CtEDO 26.08.2014 Auto

LUPEA c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
26.08.2014
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2014
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
LUPEA c. ROUMANIE (CtEDO, 2014)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere nr. 39368/05 Valer LUPEA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la 26 august 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Poović, Johannes Silvis, Valeriu Gritco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Fatoș Arac Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 2 noiembrie 2005, având în vedere decizia din 30 august 2011, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, Valer Lupea, este un resortisant român născut în 1952 și rezident la Cluj-Napoca. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Chirița, avocat la Cluj-Napoca. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, dl I. Cambera, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 3 septembrie 2004, reclamantul a fost acuzat de Parchetul Național Anti-Corupție ( A fost acuzat că i-a propus dlui T, care l-a denunțat ulterior, să convingă un judecător să facă o decizie favorabilă acesteia împotriva reținerii unei sume de 7 500 de mărci germane (DM). La 3 septembrie 2004, la cererea Parchetului, tribunalul departamental din Cluj a dispus plasarea în arest provizoriu a reclamantului pe o perioadă de douăzeci și nouă de zile, pe motiv că au existat motive să creadă că a comis infracțiunea de trafic de influență, pe care a fost deja condamnat la închisoare cu suspendare, la 23 septembrie 2004, aprilie 1998, pentru o încălcare a codului rutier, și că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Printr-o rechiziționare din 16 septembrie 2004, reclamantul a fost trimis înapoi în fața unei instanțe judecătorești. Acest rechizitoriu a menționat că reclamantul a fost condamnat la închisoare nu numai în 1998, ci și în 1986, de data aceasta pentru fals și înșelătorie. 23 septembrie și 18 noiembrie 2004, 10 și 27 ianuarie, și 24 martie 2005, Tribunalul a examinat din oficiu oportunitatea menținerii reținerii provizorii a reclamantului și a dispus prelungirea acesteia. Prima, a patra și a cincea dintre aceste hotărâri au fost confirmate, în recursul reclamantului, de instanța de apel a Cluj la 29 septembrie 2004, la 1 februarie și, respectiv, la 29 februarie. martie 2005. Reclamantul nu a formulat recurs împotriva deciziilor din 18 noiembrie 2004 și din 10 ianuarie 2005. La 16 mai 2005, tribunalul județ din Cluj a examinat din oficiu oportunitatea menținerii detenției provizorii a reclamantului. În opinia instanței, acesta din urmă a anulat măsura, susținând că starea sa de sănătate era deteriorată. Instanța menține deținerea acestuia pe motiv că motivele care au justificat această măsură au persistat. Recursul reclamantului, întemeiat, printre altele, pe starea sa de sănătate îngrijorătoare, a fost respins de Curtea de Apel a Cluj la 24 mai 2005. Pe baza rapoartelor medico-legale din 10 februarie și 27 aprilie 2005, instanța de apel a reținut că motivele care au justificat detenția provizorie persistă și că starea de sănătate a reclamantului putea fi monitorizată în mod corespunzător în rețeaua spitalicească a închisorilor și că participarea sa la procedură nu a fost afectată. 10. La 27 iunie și 22 august 2005, tribunalul departamental din Cluj a declarat din oficiu oportunitatea menținerii detenției provizorii a reclamantului și a prelungit-o pe motiv că motivele care au justificat această măsură persistă. Reclamantul nu a formulat recurs împotriva celor două decizii. 11. În timpul procesului, au fost administrate probe precum audierile martorilor și expertizele la intervale regulate. 12. printr-o hotărâre din 26 septembrie 2005 pronunțată de tribunalul departamental din Cluj, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă principală de trei ani de închisoare și la eliminarea anumitor drepturi. Prin hotărârea din 2 noiembrie 2005, Curtea de apel din Cluj a primit această cerere din cauza unui viciu de procedură și a trimis cauza în fața tribunalului departamental pentru examinarea temeiniciei acuzației penale. În plus, aceasta a dispus eliberarea reclamantului și înlocuirea măsurii provizorii luate împotriva sa cu o interdicție de a părăsi țara până la sfârșitul procesului său. Comisia a constatat că reclamantul a petrecut deja un an în detenție, considerând că această durată excesivă, deoarece, în opinia sa, după o anumită perioadă de timp, persistența simplă a motivelor inițiale care au justificat o astfel de măsură, cum ar fi pericolul pentru ordinea publică, nu a fost suficientă pentru a justifica o detenție provizorie, în absența unor elemente noi. În cele din urmă, Comisia a luat în considerare agravarea stării de sănătate a reclamantului, atestată prin documente medicale. 14. În recursul Parchetului, decizia din 2 noiembrie 2005 de ordonare a eliberării reclamantului a fost confirmată printr-o hotărâre a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 9 noiembrie 2005. 15. După reluarea procedurii privind temeinicia acuzațiilor penale aduse reclamantului, tribunalul departamental din Cluj l-a condamnat pe acesta pentru trafic de influență și fals printr-o sentință din 20 noiembrie. În martie 2007, i-a acordat o pedeapsă cu închisoarea de un an, două luni și șase zile. Această perioadă fiind egală cu durata detenției provizorii efectuate deja de solicitant, el a considerat că pedeapsa fusese executată. 17. printr-o decizie din 18 octombrie 2007, instanța de apel a Cluj-Napoca a confirmat condamnarea reclamantului. 18. Recursul în acțiune formulat de către instanța de judecată a fost respins de Înalta Curte de Casație și Justiție la 27 februarie 2008. Dreptul și practica internă relevantă 19. Dreptul intern relevant care reglementează detenția provizorie, în vigoare la momentul faptelor, este rezumat în Hotărârea Riccardi c. România 3048/04, §§ 41-46, 3 aprilie 2012). GRIEF 20. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge că a fost ținut în detenție provizorie pentru o perioadă excesivă de timp și în absența unor motive care să justifice prelungirea detenției sale. În acest sens, el susține că deciziile de recucerire a detenției sale au fost motivate în mod stereotip. Pe de altă parte, acesta afirmă că, în această perioadă, autoritățile nu au încheiat niciun act de anchetă. În opinia sa, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii și de o lipsă de justificare a menținerii acestei măsuri de către instanțele interne, ceea ce, în opinia sa, a încălcat art. 5 alin. (3) din Convenție. Această dispoziție este astfel formulată în partea sa relevantă în speță Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la lit. (c) din prezentul articol (...) are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură prezentarea în instanță a persoanei respective. 22. Guvernul excită pierderea calității de victimă a reclamantului. Acesta arată că, în hotărârea sa din 2 noiembrie 2005, Curtea de Apel din Cluj a dispus înlocuirea măsurii de detenție provizorie cu repunerea în libertate a reclamantului însoțită de o interdicție de a părăsi țara, considerent, la declarațiile statului, că o nouă prelungire a detenției provizorii care ar adăuga la timpul deja în detenție, și anume un an, două luni și șase zile - o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din convenție. Prin urmare, guvernul susține că reclamantul a beneficiat atât de recunoașterea, de către o instanță națională, a încălcării dispoziției relevante din convenție, cât și de repararea corespunzătoare, și anume de eliberarea imediată. Pe de altă parte, consideră că reclamantul ar fi putut, pe baza acestei constatări, să inițieze o acțiune în despăgubire în fața instanțelor interne. 23. Subsidiar, guvernul consideră că națiunea nu a încălcat art. 5 alin. (3) din Convenție. Tribunalul declară că, din cauza lipsei unei căi de atac din partea reclamantului împotriva unei părți din deciziile de prelungire a detenției provizorii, Curtea nu poate lua în considerare decât perioadele de prelungire care fac obiectul deciziilor contestate de reclamant. Acest lucru ar conduce la o durată totală de nouă luni și douăzeci și cinci de zile, ceea ce, în opinia sa, este rezonabil în circumstanțele din speță, având în vedere motivele prezentate de instanțele naționale, în special gravitatea dreptului de proprietate și faptul că reclamantul fusese deja condamnat la penalitate anterior 24. În acest scop, reclamantul nu este exprimat cu privire la aceste aspecte în termenul care i-a fost acordat. 25. Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare excepția de la competența personală a guvernului, deoarece această parte a cererii este, în orice caz, în mod evident nefondată din motivele următoare. 26. Curtea constată că, în prezenta cauză, perioada prevăzută la art. 5 alineatul (3) din Convenție a început la 3 septembrie 2004, data la care reclamantul a fost arestat și s-a încheiat la 26 septembrie 2005, data la care a fost condamnat în primă instanță prin hotărâre a tribunalului departamental de la Cluj (Solmaz c. Turcia, n 27561/02, §§ 23-24, 16 ianuarie 2007). După ruperea acestei hotărâri și ordinul de rejudecare acordat prin decizia din 2 noiembrie 2005, al instanței judecătorești Cluj, reclamantul a rămas în detenție provizorie încă o săptămână, până când recursul la Parchet a fost respins, prin Hotărârea din 9 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, data la care a fost eliberat. 27. Aceasta arată, de asemenea, că reclamantul a omis de patru ori să formuleze un recurs împotriva deciziilor înainte de a declara drept care a prelungit măsura de detenție provizorie. Prin urmare, Comisia consideră că perioadele de deținere care fac obiectul deciziilor înainte de a afirma dreptul împotriva căruia reclamantul nu a formulat nicio acțiune nu trebuie luate în considerare la calcularea duratei detenției provizorii a persoanei vizate (Degeratu c. România, nr 35104/02, § 39, 6 iulie 2010). 28. În consecință, perioada de detenție provizorie care trebuie luată în considerare este de șapte luni și două săptămâni. 29. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al acestei perioade nu poate fi apreciat in abstract, dar numai având în vedere circumstanțele din speță, în special motivele prezentate de instanțele naționale pentru a justifica menținerea în detenție provizorie pe toată durata acestei perioade (Erimescu c. România (dec.), n 33762/05, § 24, 18 ianuarie 2011). 30. Comisia reamintește, de asemenea, că art. 5 alineatul (3) din convenție prevede că reținerea provizorie înainte de pronunțarea hotărârii nu trebuie să depășească un termen rezonabil și că autoritățile judiciare competente trebuie să examineze în mod regulat persistența unor motive relevante și suficiente pentru a legitima privarea de libertate (assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 154, Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1998-VIII, Rossi c. Franța, nr. 60468/08, § 78, 18 octombrie 2012. În jurisprudența sa, Curtea a recunoscut patru motive fundamentale care ar putea justifica reținerea provizorie a unei persoane acuzate de comiterea unei infracțiuni: riscul ca persoana acuzată să nu fugă; riscul ca, după ce va fi eliberat, să nu afecteze administrarea justiției, riscul de a comite noi infracțiuni și riscul de eliberare a ordinii publice. Comisia a considerat, de asemenea, că instanțele judecătorești care acționează cu privire la oportunitatea menținerii recurentului în detenție provizorie trebuie să se dea în judecată cu privire la un set de elemente relevante concrete, care să confirme necesitatea acestei măsuri (a se vedea, printre altele, Georgiou c. Grecia (dec.), nr. 8710/08, 22 martie 2011). 31. Existența și persistența unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată de a comite o infracțiune este o condiție sine qua non Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. În acest sens, Comisia ar trebui să analizeze dacă autoritățile naționale competente au acordat o atenție deosebită procedurii (Labita, citată anterior, § 152-153 32). Curtea amintește, în sfârșit, că este în primul rând responsabilitatea autorităților judiciare naționale să se asigure că, într-un anumit caz, detenția provizorie a unui inculpat nu depășește o durată rezonabilă. În acest scop, este necesar ca, ținând seama în mod corespunzător de principiul prezumției de nevinovăție, să examineze toate circumstanțele de natură să ateste sau să contrazică existența unei cerințe de interes public care justifică o derogare de la regula prevăzută la art. 5 și să prezinte un raport în deciziile lor privind cererile de extindere. În lumina motivelor care figurează în aceste decizii și pe baza faptelor necontestate indicate de către Comisie în motivele pe care Curtea trebuie să le determine dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 3 ( McKay c. Regatul Unit [GC], nr. 543/03, § 43 CEDH 2006 X și Erimescu, decizia menționată anterior, § 26. 33. În speță, Curtea constată că decizia de a pune reclamantul în detenție provizorie a fost luată de instanță la 3 septembrie 2004, după o examinare atentă a cererii de Parchet și a înscrisurilor din dosar. 34. Curtea ia act apoi de faptul că tribunalele interne au efectuat periodic, fie din oficiu, fie la cererea reclamantului, controlul legalității și oportunitatea menținerii în detenție în cauză. În această privință, Comisia constată că deciziile de prelungire a detenției au fost motivate în mod corespunzător și că autoritățile competente au efectuat o examinare concretă a situației și a personalității reclamantului. În cazul în care anumite hotărâri pronunțate în cauza s-au întemeiat pe un raționament apropiat și pe aceleași motive, acest lucru ar putea fi explicat de perioada relativ limitată dintre aceste decizii și de faptul că raționamentul reținut inițial nu și-a pierdut relevanța în acest interval (a se vedea mutatis mutandis Georgiou, decizia menționată anterior, și Mureșan c. România (dec.), n 52936/09, 26 noiembrie 2013). 35. Curtea ia notă de faptul că instanțele interne au justificat necesitatea de a-l menține pe reclamant în detenție provizorie prin faptul că a fost recidivist, el fusese deja condamnat la o pedeapsă cu închisoarea cu suspendare și că acuzația pe care o avea asupra sa era gravă din moment ce se raporta la executarea justiției, astfel încât ar fi trebuit, de asemenea, să se păstreze încrederea publicului în probitatea magistraților. În opinia Curții, instanțele naționale au dat motive pertinente și suficiente pentru a justifica menținerea reclamantului în detenție provizorie, nu numai pe baza motivului întemeiat pe starea de recidivă în care se afla reclamantul (a se vedea mutatis mutandis Clooth c. Belgia, 12 decembrie 1991, § 40, seria A n 225). În ceea ce privește diligența autorităților în desfășurarea anchetei, Curtea constată că urmărirea penală împotriva reclamantului a condus, la numai două săptămâni după detenție, la trimiterea sa în instanță. După înscrierea sa în rolul instanțelor, procedura nu a cunoscut o durată excesivă sau perioade de inactivitate vădită. Prin urmare, nu se poate recuza autorităților judiciare nicio lipsă de diligență în prelucrarea cauzei. 36. În Hotărârea sa din 2 noiembrie 2005, evaluând din nou toate elementele dosarului, instanța de apel a Clujului a concluzionat că a fost mai potrivit să-l mențină pe reclamant în detenție. Această concluzie nu este în contradicție cu deciziile anterioare de menținere în detenție din moment ce, în fiecare moment al procedurii, autoritățile interne trebuie să evalueze în mod liber elementele care justifică prelungirea detenției și caracterul relevant și suficient al motivelor de-a lungul timpului. 37. Având în vedere cele de mai sus, rezultă că acest aspect este în mod evident greșit întemeiat și că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă