ÎNAPOI LA REZULTATE CtEDO

Sursă originală

CtEDO 09.12.2003 AI

TANASE et 23 AUTRES contre la ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

09.12.2003

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Partiellement irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

TANASE et 23 AUTRES contre la ROUMANIE (CtEDO, 2003)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA

DECIZIE PARȚIALĂ

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii n

62954/00

prezentată de Vasile TANASE și 23 de alții

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), sesizată la 9 decembrie 2003 într-o cameră compusă din:

Domnii

J.-P.

Costa

președinte

Loucaides

Bîrsan

Jungwiert

Butkevych

Doamnele

Thomassen

Mularoni,

judecători

și de Doamna

Dollé,

grefieră de secțiune

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 28 august 2000,

După deliberare, pronunță următoarea decizie

PE FAPTE

Reclamanții sunt 24 de cetățeni români aparținând grupului etnic al rromilor. La momentul faptelor care formează obiectul acestui caz, toți reședeau la Bolintin Deal, județul Giurgiu.

Primul reclamant, d-l Vasile Tănase, a decedat în 2000. Este reprezentat în fața Curții de soția sa, Doamna Elena Tănase, născută în 1968.

Ceilalți reclamanți sunt

: Domnii

Constantin

Catalan

(al doilea reclamant), născut în 1936

;

Victor

Păun

(al treilea reclamant), născut în 1952

;

Ion

Rupiță

(al patrulea reclamant), născut în 1957

;

Paul

Catalan

(al cincilea reclamant)

;

Nicolae Ion

(al șaselea reclamant), născut în 1974

;

Sidef

Niculae

(al șaptelea reclamant), născut în 1966

;

Petre

Panciu

(al optulea reclamant), născut în 1940

; Stoica

Răducanu

(al nouălea reclamant), născut în 1952

;

Emilian

Niculae

(al zecelea reclamant), născut în 1963

;

Călin

Ion

(al unsprezecelea reclamant), născut în 1928

;

Alexandru

Nicolae

(al doisprezecelea reclamant), născut în

1941

;

Dumitru

Catalan

(al treisprezecelea reclamant), născut în 1957

;

Ion

Nicolae

(al paisprezecelea reclamant), născut în 1956

;

Gheorghe

Staicu

(al cincisprezecelea reclamant), născut în 1949

;

Arestița Ion

(al șaisprezecelea reclamant), născută în 1942

;

Ștefan Catalan

(al șaptesprezecelea reclamant), născut în 1963

;

Botonică

Dumitru

(al optsprezecelea reclamant), născut în 1980

; și Doamna

Claudia

Florea

(cea de-a nouăsprezecelea reclamantă), născută în 1973.

Pentru următorii reclamanți, decedați după introducerea cererii în fața Curții, moștenitorii lor au exprimat dorința de a continua procesul

: D-l

Iarca

Mitea (al douăzecilea reclamant), decedat, reprezentat de d-l

Gheorghe

Dumitru

; D-l Marin Catalan (al douăzeci și unulea reclamant), decedat în 2000, reprezentat de d-l

Grecu

Catalan

, născut în 1969

; D-l

Ion

Catalan (al douăzeci și doilea reclamant), decedat în 2001, reprezentat de Doamna

Irina

Catalan

, născută în 1980

; D-l Ion Ion (al douăzeci și treilea reclamant), decedat în 2001, este reprezentat de d-l

Tudor

Ion

, născut în 1971

; și D-l

Lucian

Niculae (al douăzeci și patrulea reclamant), decedat în 2000, reprezentat de Doamna

Ioana

Constantin

, născută în 1938.

Toți reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de d-l Emilian Niculae și de Asociația Studenților Rromi (Asociatia Studentilor Rromi), din care el face parte.

Împrejurările cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

Incidentele din 7 aprilie și 7 mai 1991 și consecințele lor

În noaptea din 6 pe 7 aprilie 1991, I.T., un rrom locuind în satul Bolintin Deal, a ucis pe alt localnic, non-rrom. Ziua următoare, declarând-se revoltați de omucidere, un grup de peste două mii de locuitori non-rromi ai satului, precum și din satul vecin, Mihai Vodă, însoțiți de preot și primar, s-au strâns la centrul satului, atrași de clopotul bisericii și sirena instituției culturale din sat. Localnicii au început să huie împotriva rromilor și au hotărât să-i expulzeze din sat. S-au îndreptat spre casa lui I.T., și au tăiat firele electrice; au intrat în casă și au distrus toate bunurile, ușile și ferestrele și în final au dat foc casei. Ulterior, au incendiat alte douăzeci de case aparținând reclamanților și toate bunurile aflate în interiorul și în jurul acestor case. După aceea, localnicii s-au îndreptat spre satul vecin, Mihai Vodă, unde au dat foc la alte case aparținând reclamanților.

Drept urmare, întreaga comunitate rromă a părăsit satul și a rămas o lună fără adăpost.

La 5 mai 1991, locuitori non-rromi ai comunei, reuniți într-o adunare locală, au hotărât să continue acțiunile împotriva rromilor dacă aceștia ar încerca să se întoarcă în sat.

La 7 mai 1991, rromii s-au întors în sat pentru a negocia cu comunitatea non-rromă reintegrarea în posesia bunurilor lor. Localnicii non-rromi s-au strâns din nou la centrul satului, atrași de clopot și sirenă și, însoțiți de preot și primar, au dat foc la alte patru case aparținând reclamanților.

Reclamanții indică faptul că poliția i-a ajutat să iasă din sat, dar nu a făcut nimic pentru a-și proteja proprietatea, care a fost distrusă de localnicii non-rromi în timpul evacuării lor din sat de către poliție.

Conform reclamanților, acțiunile îndreptate împotriva lor au continuat chiar și după aceste incidente, ca urmare a cărora au fost obligați să se ascundă opt luni în pădure, fără mâncare, supraviețuind cu ajutorul altor comunități rromice și fără nicio ajutor din partea autorităților. Localnicii non-rromi le-ar fi interzis accesul la sat, la biserica ortodoxă și la cimitir, pentru a nu-și înmormânta un membru al comunității rromice decedat. Mass-media română ar fi creat despre ei o imagine stereotipă rasistă, care a contribuit la tratamentele discriminatorii la adresa lor. Autoritățile nu ar fi făcut nimic pentru a potoli conflictul dintre cele două comunități și, în plus, opt ani după incidente, reclamanții sunt încă lipsiți de asistență medicală și socială, de domiciliu stabil și de muncă, precum și de posibilitatea pentru copiii lor să urmeze educația școlară. Susțin că din cauza tuturor acestor dificultăți, trăiesc din momentul incendierilor caselor lor în condiții inumane.

Rezultă din dosarul cauzei că la o dată neprecizată, reclamanții și-au vândut terenurile unor terți.

Procedura în fața tribunalelor naționale

În aprilie 1991, reclamanții au depus o plângere penală împotriva presupușilor autori ai faptelor mai sus relatate. Constituindu-se părți civile în această procedură, au cerut daune-interese pentru distrugerea bunurilor lor imobiliare, precum și pentru bunurile mobile aflate în casele distruse în cursul incidentelor.

La 17 octombrie 1996, ancheta penală privind incidentele fiind finalizată, procurorul de pe lângă tribunalul județean al Giurgiului a trimis în judecată treisprezece locuitori pe care îi considera vinovați de încălcarea domiciliului, distrugerea bunurilor și asociere în scopul comiterii de infracțiuni, infracțiuni interzise de articolele 192 § 2, 217 § 4 și 323 §§ 2 și 3 din codul penal.

La 27 ianuarie 1997, Curtea Supremă de Justiție a trimis cauza spre examinare la tribunalul de primă instanță din București. În fața acestui tribunal, reclamanții au cerut daune-interese pentru bunurile imobiliare și mobile conform unei expertize efectuate în 1994 și reactualizate pentru a ține cont de rata inflației stabilită de Comisia Națională de Statistică.

Prin sentința din 18 mai 1998, tribunalul a condamnat treisprezece locuitori pentru încălcarea domiciliului și distrugerea bunurilor, infracțiuni interzise de articolele 192 § 2, 217 § 4 din codul penal, la pedepse de trei până la șase luni închisoare cu suspendare. Tribunalul a reținut că reuniunea localnicilor fiind spontană, nu putea constitui elementul subiectiv al infracțiunii de asociere în scopul comiterii de infracțiuni, interzisă de art. 323 §§ 1 și 2 din codul penal, deoarece localnicii nu au avut o asemenea intenție, dat fiind că era revolta și tulburarea cauzate de omucidere în noaptea din 6 pe 7 aprilie 1991 care i-au determinat să reacționeze astfel. Tribunalul a reținut și în favoarea autorilor scuza provocării, prevăzută de art. 73 b) din codul penal, și le-a acordat beneficiul circumstanțelor atenuante.

Prin urmare, tribunalul a făcut doar parțial cinste cererii reclamanților privind acordarea de daune-interese, reducând la jumătate suma solicitată. Bazându-se pe expertiza din 1994 și respingând reactualizarea prejudiciului în funcție de rata inflației, tribunalul a pronunțat astfel

„

[tribunalul] va lua în considerare expertiza din 1994, nici o parte nesolicitând o nouă expertiză și va diminua valoarea daunelor-interese la jumătate, pe motiv că a reținut pentru autori scuza provocării, și anume o vină comună a victimelor și autorilor care a cauzat prejudiciul.

Privind bunurile mobile (...) tribunalul nu acordă nicio compensare, pe motiv că existența și distrugerea lor nu au fost dovedite.

În această sentință, reclamanții sunt numiți de mai multe ori „țigani" de judecători. Astfel, expunând faptele cauzei, tribunalul se exprimă în termenii următori

„

Ca urmare a unui omucidere (...) comis de un țigan împotriva unui cetățean român (...) peste două mii de persoane (...) s-au strâns. Spontan, au început (...) să se înțeleagă pentru a-i expulza pe țigani din sat, precum și pentru a distruge și a incendia bunurile lor

(...)

La 7 mai 1991, încă tulburați de acest eveniment, ca urmare a întoarcerii țiganilor anterior expulzați (...) inculpații au dat foc la alte patru case de țigani.

Pentru a individualiza pedepsele aplicate celor treisprezece locuitori, tribunalul a reținut că

„

(...) va lua în considerare faptul că (...) art. 73 b) este aplicabil în această cauză, faptele fiind comise din cauza tulburării provocate de faptul că una dintre victime a omorât pe altă persoană și autorii au încercat spontan să găsească un remediu pentru infracțiunea comisă de acest țigan.

Acești termeni au fost ulterior preluați de toate celelalte instanțe judecătorești care s-au pronunțat asupra faptelor cererii, și anume tribunalul județean din București, în decizia sa din 4 ianuarie 1999 și curtea de apel din București, în hotărârea sa din 27 mai 1999.

Reclamanții au atacat prin apel sentința din 18 mai 1998 în voletul civil, solicitând repararea integrală a prejudiciului lor, precum și o nouă expertiză pentru evaluarea prejudiciilor cauzate bunurilor lor mobile și imobiliare.

Prin decizie de cale procesuală din 15 decembrie 1998, tribunalul a respins cererile reclamanților pentru o nouă expertiză, precum și pentru audierile de noi martori, ca neîntemeiate.

Prin decizie din 4 ianuarie 1999, tribunalul județean din București a respins apelul părților civile, pe motiv că nu au dovedit că au suferit prejudiciu superior celui evaluat de tribunalul de primă instanță. A reținut

„

Părțile civile (...) au criticat sentința tribunalului de primă instanță privind suma daunelor-interese acordate, apreciind că aceasta nu reparază corespunzător prejudiciul și au solicitat o nouă expertiză pentru bunurile imobiliare și mobile (...)

(...) tribunalul respinge apelul părților civile (...) pe motiv că nu au dovedit că prejudiciul este superior daunelor-interese acordate prin sentința tribunalului de primă instanță. Deși în notele de cale procesuală depuse părțile civile au propus pentru evaluarea daunelor-interese o metodă de calcul a inflației aleasă în mod arbitrar, tribunalul nu poate o reține deoarece nu se poate vorbi despre o expertiză a unui specialist a cărui forță probantă este contestată.

Prin urmare, a confirmat sentința tribunalului de primă instanță din 18 mai 1998 în voletul civil.

Tribunalul a constatat, de asemenea, curgerea prescripției speciale pentru răspunderea penală a autorilor (și anume peste șapte ani și jumătate de la incidente din aprilie și mai 1991), în conformitate cu articolele 122 d) și 124 din codul penal. Prin urmare, a pronunțat achitarea lor în voletul penal.

Reclamanții au formulat recurs împotriva acestei decizii, susținând, în voletul civil, că tribunalele inferioare au omis să exercite un rol activ privind calculul sumei daunelor-interese. Ei se plângeau, în plus, că toate cererile lor privind stabilirea prejudiciului au fost respinse. Subliniază că faptul că și-au vândut terenurile unor terți nu constituie repararea prejudiciului lor, iar inculpații rămân responsabili pentru prejudiciul cauzat de incidentele din aprilie-mai 1991. Invocau, de asemenea, aplicarea nejustificată de către tribunale a circumstanțelor atenuante și se plângeau de reducerea la jumătate a daunelor-interese. Privind voletul penal al deciziei, reclamanții au cerut, de asemenea, ca, ținând seama de declarațiile inculpaților privind participarea primarului și preotului comunei la incidente, o anchetă penală să fie deschisă împotriva primarului comunei.

Prin sentința definitivă din 27 mai 1999, curtea de apel din București a respins recursul reclamanților, pe motiv că tribunalele au apreciat corespunzător dovezile privind evaluarea prejudiciului, precum și aplicarea circumstanțelor atenuante pentru autorii prejudiciului. A reținut că nu intră în competența tribunalelor să ordoneze o nouă expertiză și a confirmat respingerea de către tribunalul județean a metodei de calcul a inflației propuse de reclamanți. Curtea a hotărât

„

(...) voletul civil a fost tranșat în conformitate cu principiile de evaluare a prejudiciului, tribunalul nefiind competent să ordoneze d'office o nouă expertiză, ceea ce numai părțile ar fi putut solicita, și pronunțindu-se asupra mijloacelor de probă solicitate de părți, inclusiv expertizele, respingând-le.

Curtea a respins, de asemenea, cererile reclamanților privind voletul penal, pe motiv că nu era permis părților civile să formuleze recurs în voletul penal al deciziei date în apel de tribunalul județean, în conformitate cu dreptul intern.

Dreptul intern relevant

Constituția

art. 16

„

(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilege și fără nicio discriminare.

Codul penal

art. 73 Circumstanțele atenuante

„

Constituie circumstanțe atenuante

: (...)

comiterea infracțiunii într-o stare de tulburare sau emoție causate de victimă, prin violență, atac grav la demnitatea persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.

art. 122 Prescripția răspunderii penale

„

(1)

Răspunderea penală se prescrie într-un termen de

cincisprezece ani când infracțiunea este pedepsită cu închisoare pe viață sau cu mai mult de cincisprezece ani de închisoare

;

zece ani când infracțiunea este pedepsită cu zece până la cincisprezece ani de închisoare

;

opt ani când infracțiunea este pedepsită cu cinci până la zece ani de închisoare

;

cinci ani când infracțiunea este pedepsită cu unu la cinci ani de închisoare

;

trei ani când infracțiunea este pedepsită cu unu an închisoare, maximum, sau cu amendă

;

(2)

Acești termeni curge de la data la care infracțiunea a fost comisă

(...)

art. 124 Prescripția specială

„

Răspunderea penală se prescrie (...) dacă termenul prevăzut de art. 122 este depășit de jumătate.

art. 192 Încălcarea domiciliului

„

(1)

Intrarea fără permisiune, în orice formă, într-o locuință, cameră, anexă sau loc închis, fără consimțământul persoanei care le folosește, precum și refuzul de a le părăsi la cererea acesteia, sunt pedepsite cu șase luni la patru ani de închisoare.

(2)

Când faptul este comis (...) de două sau mai multe persoane împreună, noaptea (...) este pedepsit cu trei până la zece ani de închisoare.

art. 217 Distrugere

„

(1)

Distrugerea, degradarea sau dăunarea unui bun aparținând altuia sau opreliștea măsurilor pentru conservarea sau salvgardarea unui asemenea bun, precum și opreliștea unor asemenea măsuri sunt pedepsite cu o lună la trei ani de închisoare (...)

(4)

Când distrugerea, degradarea sau dăunarea unui bun sunt comise prin incendiu, explozie sau prin mijloace similare și dacă cauzează un pericol public, sunt pedepsite cu trei până la cincisprezece ani de închisoare.

Codul de procedură penală

art. 337 Punerea în acuzare în cursul procesului penal

„

În cursul procesului penal, când sunt descoperite informații privind participarea unei alte persoane la infracțiunea sau la o altă infracțiune corelată comisă de inculpat, procurorul poate solicita punerea în acuzare a acestei persoane.

PRETENȚII

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng mai întâi de faptul că cauza lor nu a fost judecată într-un termen rezonabil de tribunalele interne. Ei susțin, în această privință, că procedura a durat mai mult de opt ani între data introducerii plângerii lor penale (aprilie 1991) și data deciziei definitive a curții de apel din București, din 27 mai 1999.

Ei se plâng, în plus, de faptul că tribunalele care au judecat cauza lor nu au fost independente și imparțiale. Ei susțin că judecătorii care au făcut parte din formațiile de judecată aparțin grupului majoritar al populației României (la fel ca și autorii incidentelor din aprilie-mai 1991) și că, în aceste circumstanțe, nu puteau fi imparțiali. Ei susțin pe acest punct că judecătorii au avut o atitudine disprețuitoare la adresa lor, numindu-i pe peiorativ „țigani" (țigani) în cursul procedurii. Ei subliniază că, după asemenea tratamente, nu mai puteau avea încredere în aceste tribunale.

Ei se plâng, în final, că cauza lor nu a fost judecată echitabil, deoarece tribunalele nu au acceptat cererile lor privind stabilirea prejudiciului, vizând în special o nouă expertiză pentru evaluarea amplitudinii sale.

Ei susțin că scuza provocării, reținută de tribunale în favoarea autorilor, având ca efect reducerea la jumătate a reparației acordate, este ilegală. Ei apreciază că calificarea juridică a faptelor de către tribunale nu este proporțională cu gravitatea consecințelor pe care aceasta le-a avut pentru ei.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ei se plâng de o încălcare a dreptului lor de proprietate, din cauza sumei reduse de daune-interese acordate de tribunalele interne, datorată refuzului instanțelor naționale de a exercita un rol activ pentru a determina amplitudinea prejudiciului, respingerii unei noi expertize și faptului că scuza provocării a fost reținută.

Invocând articolele 5 și 8 din Convenție, ei se plâng că dreptul lor la respectarea vieții private și familiale și al domiciliului a fost încălcat în cursul incidentelor din aprilie-mai 1991, care au dus la expulzarea lor din sat și că consecințele negative asupra vieții lor ale acestor incidente persistă în continuare. Ei subliniază pe acest punct implicarea reprezentantului puterii locale, și anume primarului, în declanșarea și desfășurarea incidentelor.

Apreciind că originea lor etnică a fost motivul atât al incidentelor din aprilie-mai 1991, la care au participat reprezentanți ai autorității locale, cât și al rezultatului procedurii care a urmat, ei susțin un tratament discriminator infligit de autorități, în încălcarea articolului 14 din Convenție, combinat în esență cu articolele 5, 6 § 1 și 8 din Convenție. Ei subliniază, în special, că sunt victime ale discriminării din partea tribunalelor, din cauza sumei reduse de daune-interese acordate și a termenilor folosiți de judecători la adresa lor.

PE BAZĂ DE DREPT

Reclamanții susțin o încălcare a dreptului lor de a vedea cauza judecată echitabil, într-un termen rezonabil și de un tribunal independent și imparțial, drept garantat de art. 6 § 1 din Convenție. Ei susțin, de asemenea, o încălcare a dreptului lor de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Ei se consideră victime ale unei încălcări a dreptului lor la respectarea vieții private, familiale și al domiciliului, garantat de art. 8 din Convenție, din cauza consecințelor incidentelor din aprilie-mai 1991 de care au fost victime. Ei estimează apoi că au suferit tratamente discriminatorii din cauza originii lor etnice, contrar articolului 14 combinat cu art. 6 § 1 și 8 din Convenție.

Curtea consideră că faptele care pot crea probleme sub aspectul articolului 8 din Convenție, singur sau combinat cu art. 14 din Convenție, pot crea, de asemenea, probleme sub aspectul articolului 3 din Convenție, singur sau combinat cu art. 14 precitat.

În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură de a se pronunța asupra admisibilității acestei părți a cererii și apreciază necesar să o comunice Guvernului pârât în conformitate cu art. 54 § 3 b) din Regulamentul său, în măsura în care faptele sunt posterioare ratificării Convenției de România.

Reclamanții susțin că incidentele din 7 aprilie și 7 mai 1991, la care au participat reprezentanți ai autorităților publice locale, și ca urmare a cărora au fost expulzați din sat, au prejudiciat drepturile garantate de articolele 5 și 8 din Convenție, singure sau combinate cu art. 14 din Convenție, dispoziții care sunt formulate astfel în părțile lor relevante

art. 5

„

Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță.

art. 8

„

Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, domiciliului și corespondenței.

art. 14

„

Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără distincție de nicio natură, în special pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau oricăror alte opinii, originii naționale sau sociale, apartenența la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricare alte situații.

Curtea constată că faptele litigioase sunt anterioare datei intrării în vigoare a Convenției pentru România, 24 iunie 1994. Or Convenția reglementează, pentru fiecare dintre Statele contractante, numai faptele posterioare intrării sale în vigoare pentru acel Stat. Rezultă că această parte a cererii este incompatibilă ratione temporis cu dispoziții Convenției, în sensul articolului 35 § 3.

Reclamanții susțin, de asemenea, o încălcare a dreptului lor la siguranță garantat de art. 5 din Convenție precitat, singur sau combinat cu art. 14 din Convenție, din cauza consecințelor incidentelor din aprilie-mai 1991 de care au fost victime.

Privind faptele posterioare ratificării Convenției de România, Curtea constată că reclamanții nu au suferit o încălcare arbitrară a libertății lor, așa cum este cerut pentru ca garanțiile articolului 5 să se poată aplica. Rezultă că această parte a cererii este evaziv neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Hotărăște

ca să amâne examinarea pretenții reclamanților privind durata procedurii în fața instanțelor judecătorești interne, echitatea procedurii, prejudiciul adus dreptului la respectarea vieții private și familiale și domiciliului reclamanților, precum și tratamentele inumane sau degradante suferite ca urmare a incidentelor de care au fost victime, prejudiciul adus dreptului lor de proprietate și discriminarea bazată pe origine etnică, în măsura în care pretenții sunt relative la perioada posterioară 20 iunie 1994

;

Declară

inadmisibilă restul cererii privind pretenții care sunt incompatibile ratione temporis cu dispoziții Convenției sau evaziv neîntemeiată.

Dollé

J.P.

Costa

Grefieră

Președinte