Secțiunea a treia Cerere nr. 3084/04 Claudiu ROȘCA PELEU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 9 decembrie 2014, într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Gritco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Stephen Phillips, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 5 august 2004, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de recurentul Claudiu Roșca Peleu, este un resortisant român născut în 1974 și rezident în Oradea. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Mateuț, avocat la Cluj-Napoca. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 19 mai 2004, reclamantul a fost arestat de poliție sub acuzația de participare la o rețea internațională de trafic de mașini furate. A fost pus în custodie provizorie la depozitul poliției din București. În cele din urmă, a fost transferat în închisoarea Jilava. La cererea Parchetului, tribunalele interne au prelungit reținerea provizorie a reclamantului până la 4 februarie 2005 când a fost eliberat cu obligația de a nu părăsi țara. Prin hotărârea definitivă din 11 ianuarie 2008, tribunalul de primă instanță din București l-a relaxat pe reclamant pe motiv că nu a comis faptele de care fusese acuzat. La 26 noiembrie 2008, reclamantul a inițiat o procedură bazată pe dispozițiile Codului de procedură penală în scopul de a obține despăgubiri pentru privarea de libertate și a solicitat repararea prejudiciului material și moral cauzat de plasarea și menținerea acestuia în detenție în condiții degradante. Prin hotărârea din 21 decembrie 2009, Tribunalul județean din Bihor a acceptat acțiunea și, având în vedere că reclamantul fusese victima unei erori judiciare, că a fost privat de libertate fără temei juridic și că a fost deținut în condiții degradante, i-a acordat 100 000 EUR pentru prejudiciul moral și pentru prejudiciile materiale în valoare de aproximativ 28 000 EUR. Acuzarea a fost parțial primită printr-o hotărâre din 27 mai 2010 din hotărârea Tribunalului din Oradea. Aceasta din urmă a confirmat existența erorii judiciare și, citând Convenția europeană și jurisprudența Curții, a considerat că reclamantul fusese victima încălcării drepturilor garantate prin articolele 3, 5, 6 și 8 din convenție. După examinarea circumstanțelor din speță, aceasta a redus totuși valoarea prejudiciului moral la 75 000 EUR. 10. Administrația a executat la data de executare a hotărârii judecătorești de recurs printr-o plată efectuată la 16 mai 2012. 11. În pofida a două cazuri decise de Înalta Curte de Casație și Justiție, urmate de trimiterea dosarului la Curtea, aceasta din urmă a confirmat condamnarea statului la plata sumelor menționate anterior. Ultimul recurs al Parchetului a fost respins printr-o hotărâre definitivă a Înaltei Curii din 12 iunie 2014. Invocând articolele 3 și 5 din Convenție, reclamantul se plânge de plasarea și menținerea sa în detenție, precum și de condițiile rele de detenție. ÎN DREPT 13. Guvernul consideră că reclamantul a obținut o redresare adecvată și că nu mai poate pretinde că este victimă în sensul articolului 34 din Convenție. 14. Reclamantul își menține cererea. 15. Curtea reamintește că, atunci când autoritățile naționale au constatat o încălcare a drepturilor garantate de Convenție și când decizia lor constituie o redresare adecvată și suficientă a acesteia, partea în cauză nu se mai poate considera victimă în sensul art. 34 din Convenție. Atunci când a fost recunoscută, explicită sau cel puțin în esență încălcarea, urmată de o reparație adecvată și suficientă, natura subsidiară a mecanismului de protecție a Convenției împiedică examinarea de către Curte (Eckle c. Germania, 15 iulie 1982, § 70, seria A n Jensen c. Danemarca (dec.), n 48470/99, CEDH 2001 Cataldo c. Italia (dec.), n 45656/99, CEDH 2004 Caraher c. Regatul Unit (dec.), n 24520/94, CEDO 2000-I Hay c. Regatul Unit (dec.), n 41894/98, CEDO 2000 XI și Göktepe c. Turcia (dec.), n 64731/01, 26 aprilie 2005). 16. Pierderea calității de victimă depinde, printre altele, de natura dreptului a cărui încălcare este pretinsă, de motivarea deciziei (Jensen) Decizia menționată mai sus) și persistența consecințelor dezavantajoase asupra întreprinderii în cauză după această decizie (Freimas și Līdums c. Letonia, nr. 73443/01 și 74860/01, § 68, 9 februarie 2006). 17. Prin urmare, calitatea de victimă a unui reclamant poate depinde de dreptul la despăgubiri care i-a fost acordat la nivel național pentru situația în care acesta se plânge în fața Curții. Caracterul adecvat și suficient al redresării oferite reclamantului depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, având în vedere în special natura încălcării Convenției care se află în joc ( Gäfgen c. Germania [GC], nr 22978/05, § 116, CEDH 2010). 18. În speță, Curtea constată mai întâi că instanțele interne au recunoscut în mod clar că reclamantul a fost victima unei erori judiciare și că acesta a fost deținut în condiții degradante. Prin urmare, a existat o recunoaștere explicită a unei încălcări a articolelor 3 și 5 din convenție. 19. Curtea observă apoi că instanțele menționate au acordat, de asemenea, indemnizații substanțiale. Suma totală acordată de instanțele naționale a fost de aproximativ 103 000 EUR. 20. Curtea constată că această sumă este mai mare decât sumele acordate în general de Curte în acest tip de afaceri (a se vedea în special Iacov Stanciu c. România, 35972/05, §§ 173 și următoarele., 24 iulie 2012 și jurisprudența citată anterior). 21.În ceea ce privește termenul de plată a despăgubirilor, Curtea constată că plata a avut loc înainte de încheierea procedurii de încuviințare. Având în vedere numeroase căi și trimiteri la dosar, Curtea consideră că acest termen nu a fost rezonabil. 22. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că a existat un Redresarea corespunzătoare a dreptului la libertatea reclamantului și dreptul său de a nu fi supus tratamentelor degradante. Prin urmare, reclamantul nu mai poate să își exprime în mod expres Josep Casadevall Moduler Președinte
Requête n
o
30484/04
Claudiu ROȘCA PELĂU
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 9 décembre 2014 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Ján Šikuta,
Dragoljub Popović,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Grițco,
Iulia Antoanella Motoc,
juges,
et de Stephen Phillips,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 5 août 2004,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Claudiu Roșca Pelău, est un ressortissant roumain né en 1974 et résidant à Oradea. Il a été représenté devant la Cour par M
e
G.
Mateuț, avocat à Cluj-Napoca.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Le 19 mai 2004, le requérant fut arrêté par la police sous l’accusation de participation à un réseau de trafic international de voitures volées. Il fut placé en détention provisoire au dépôt de la police de Bucarest. Ultérieurement, il fut transféré dans la prison de Jilava.
5.
Sur demande du parquet, les tribunaux internes prolongèrent la détention provisoire du requérant jusqu’au 4 février 2005 quand il fut remis en liberté avec l’obligation de ne pas quitter le pays.
6.
Par un jugement définitif du 11 janvier 2008, le tribunal de première instance de Bucarest relaxa le requérant au motif qu’il n’avait pas commis les faits dont il avait été accusé.
7.
Le 26 novembre 2008, le requérant entama une procédure fondée sur les dispositions du code de procédure pénale dans le but d’obtenir une
indemnisation pour la privation de liberté. Il réclamait la réparation du préjudice matériel et moral provoqué par son placement et son maintien en détention dans des conditions dégradantes.
8.
Par un jugement du 21 décembre 2009, le tribunal départemental de Bihor accueillit l’action et, constatant que le requérant avait été la victime d’une erreur judiciaire, qu’il avait été privé de liberté sans base légale et qu’il avait été détenu dans des conditions dégradantes, lui octroya 100
000
euros (EUR) pour le préjudice moral et l’équivalant d’environ 28
000
EUR pour le préjudice matériel.
9.
L’appel du parquet fut partiellement accueilli par un arrêt du 27
mai 2010 de la cour d’appel d’Oradea. Cette dernière confirma l’existence de l’erreur judiciaire et, citant la Convention européenne et la jurisprudence de la Cour, estima que le requérant avait été victime des violations des droits garantis par les articles 3, 5, 6 et 8 de la Convention. Après examen des circonstances de l’espèce, elle diminua toutefois le montant du préjudice moral à 75
10.
L’administration exécuta l’arrêt de la cour d’appel par un versement effectué le 16 mai 2012.
11.
Malgré deux cassations décidées par la Haute Cour de Cassation et de Justice, suivies du renvoi du dossier à la cour d’appel, cette dernière confirma la condamnation de l’État au versement des sommes susmentionnées. Le dernier pourvoi du parquet fut rejeté par un arrêt définitif de la Haute Cour du 12 juin 2014.
12.
Invoquant les articles 3 et 5 de la Convention, le requérant se plaint de l’illégalité de son placement et de son maintien en détention, ainsi que des mauvaises conditions de détention.
13.
Le Gouvernement considère que le requérant a obtenu un
redressement approprié et qu’il ne peut plus se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention.
14.
Le requérant maintient sa requête.
15.
La Cour rappelle que, lorsque les autorités nationales ont constaté une violation des droits garantis par la Convention et que leur décision constitue un redressement approprié et suffisant de celle-ci, la partie concernée ne peut plus se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention. Lorsqu’il y a eu reconnaissance, explicite ou au moins en substance de la violation, suivie d’une réparation appropriée et suffisante, la nature subsidiaire du mécanisme de protection de la Convention empêche un examen de la part de la Cour (
Eckle c. Allemagne
, 15 juillet 1982, §§
64
‑
70, série
A n
o
51
;
Jensen c.
Danemark
(déc.), n
o
‑
X
;
Cataldo c. Italie
(déc.), n
o
‑
VI
;
Caraher c.
Royaume-Uni
(déc.), n
o
;
Hay c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
‑
XI, et
Göktepe c. Turquie
(déc.), n
o
64731/01, 26
avril 2005).
16.
La perte de la qualité de victime dépend, notamment, de la nature du droit dont la violation est alléguée, de la motivation de la décision (
Jensen
,
décision précitée) et de la persistance des conséquences désavantageuses pour l’intéressé après cette décision (
Freimanis et Līdums c. Lettonie
, n
os
73443/01 et 74860/01, § 68, 9 février 2006).
17.
La qualité de victime d’un requérant peut donc dépendre de l’indemnisation qui lui a été accordée au niveau national pour la situation dont celui-ci se plaint devant la Cour. Le caractère approprié et suffisant du redressement offert au requérant dépend de l’ensemble des circonstances de la cause, eu égard en particulier à la nature de la violation de la Convention qui se trouve en jeu (
Gäfgen c. Allemagne
[GC], n
o
18.
En l’espèce, la Cour observe d’abord que les juridictions internes ont clairement reconnu que le requérant a été victime d’une erreur judiciaire et que celui-ci avait été détenu dans des conditions dégradantes. Il y a donc eu reconnaissance explicite d’une violation des articles 3 et 5 de la Convention.
19.
La Cour note ensuite que lesdites juridictions ont également octroyé des indemnités substantielles. Le montant global accordé par les juridictions nationales a été d’environ 103
20.
La Cour constate que cette somme est supérieure aux montants généralement octroyés par la Cour dans ce type d’affaires (voir notamment
Iacov Stanciu c.
Roumanie
, n
o
35972/05, §§ 173 et suiv., 24 juillet 2012 et la jurisprudence citée).
21.
S’agissant du délai de paiement des indemnités, la Cour constate que le versement a eu lieu avant la fin de la procédure d’indemnisation. Au vu de nombreuses cassations et renvois du dossier, la Cour estime que ce délai n’a pas été déraisonnable.
22.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour considère qu’il y a eu un
redressement approprié de l’atteinte au droit à la liberté du requérant et à son droit à ne pas être soumis aux traitements dégradants. Par conséquent, le requérant ne peut plus se prétendre «
victime
», au sens de l’article 34 de la Convention, d’une violation des articles
5 et 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stephen Phillips
Josep Casadevall
Greffier
Président