având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Josep Casadevall Asistentă Președinte
Requête n
o
28129/05
Octavian COSAC et Elena Irina COSAC
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 23 septembre 2014 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Alvina Gyulumyan,
Dragoljub Popović,
Luis López Guerra,
Johannes Silvis,
Valeriu Grițco,
Iulia Antoanella Motoc,
juges,
et de Marialena Tsirli,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 25 juillet 2005,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Les requérants, M. Octavian Cosac et M
lle
Elena Irina Cosac, père et fille, sont des ressortissants roumains nés respectivement en 1952 et en 1991 et résidant à Mădulari Beica.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. R.- H. Radu du ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
1.
Procédure de divorce et attribution de la garde de l’enfant
3
.
Par un jugement du 9 décembre 2003, à la suite d’une action engagée par le requérant contre son épouse, C.S., le tribunal de première instance de Drăgășani prononça le divorce aux torts exclusifs de C.S., en raison d’une relation extraconjugale, et attribua à celle-ci la garde de la requérante. Pour se prononcer ainsi, le tribunal prit en compte les dépositions de quelques témoins – dont U.G. et U.L., le frère et la belle-sœur de C.S., qui déclarèrent ne plus avoir été en contact avec le requérant depuis deux à trois ans – et la conclusion d’un rapport d’enquête réalisé en novembre 2003 par le service de la direction départementale pour la protection de l’enfant près la mairie de Drăgășani. Il entendit la requérante, qui indiqua vouloir être confiée au requérant.
Se fondant sur des éléments issus notamment du rapport précité, le tribunal exposa que, sous l’influence de son père, la requérante manifestait un sentiment de rejet envers sa mère, malgré la bonne entente existant entre mère et fille avant 2003, et qu’elle ne bénéficiait pas à ce moment-là de conditions appropriées pour son logement et ses études, puisqu’elle habitait avec son père chez des amis ou en location et occupait avec lui une seule pièce et un même lit. De même, il releva que la présence et l’aide maternelles étaient nécessaires à la requérante, puisque celle-ci se trouvait à l’âge de la puberté.
4.
En appel, le requérant invoqua notamment le refus de la requérante d’habiter avec C.S., qui l’avait frappée en août 2003 (paragraphe 6 ci
‑
dessous). Pour sa part, C.S. déposa un rapport d’expertise médicolégale psychiatrique, établi le 18 décembre 2003, concernant le requérant (paragraphe 7 ci-dessous).
5
.
Par un arrêt du 15 mars 2004, la cour d’appel de Pitești confirma le jugement précité et releva que le choix de l’intéressée – considérée comme ayant été influencée par l’attitude de son père – n’était pas déterminant en l’espèce puisque les tribunaux devaient protéger au mieux ses intérêts. Selon la cour d’appel, C.S. était mieux placée pour se voir attribuer la garde de la requérante, compte tenu des arguments retenus en première instance et des constats de l’expertise médicolégale psychiatrique qui faisait état au regard du requérant d’un diagnostic de dépression persistante et de discernement diminué. À une date non précisée, le jugement du 9
décembre
2003 devint définitif.
2.
Autres procédures civiles et pénales
a)
Plainte pénale pour coups et blessures contre C.S.
6
.
En septembre 2003, le requérant déposa, au nom de la requérante, une plainte pénale pour coups et blessures contre C.S. et son concubin. Il joignit deux certificats médicolégaux datés des 9 et 14 août 2003 respectivement
: le premier attestait que la requérante présentait des ecchymoses au niveau de la tête et de l’épaule nécessitant cinq à six jours de soins médicaux et le deuxième faisait état d’excoriations au niveau des membres sans nécessité de soins. Par un jugement du 21 novembre 2003, le tribunal de première instance constata que, le 9 août 2003, C.S. avait frappé la requérante avec une poupée pour avoir perdu une clé, alors que le 14
août 2003 il s’agissait plutôt d’un accident lors d’une tentative de la mère de ramener sa fille de force au domicile maternel. Le tribunal jugea que les faits imputés ne constituaient pas des infractions, étant donné leur degré réduit de danger social et leur caractère éducatif et coercitif. Il sanctionna C.S. au paiement d’une amende à caractère administratif. Par un arrêt définitif du 19
janvier
2004, le tribunal départemental de Vâlcea confirma ce jugement.
b)
Plainte pénale contre le requérant et expertise médicolégale psychiatrique
7
.
Le 18 décembre 2003, faisant suite à une demande du tribunal de première instance de Drăgășani dans un dossier relatif à une plainte pénale pour menaces déposée par C.S. contre le requérant, une commission soumit ce dernier à un examen psychiatrique. La commission nota que le requérant avait été suivi, et ce à compter du mois d’octobre 2001, par les services médicaux de Drăgășani pour dépression et troubles affectifs persistants. Elle nota aussi que, lors de l’examen, l’intéressé avait été coopératif et ses pensée, conscience et affectivité avaient été qualifiées de normales. Le rapport d’expertise médicolégale établi à l’issue de l’examen conclut que le requérant présentait le diagnostic de dépression persistante et qu’il avait un discernement diminué, comprenant partiellement le contenu et les conséquences de ses faits.
Le 20 janvier 2004, le tribunal de première instance de Drăgășani rendit une décision de relaxe au sujet des faits imputés au requérant.
c)
Procédure en référé
8
.
Par un jugement du 26 octobre 2004, le tribunal départemental de Vâlcea accueillit en dernier ressort l’action en référé introduite par C.S. visant à l’attribution provisoire de la garde de la requérante pendant le déroulement de la procédure au fond quant au divorce et à l’attribution de la garde (paragraphes 3 à 5 ci-dessus).
d)
Procédure en partage des biens communs après divorce
9
.
Par un arrêt définitif du 12 décembre 2005, la cour d’appel de Pitești partagea entre le requérant et C.S. leurs biens communs
; elle décida notamment d’octroyer l’appartement du couple à C.S. et ordonna à celle-ci de verser une soulte au requérant.
3.
Procédure engagée par la requérante tendant à la réattribution de sa garde au requérant
10.
Le 3 juin 2005, ayant atteint l’âge de 14 ans, la requérante – assistée par son père en tant que représentant légal – forma elle-même une demande visant à la réattribution de sa garde en faveur du requérant. Devant le tribunal de première instance de Drăgășani, la requérante fit savoir qu’elle était très attachée à son père, qu’elle avait refusé de se plier aux décisions définitives et d’habiter avec sa mère et que les allégations formulées par celle-ci concernant l’appartenance de son père à une secte religieuse et ses problèmes psychiques n’étaient pas étayées. Plusieurs documents furent versés au dossier, dont une attestation du principal enseignant de la requérante faisant état de ce que le requérant était le seul qui s’était occupé du suivi scolaire de l’intéressée et que celle-ci avait de bons résultats et un comportement adéquat à l’école.
11.
Par un jugement du 5 octobre 2005, le tribunal de première instance de Drăgășani accueillit l’action de la requérante et attribua la garde exclusive de celle-ci au requérant. Il jugea que la requérante, âgée de presque 15 ans et qui avait été présente à toutes les audiences du tribunal pour appuyer sa demande, n’entretenait pas de bonnes relations avec sa mère
; elle en avait peur et refusait tout contact avec elle. Ayant pris note des arguments qui avaient fondé le jugement définitif du 9 décembre 2003, le tribunal souligna néanmoins que, tout au long de la période en cause, la requérante avait préféré aux conditions dont bénéficiait sa mère les conditions offertes par son père et sa grand-mère paternelle, ce qui impliquait parfois de rester en location et de faire la navette entre Drăgășani et Mădulari. Il nota aussi que le père et la grand-mère paternelle de la requérante assuraient intégralement les besoins matériels de l’intéressée et veillaient à son éducation et que la requérante, même si elle se trouvait à l’âge de la puberté, avait volontairement passé les dernières années auprès de son père plutôt qu’auprès de sa mère alors que le jugement définitif précité l’avait confiée à cette dernière.
12.
Le tribunal prit en compte des témoignages, des enquêtes sociales décrivant les conditions de vie des requérants à Mădulari et de C.S. à Drăgășani, ainsi qu’un document établi en octobre 2004 par l’évêché de Râmnic. Ce document faisait état de ce que le requérant était orthodoxe pratiquant et annulait l’attestation précédente, versée au dossier par C.S. et datée d’octobre 2003, par laquelle l’évêché avait confirmé la conversion de l’intéressé à une secte religieuse non reconnue par l’Église orthodoxe. Sur la base des pièces susmentionnées, le tribunal jugea que le requérant – contrairement à ce que soutenait C.S. – n’appartenait à aucune secte religieuse, ne souffrait pas de maladies psychiques et présentait toutes les garanties, comportementales et matérielles, nécessaires pour élever et éduquer sa fille.
Compte tenu des éléments susmentionnés, et estimant que le requérant élevait effectivement la requérante depuis trois ans, sans contribution de C.S., dans de bonnes conditions matérielles et morales, le tribunal fit droit à la demande de la requérante.
13.
Sur appel de C.S., ce jugement fut confirmé le 24 janvier 2006 par le tribunal départemental de Vâlcea qui, après avoir aussi entendu la requérante en chambre du conseil, conclut qu’il ressortait du dossier que C.S. avait agressé la requérante, que cette dernière avait constamment souhaité être élevée par le requérant et que celui-ci – qui ne souffrait pas d’une maladie psychique et n’était pas membre d’une secte religieuse – ne nuisait nullement au développement de l’intéressée. C.S. forma un pourvoi en recours contre cette décision.
14.
Par un arrêt du 29 mars 2006, la cour d’appel de Pitești cassa les deux décisions rendues antérieurement et fit droit au pourvoi en recours de C.S., rejetant l’action de la requérante comme étant mal fondée. La cour d’appel jugea qu’il était dans l’intérêt supérieur de la requérante de vivre auprès de sa mère et de bénéficier ainsi d’un logement dont cette dernière était propriétaire à proximité de l’école, de ses conseils utiles à l’âge de la puberté ainsi que d’une conception saine et libre de la vie, sans l’influence négative du requérant qui – selon des pièces du dossier – avait le discernement altéré et était membre d’une secte religieuse non reconnue par l’Église orthodoxe. La cour d’appel en conclut que la mère pouvait assurer de meilleures conditions de vie – aussi bien matérielles que morales – à sa fille, ce qui justifiait de ne pas prendre en compte le choix de la requérante quant à l’octroi de sa garde au requérant, soulignant par ailleurs que ce choix était influencé par ce dernier et était contraire à l’intérêt supérieur de l’enfant.
15.
Il ressort du dossier que, à l’exception d’une brève période au cours de l’été 2003, la requérante a continué à habiter avec le requérant, avant comme après la procédure terminée par l’arrêt précité du 29 mars 2006, et a refusé d’emménager chez sa mère, malgré les procédures judiciaires engagées entre les parties.
B.
Le droit interne pertinent
16
.
Les articles pertinents en l’espèce du code de la famille, tel qu’ils étaient rédigés à l’époque des faits avant leur abrogation par la loi n
o
71/2011, se lisaient ainsi
:
Article 42
«
Le tribunal, lorsqu’il prononce le divorce, désigne le parent auquel la garde des enfants mineurs est confiée (...). Pour en décider, le tribunal entend les parents et l’autorité de tutelle et, en tenant compte des intérêts des enfants, qu’il va écouter s’ils ont plus de dix ans, décide pour chacun des enfants s’il doit être confié au père ou à la mère (...)
»
Article 43
«
Le parent divorcé qui s’est vu confier la garde de son enfant exerce l’autorité parentale à l’égard de ce dernier (...).
Le parent divorcé qui ne s’est pas vu confier la garde de son enfant a le droit d’entretenir des relations personnelles avec ce dernier et de veiller à son éducation, à son épanouissement et à sa formation scolaire et professionnelle.
»
Article 44
«
En cas de changement des circonstances, sur demande d’un des parents, de l’enfant s’il a plus de quatorze ans, de l’autorité de tutelle ou de toute autre institution de protection, le tribunal peut modifier les mesures relatives aux droits et aux obligations personnels ou patrimoniaux visant les parents divorcés et leurs enfants.
La modification des mesures prises en vertu de l’article 42 §§ 1 et 2 se fait dans le respect des exigences établies par ces dispositions.
»
Article 97
«
Les parents ont les mêmes droits et obligations envers leur enfant mineur, qu’il soit légitime, naturel ou adopté.
Ils exercent leurs droits parentaux dans l’intérêt de l’enfant.
»
17.
Sous l’angle de l’article 8 de la Convention, les requérants se plaignent d’avoir subi une ingérence dans l’exercice de leur droit au respect de leur vie familiale, en raison des motifs qui ont fondé l’arrêt de la cour d’appel de Pitești du 29 mars 2006 rejetant leur demande de réattribution de la garde de la requérante en faveur du requérant.
18.
Invoquant l’article 8 combiné avec l’article 14 de la Convention, les requérants dénoncent notamment les motifs à connotation religieuse de l’arrêt précité, se plaignent avoir fait l’objet d’un traitement discriminatoire. Le requérant voit aussi dans l’ingérence dénoncée une entrave à son droit au respect de sa liberté de religion, contraire à l’article 9 de la Convention.
19.
Citant l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, le requérant se plaint également de l’issue des procédures terminées par les arrêts définitifs rendus les 19
janvier et 26 octobre 2004 par le tribunal départemental de Vâlcea et le 12 décembre 2005 par la cour d’appel de Pitești (paragraphes 6, 8 et 9 ci-dessus).
A.
Sur la demande de radiation du Gouvernement
20.
Dans ses observations du 1
er
juin 2010, le Gouvernement fait observer que la requérante, majeure depuis le 13 février 2009, n’a pas donné de pouvoir au requérant le désignant comme représentant après sa majorité et n’a pas non plus manifesté le souhait de poursuivre la requête que celui-ci avait introduite en son nom. Le Gouvernement prie la Cour de procéder à la radiation de la requête pour autant qu’elle a été introduite par la requérante, en application de l’article 37 § 1 c) de la Convention.
21
.
Dans ses observations en réponse parvenues au greffe les 13 juillet et 3 août 2010, la requérante soumet un pouvoir en faveur du requérant, ainsi qu’une déclaration. Par cette déclaration, l’intéressée indique approuver les démarches faites par son père en son nom dans la présente procédure, précisant qu’elle cherche à obtenir une réparation pour les traumatismes dont elle estime avoir souffert depuis l’enfance en raison des décisions, à ses yeux injustes, relatives à sa garde.
22.
La Cour rappelle avoir admis qu’un parent pouvait, sans l’accord de l’autre parent, la saisir au nom de son enfant mineur pour dénoncer une violation de la Convention qui résulterait de décisions prises dans le contexte d’un contentieux l’opposant à l’autre parent quant au droit de garde (
Diamante et Pelliccioni c. Saint-Marin,
n
o
32250/08, §§
146-147, 27
septembre 2011). Cela étant, lorsqu’un parent saisit la Cour au nom de son enfant mineur et que celui-ci devient majeur avant que la Cour ait statué, il convient que le parent produise une attestation signée par l’enfant, indiquant que ce dernier souhaite demeurer requérant (
Lautsi et autres c.
Italie
[GC], n
o
30814/06, §
1, CEDH 2011 (extraits))
; à défaut, l’intéressé perd en principe la qualité de requérant. Notant en l’espèce que la requérante a fourni, dans ses observations en réponse, une déclaration approuvant les démarches faites par le requérant et un pouvoir désignant ce dernier comme son représentant dans la présente procédure (voir,
a
contrario
,
Raw et autres c.
France
, §
53, n
o
10131/11, 7
mars 2013), la Cour constate que l’intéressée maintient sa requête devant elle et qu’il n’y aucune autre raison justifiant la radiation de la requête en ce qui la concerne
; par conséquent, la Cour rejette la demande du Gouvernement.
B.
Sur le grief tiré de l’article 8 de la Convention
23.
Les requérants se plaignent d’avoir subi une ingérence dans l’exercice de leur droit au respect de leur vie familiale, dénonçant les motifs ayant fondé l’arrêt de la cour d’appel de Pitești rendu le 29
mars 2006. Ils invoquent l’article 8 de la Convention, dont la partie pertinente en l’espèce se lit comme suit
:
Article 8
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...).
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
24.
Le Gouvernement soutient d’abord qu’il n’y a pas eu d’ingérence dans le droit des requérants au respect de leur vie familiale, puisque la limitation du droit d’entretenir des liens personnels a été atténuée en l’espèce du fait que la requérante a continué à habiter chez le requérant au cours de la période en cause. À
supposer qu’il y ait eu ingérence, le Gouvernement considère que celle-ci était une mesure légale, nécessaire et proportionnée qui aurait été adoptée à l’issue d’un examen concret et contradictoire des conditions de vie des parties et des moyens de preuve présentés, cet examen ayant été selon lui subordonné au principe de l’intérêt supérieur de l’enfant. Par ailleurs, il déclare que, dans son arrêt du 29
mars
2006, la cour d’appel de Pitești a conclu au maintien de la garde de la requérante à sa mère en se fondant sur plusieurs motifs pertinents et suffisants, issus des pièces du dossier, ces motifs étant d’ordre médical (affection de nature psychique du requérant), matériel (meilleures conditions de vie offertes par la mère dans la ville où la requérante était scolarisée) et moral (meilleur soutien susceptible d’être apporté par la mère compte tenu de l’âge de la requérante – laquelle se trouvait à l’âge de la puberté – et de l’appartenance du requérant à une secte religieuse).
25.
Les requérants soutiennent que la cour d’appel de Pitești, qui a renversé les décisions motivées des juridictions inférieures, n’a pas pris en compte le choix réitéré de la requérante et la réalité de leur vie de famille. Ils affirment que la cour d’appel a fait fi des preuves du dossier et qu’elle s’est en revanche appuyée sur des considérations de nature religieuse, ainsi que sur des témoignages relatifs selon eux à une période révolue et, qui plus est, portant d’après eux sur des faits allégués non fondés. Selon les requérants, la manière dont la cour d’appel a motivé son arrêt du 29
mars
2006 ne respecte pas les exigences de l’article 8 de la Convention.
26.
La Cour rappelle que, pour un parent et son enfant, être ensemble représente un élément fondamental de la vie familiale, même si la relation entre les parents s’est rompue, et que des mesures internes qui les en empêchent constituent une ingérence dans le droit protégé par l’article 8 de la Convention (
Elsholz c. Allemagne
[GC], n
o
25735/94, §
43, CEDH 2000-VIII). Pour rechercher si une ingérence était «
nécessaire dans une société démocratique
» dans une espèce donnée, il convient d’examiner, à la lumière de l’ensemble de l’affaire, si les motifs invoqués pour justifier la mesure litigieuse étaient pertinents et suffisants aux fins du paragraphe 2 de l’article
8 de la Convention et si le processus décisionnel, considéré comme un tout, a assuré aux requérants (en l’occurrence, un parent et l’enfant concerné) la protection requise de leurs intérêts, compte tenu des circonstances propres à chaque affaire (voir,
mutatis mutandis
,
Sommerfeld c. Allemagne
[GC], n
o
31871/96, §§
62,
66
et
‑
VIII (extraits)).
27.
La Cour rappelle aussi que l’article 8 de la Convention exige que les autorités nationales ménagent un juste équilibre entre les intérêts de l’enfant et ceux des parents et que, ce faisant, elles attachent une importance particulière à l’intérêt supérieur de l’enfant, qui, selon sa nature et sa gravité, peut l’emporter sur celui des parents. En particulier, cette disposition ne saurait autoriser un parent à faire prendre des mesures préjudiciables à la santé et au développement de l’enfant (
T.P. et K.M. c.
Royaume-Uni
[GC], n
o
‑
V (extraits), et
Ignaccolo-Zenide c.
Roumanie
, n
o
‑
I).
28.
En outre, la Cour rappelle qu’il faut avoir à l’esprit que les autorités nationales bénéficient de rapports directs avec tous les intéressés. Dès lors, elle reconnaît que les autorités jouissent d’une grande latitude, en particulier en matière de droit de garde. Elle n’a donc point pour tâche de se substituer aux autorités internes pour réglementer les questions de garde et de visite
; toutefois il lui incombe d’apprécier sous l’angle de la Convention les décisions qu’elles ont rendues dans l’exercice de leur pouvoir d’appréciation (
Sommerfeld
, précité, §§ 62-63).
29.
En l’espèce, la Cour observe d’emblée que, même si les requérants ont continué à vivre ensemble à la suite de l’arrêt du 29 mars 2006 de la cour d’appel de Pitești, ils étaient exposés constamment à un risque d’exécution de cet arrêt par C.S. et aux inconvénients et conséquences légales que la non-attribution du droit de garde au requérant impliquait pour eux (paragraphes 16 et 21 ci-dessus). Partant, la Cour conclut qu’il y a eu ingérence dans le droit des requérants au respect de leur vie familiale.
30.
S’agissant de la «
légalité
» de la mesure litigieuse, la Cour note qu’elle n’est pas sérieusement contestée par les requérants. Selon les articles
42 à 44 du code de la famille, tel qu’ils étaient rédigés à l’époque des faits, faute d’accord entre les parents, le tribunal compétent devait déterminer à quel parent confier la garde de l’enfant et il en allait de même lors du réexamen de cette mesure. En l’occurrence, la Cour admet que l’ingérence visait à «
la protection des droits d’autrui
», plus particulièrement ceux de l’enfant mineur.
31.
La Cour observe ensuite que la cour d’appel de Pitești – dont le rôle était de réexaminer et, le cas échéant, de renverser les décisions des juridictions inférieures –, pour infirmer les décisions rendues par lesdites juridictions, a elle aussi mis en avant l’intérêt supérieur de l’enfant et examiné les conditions de vie des intéressés.
32.
La Cour relève ainsi, au vu des motifs de l’arrêt du 29
mars 2006, que la cour d’appel s’est fondée sur une analyse des conditions de vie de la requérante. La cour d’appel a en particulier tenu compte du rapport établi en novembre 2003 par la direction départementale pour la protection de l’enfant, duquel il ressortait que la requérante avait besoin de bénéficier d’un logement à elle et de la présence maternelle (voir,
mutatis mutandis
,
Deschomets c. France
(déc.), n
o
31956/02, 16 mai 2006). Même si certains éléments de preuve retenus par la cour d’appel (entre autres, les témoignages et le rapport d’enquête précité) dataient ou se référaient en partie à des faits survenus quelques années auparavant, la Cour rappelle toutefois qu’il faut avoir à l’esprit que les autorités nationales entretiennent des rapports directs avec tous les intéressés et sont mieux placées que le juge international pour apprécier les besoins en cause (
Van den Berghe c.
Luxembourg
(déc.), n
o
1671/13, § 24, 10 septembre 2013).
33.
Surtout, la Cour observe que les requérants ont pris connaissance des pièces du dossier et ont pu commenter au cours des débats les différents aspects pris en compte par la cour d’appel de Pitești dans son arrêt, aspects d’ordre matériel mais aussi relatifs à l’âge de la requérante, à l’état de santé du requérant et à l’appartenance religieuse de celui-ci. En conclusion, rien n’autorise à penser que le processus décisionnel ayant conduit les juridictions nationales à prendre la mesure litigieuse n’a pas été équitable ou n’a pas permis aux requérants de jouer un rôle suffisant pour protéger leurs intérêts.
34.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
C.
Sur les autres griefs communiqués
35.
Les requérants reprochent aussi à l’arrêt de la cour d’appel de Pitești du 29
mars 2006 d’avoir porté atteinte, de manière discriminatoire, à leur droit au respect de la famille et, en ce qui concerne le requérant, à son droit à la liberté de religion, en raison notamment des motifs relatifs à sa prétendue appartenannce religieuse qu’il conteste. Ils invoquent l’article 8 combiné avec l’article 14 de la Convention et l’article 9 de la Convention respectivement.
36.
Le Gouvernement conteste cette thèse. Quant au premier grief, il estime d’abord que les requérants n’ont pas le statut de victime, puisque le requérant n’était partie à la procédure qu’en tant que représentant légal de la requérante et que cette dernière n’était pas visée par les motifs en question. Le Gouvernement considère ensuite que la présente espèce se distingue de l’affaire
Palau-Martinez c. France
(n
o
2003
‑
XII) en ce que, en l’occurrence, l’appartenance religieuse du requérant n’aurait pas contribué de manière décisive au rejet de l’action visant à la réattribution de la garde de la requérante à l’intéressé. S’agissant du second grief, le Gouvernement estime que le requérant n’a subi aucune ingérence dans son droit à la liberté de religion et, qui plus est, que l’atteinte dénoncée serait minime et non disproportionnée.
37.
La Cour estime qu’il n’est pas nécessaire d’examiner l’exception soulevée par le Gouvernement portant sur le défaut de qualité de victime des requérants, cette partie de la requête étant de toute manière à rejeter pour cause d’irrecevabilité pour les raisons exposées ci-après.
38.
S’agissant du grief tiré de l’article 8 combiné avec l’article 14 de la Convention, la Cour considère qu’en tout état de cause l’appartenance du requérant à une secte religieuse n’a pas été le seul argument à l’appui du rejet de l’action en question et n’en a pas été non plus l’élément décisif (voir,
mutatis mutandis
,
Gineitienė c. Lituanie
, n
o
20739/05, § 40, 27
juillet
2010,
Ismaïlova c. Russie
, n
o
37614/02, § 55, 29
novembre 2007,
Deschomets,
précitée, et,
a
contrario
,
Palau-Martinez
, précité, § 37). Rien ne permet d’affirmer que l’affaire aurait été tranchée différemment si l’argument lié à l’appartenance religieuse du requérant n’avait pas été retenu (voir,
mutatis mutandis
,
Gineitienė
, précité, § 41
in fine
).
39.
Quant au grief tiré de l’article 9 de la Convention, la Cour rappelle que les modalités de l’exercice de l’autorité parentale sur les enfants définies par les juridictions nationales ne sauraient, en tant que telles, porter atteinte à la liberté d’un requérant de manifester sa religion (
Deschomets,
précitée) et observe qu’en tout état de cause l’intéressé lui-même conteste son appartenance à la religion évoquée par la cour d’appel de Pitești dans son arrêt du 29
mars 2006.
40.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
D.
Sur les autres griefs
41.
Le requérant se plaint enfin de l’issue des procédures terminées par les arrêts définitifs rendus les 19
janvier et 26 octobre 2004 par le tribunal départemental de Vâlcea et le 12 décembre 2005 par la cour d’appel de Pitești (paragraphes 6, 8 et 9 ci-dessus). Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
42.
Compte tenu de l’ensemble des éléments dont elle dispose et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Marialena Tsirli
Josep Casadevall
Greffière adjointe
Président