CASE OF S. v. DENMARK

La originea cauzei se află trei cereri (nr. 35553/12, 36678/12 și 36711/12) îndreptate împotriva Regatului Danemarcei prin care trei resortisanți ai acestui stat, domnii S., V. și A. („reclamanții”) au sesizat Curtea la 8 iunie 2012, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”). Președintele Marii Camere a admis cererea formulată de reclamanți de nedivulgare a identității [art. 47 § 4 din Regulamentul Curții („Regulamentul”)].

Reclamanții au fost reprezentați de domnul C. Bonnez, avocat în Aarhus, și de domnul T. Stadarfeld Jensen și doamna H. Ziebe, consilieri. Guvernul danez („guvernul”) a fost reprezentat de agentul său guvernamental, domnul T. Elling Rehfeld, consilier, de doamna N. Holst- Christensen și de domnii C. Wegener și J. van Deurs, consilieri.

Reclamanții au susținut în special că privarea de libertate la care au fost supuși cu titlu preventiv a constituit o încălcare a art. 5 § 1 din Convenție.

La 7 ianuarie 2014, capătul de cerere referitor la încălcarea art. 5 din Convenție a fost comunicat guvernului, iar capetele de cerere referitoare la Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 3 încălcarea art. 7 și 11 au fost declarate inadmisibile, în te meiul art. 54 § 3 din Regulament .

La 11 iulie 2017, o cameră a Secției a doua, compusă din Robert Spano, președinte, Julia Laffranque, Ledi Bianku, Nebojša Vučinić, Paul Lemmens, Jon Fridrik Kjølbro, Stéphanie Mourou- Vikström, judecători, și Stanley Nai smith, grefier de secție, s - a desesizat în favoarea Marii Camere, și niciuna dintre părți nu s - a opus (art. 30 și 72 din Regulament).

Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 § 4 și art. 26 § 5 din Convenție și art. 24 din Reg ulament.

Atât reclamanții, cât și guvernul au depus observații cu privire la admisibilitate și cu privire la fondul cererilor.

La 17 ianuarie 2018, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. S- au înfățișat: – pentru Guver n Domnul T. Elling Rehfeld, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, agent guvernamental , Doamna N. Holst- Christensen, din cadrul Ministerului Justiției, coagent guvernamental , Domnul C. Wegener, șeful secretariatului din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, Domnul J. van Deurs, șef serviciu din cadrul Ministerului Justiției, consilieri ; – pentru reclamanți Domnul C. Bonnez, avocat în cabinetul Bonnez & Ziebe, consilier , Domnul T. Stadarfeld Jensen, avocat , Doamna H. Ziebe, avocat, consilieri . Curtea a ascultat declarațiile și răspunsurile domnului Elling Rehfeld și ale domnului Bonnez la întrebările adresate de judecători. Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 4 ÎN DREPT I. Circumstanțele cauzei

Primul reclamant, domnul S., s- a născut în 1989. Al doilea reclamant, domnul V., și al treilea reclamant, domnul A., sunt născuți amândoi în 1982.

Sâmbătă, 10 octombrie 2009, de la orele 20 la orele 22, a avut loc un meci de fotbal între Danemarca și Suedia, la Copenhaga. Stadionul avea o capacitate de 38 000 de spectato ri. Întrucât poliția din Copenhaga primise rapoarte din partea serviciilor de informații care avertizau că mai multe grupuri de suporteri danezi și suedezi au intenția de a declanșa încăierări între huligani, și -a asigurat sprijin suplimentar din partea a 186 de polițiști. Aceștia îi cunoșteau pe membrii grupurilor locale și, în cea mai mare parte, au rămas în uniformă pe toată durata zilei .

Cei trei reclamanți au mers la Copenhaga pentru a asista la meci. Au fost arestați în cursul dimineții, în temeiu l art. 5 § 3 din legea poliției ( Politiloven – infra, pct. 29).

În total, poliția a arestat 138 de persoane (spectatori suspectați a fi huligani). Aproximativ jumătate dintre arestări au fost efectuate în cadrul unei proceduri penale, în temeiul art. 7 55 din legea privind administrarea justiției ( Retsplejeloven – infra, pct. 35). Celelalte arestări au fost efectuate în afara cadrului unei proceduri penale, în temeiul art. 5 § 3 din legea poliției.

Primul reclamant a fost reținut de la 16.45 până la 00.06, adică pentru o perioadă de 7 ore și 21 de minute.

Al doilea reclamant a fost reținut de la 15.50 până la 23.27, adică pentru o perioadă de 7 ore și 37 de minute.

Al treilea reclamant a fost reținut de la 15.50 până la 23.34, adică pentru o p erioadă de 7 ore și 44 de minute .

Ultimele tulburări care au condus la arestări în centrul orașului Copenhaga au avut loc între 22.51 și 23.

Potrivit rapoartelor, la 23.21, 35 de persoane (cele arestate la 22.51) erau reținute în tr - o furgonetă a poliției . 17. La 15 octombrie 2009, reprezentantul reclamanților a solicitat în numele acestora ca poliția să transmită dosarele unui judecător pentru a examina, în temeiul art. 43a din legea privind administrarea justiției, legalitatea privării de libertate la care fuseseră supuși. De asemenea, solicita despăgubiri pentru clienții săi, în temeiul art. 469 § 6 din aceeași lege. 18. La 4 noiembrie 2009, întrucât părțile au fost ascultate la locul desfășurării procesului, cauzele au fost aduse în fața tribunalului de primă instanță din Aarhus ( Retten i Århus ). Reclamanții, trei martori citați de aceștia, șeful operațiunii poliției și alți patru reprezentanți ai poliției au fost audiați. Cauza a fost examinată în cadrul a trei ședințe, desfășurate la 11 martie, 6 septembrie și 28 octombrie 2010. 19. Reclamanții au explicat că făceau parte dintr -un grup de aproximativ 25 de persoane din Aarhus, sosite la Copenhaga cu mult înainte de începere a Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 5 meciului, că s - au întâlnit cu niște prieteni din Copenhaga (între 5 și 10 persoane) și că au mers într - un bar. După aceea, potrivit spuselor lor, aproximativ 40 sau 50 de persoane au părăsit barul pentru a merge în alt bar, mai mare, situat în Strøget, o stradă comercială pietonală, dar poliția i -a condus către o stradă transversală și i -a arestat pe cel de- al doilea și pe cel de - al treilea reclamant, precum și alte 4 persoane. Tot potrivit versiunii reclamanților, primul reclamant se întâlnise cu alți prieteni, într -un alt bar. Mai târziu, avea să se întâlnească cu un prieten di n Aarhus, într- o piață aflat ă în fața Grădinilor Tivoli. A fost arestat în timp ce se afla cu respectivul priete n și îi telefona unui alt prieten din Copenhaga. Reclamanții au susținut că nu fuseseră implicați în nicio altercație și că nu avuseseră niciodată o astfel de intenție. Au confirmat că, în câteva rânduri, fuseseră arestați în legătură cu alte meciuri de fotbal. 20. Un „memorandum privind arestările efectuate în apropierea meciului internațional dintre Danemarca și Suedia din 10 octombrie 2009” a f ost transmis instanței de prim grad. Documentul întocmit de inspectorul - șef B.O., care asigurase comandamentul strategic al operațiunii, indica faptul că poliția primise rapoarte ale serviciilor de informații potrivit cărora grupuri de huligani din cele do uă țări plănuiau să se confrunte în ziua meciului. Potrivit memorandumului, riscul producerii unor încăierări era intensificat de faptul că meciul urma să înceapă abia la orele 20, ceea ce lăsa fiecărui grup suficient timp pentru a consuma mai întâi băutur i alcoolice. Pentru a preveni astfel de confruntări, poliția a prevăzut inițierea unui dialog cu suporterii/spectatorii, încă din cursul după - amiezii, atunci când primii dintre aceștia ar fi sosit, și, în caz de tulburări, să -i aresteze mai întâi pe instigatori, în temeiul art. 755 din legea privind administrarea justiției și să - i pună sub acuzare sau, dacă acest lucru nu ar fi fost posibil, să îi rețină în temeiul art. 5 § 3 din legea poliției. Având în vedere că, în temeiul acestei dispoziții, durata reți nerii nu trebuia să depășească 6 ore în măsura posibilului, memorandumul prevedea în mod expres că era de preferat să se evite să se facă arestări prea devreme în cursul zilei, deoarece persoana în cauză ar fi trebuit să fie liberată în timpul meciului sau imediat după încheierea acestuia, și ar fi putut să revină în centrul orașului pentru a participa la încăierări. Potrivit memorandumului, după -amiaza meciului s- a desfășurat după cum urmează. În jur de 15 h 41, prima mare încăierare dintre suporterii danezi și suporterii suedezi s -a declanșat în centrul orașului Copenhaga (piața Amagertorv, Strøget). Au fost arestate 5 sau 6 persoane, printre care al doilea și al treilea reclamant. În continuare, alți suporteri, printre care primul reclamant, au fost arestați în altă locație. Până la începerea meciului, mai mulți indivizi care erau la originea sau la conducerea încăierărilor au fost arestați, dar strategia a rămas cea a dialogului, pentru a se asigura că un număr cât mai mare de suporteri se comportă în mod adecvat și intră pe stadion pentru a asista la meci. După meci, o altă încăierare de mare amploare s - a declanșat în centrul orașului. Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 6 Numeroși suporteri sau huligani suedezi și danezi au fost arestați în acele momente. 21. În depoziția sa în fața tribunalului de primă instanță, inspectorul - șef B.O. a declarat în special următoarele: „[...] am asigurat comandamentul strategic al operațiunii desfășurate în cadrul meciului de fotbal internațional dintre Danemarca și Suedia la 10 octombrie 2009. Mă aflam în ca mera de control. Poliția primise rapoarte ale serviciilor de informații potrivit cărora grupuri de huligani din cele două țări plănuiau să se confrunte în ziua meciului. Prin urmare, poliția era pregătită ca publicul așteptat în ziua respectivă să nu fie u n public obișnuit, alcătuit din suporteri danezi și suedezi veniți să asiste la meci într- o ambianță festivă. Potrivit informațiilor primite de la informatorii poliției infiltrați în diferite rețele de suporteri, grupurile daneze și suedeze aveau intenția de a colabora [...] Pregătirile poliției vizau diverse locații din Copenhaga. Polițiștii aveau intenția să localizeze diferitele grupuri și să le vorbească, pentru a - i calma și pentru a liniști spiritele înainte ca grupurile să ajungă la stadion. Grupurile respective se îndreptau deja spre locație și au fost separate de mai multe patrule, aproximativ la orele 14, pe baza informațiilor potrivit cărora spectatorii vor ajunge mai devreme pentru a sărbători evenimentul. Polițiștii au reușit să repereze grupuril e de suporteri prin intermediul informatorilor, și s - a constatat că era vorba despre un grup suedez și un grup danez. Polițiștii au asistat la prima mare încăierare între huliganii danezi și huliganii suedezi în jurul orelor 15 h 40. Acest conflict a avut loc la mijlocul străzii comerciale pietonale Strøget, în fața barului D, unde era instalat grupul suedez. Anterior, polițiștii reperase ră grupurile daneze în curtea centrală a Boltens Gård . Potrivit informațiilor de care dispuneau, danezii participanți la încăierare erau suporteri ai cluburilor de fotbal Brøndby, Lyngby [Copenhaga] și AGF [Aarhus]. Aceste informații fuseseră colectate de polițiștii din orașele acestor cluburi. Polițiștii în cauză veniseră deja în Copenhaga, ș i i-au recunoscut pe suport eri. Polițiștii au fost într - o oarecare măsură surprinși de încăierare, dar au reușit să -i separe pe suporteri: i- au regrupat pe suedezi în barul D și i -au condus pe danezi spre Valkendorffs gade , o mică stradă transversală aflată mai departe de strada comercială pietonală. Suporterii danezi constituiau un grup format dintre 50 -60 de persoane. Nu știu cu exactitate câți indivizi au participat direct la încăierare, dar am înțeles, din informațiile furnizate de agenții din teren, că erau între 50 și 60 de persoane în fiecare tabără. În astfel de confruntări, este dificil să se cunoască totul cu p recizie. Mă aflam în camera de control, dar am rămas în contact periodic cu persoanele care se aflau în locul unde se produceau incidentele. Eu sunt cel care am hotărât, în temeiu l legii poliției, arestarea unor persoane care nu puteau fi acuzate de o infracțiune. F usese stabilit ca doar cei care instigau la încăierare să fie arestați. În măsura posibilului, polițiștii au încercat să evite arestarea prea multor persoane încă de dimineață, pentru că ar fi fost obligați să elibereze persoanele arestate fie în timpul meciului, fie imediat după final, ceea ce le - ar fi permis să revină în centrul orașului pentru a relua bătăile. Am făcut uz de informațiile oferite de informatorii [poliției] prezenți la fața locului pentru a- i repera pe șase dintre conducătorii lor, care au fost arestați. Acești indivizi erau deja cunoscuți serviciilor de poliție și polițiștii au observat, în ziua meciului, că aveau un comportament suspect. Este fire sc ca acest comportament să fi constituit elementul decisiv. Suspecții nu ar fi fost arestați dacă nu ar fi declanșat tulburări în ziua respectivă [...] Indivizii reținuți au fost puși în libertate după ce polițiștii au evaluat situația din centrul orașului Copenhaga. După miezul nopții, odată ce calmul a revenit în centrul orașului și poliția a considerat că nu mai exista nicio persoană care ar fi putut să fie antrenată Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 7 într- o încăierare cu persoanele eliberate, au început să fie puse în libertate persoane le arestate. Sunt, desigur, la curent cu regula celor 6 ore stabilită de legea poliției, dar uneori este necesar să se depășească această durată și, în seara partidei, polițiștii au reținut în mod deliberat mai mult de 6 ore persoanele arestate. Dacă actele de violență ar fi încetat înainte de expirarea termenului de 6 ore, nimic nu ar fi justificat reținerea persoanelor arestate. Scopul operațiunii a fost acela de a evita confruntările și încăierările, precum și situațiile de instabilitate, iar poliția a reevaluat ne încetat situația, pe toată durata reținerii părților interesa te. De regulă, atunci când meciurile au loc mai devreme în cursul zilei sau al săptămânii și oamenii nu reușesc să ajungă atât de devreme, nu există nicio problemă de aplicare a reguli i celor 6 ore. Echipa din camera de control includea un anchetator care a ră mas în contact permanent cu comisariatul Bellahøj pentru a evalua necesitatea privărilor de libertate. Persoanele care au fost arestate și acuzate de o infracțiune au fost eliberat e după terminarea meciului. Persoanele care au fost arestate în temeiul legii poliției au fost eliberate pe rând odată ce polițiștii au estimat, pe baza unei evaluări cuprinzătoare și generale, că riscul a fost îndepărtat. Am participat la aprecierea globală a duratei privărilor de libertate, nu și la evaluarea fiecărui caz individual. Camera de control a fost închisă la scurt timp după miezul nopții, atunci când observatorii amplasați în diverse locații din oraș au indicat că a revenit calmul și că oamenii se întorceau acasă sau la hotel. Astfel cum am afirmat deja, decizia de a libera persoanele arestate s-a bazat pe o evaluare generală făcută în camera de control; punerile în libertate au fost efectuate în mod concret la comisariatul din Bellahøj. Polițiștii au estimat că exista riscul ca indivizii arestați să se reîntâlnească și să declanșeze noi încăierări, dacă ar fi fost puși în libertate înainte să revină calmul în centrul orașului [...]”

În declarația sa, agentul de poliție P. W. a indicat: „[...] am participat în calitate de membru al unei patrule speciale la operațiunea polițienească desfășurată la Copenhaga la 10 octombrie 2009, în cadrul unui meci internațional. Poliția primise informații potrivit cărora huliganii din Aarhus in tenționau să se asocieze cu alți huligani danezi pentru a se bate cu suporterii suedezi. Poliția din Copenhaga a solicitat sprijinul polițiștilor din alte regiuni ale Danemarcei, care îi cunoșteau pe membrii grupurilor locale. Eu și colegii mei ne -am întâlnit în jurul orelor 11 pentru a pregăti operațiunea. Împreună cu unul din colegii mei de la poliția din Iutlanda de Est am patrulat în oraș în căutarea huliganilor din Aarhus pe care i -am fi putut recunoaște. Fiind informați că cei din Brøndby s -au adunat într-un bar, ne-am îndreptat spre ei. I- am recunoscut în special pe ei [pe primul și pe cel de -al doilea reclamant]. [Al doilea reclamant] era așezat lângă A, liderul South Side United (SSU), un grup local din Brøndby. Ambianța era plăcută și nu exista niciun semn de violență. Am rămas afară o vreme și am vorbit cu oamenii din Aarhus. Aceasta se întâmpla aproximativ la orele 13. Eu și colegul meu, precum și alți agenți, ne - am așezat în fața barului pentru a supraveghea ce se întâmplă. Am fost informați că suedezii și danez ii ar fi trebuit să se întâlnească ca să se bată. La un moment dat, huliganii danezi au început să iasă din bar. Au mers pe strada comercială pietonală în direcția pieței Amagertorv [situată la aproximativ 700 de metri d e bar]. Lucrez în patrula specială de patru ani și i - am întâlnit [pe primul și p e cel de -al doilea reclamant] de mai multe ori la încăierări care au avut loc în apropierea altor mec iuri de fotbal. I- am văzut participând la încăierări și i - am auzit strigând „White Pride Hooligan”. [La 10 octombrie], eu și colegii mei am urmat grupul și i -am informat despre faptele și gesturile lor pe polițiștii din camera de control. În momentul în care membrii grupului au ajuns în apropierea pieței Amagertorv, au observat vehicule de poliție blindate staționate transversal pe stradă, pentru a - i împiedica să se confrunte cu Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 8 suporterii suedezi. Huliganii danezi au fost obligați să se întoarcă și au fost regrupați pe o stradă transversală, unde li s - a verificat identitatea și au fost percheziționați. Patrula noas tră a primit instrucțiuni din partea polițiștilor din camera de control să -i izolăm pe principalii doi lideri ai huliganilor din Aarhus. Eu și colegul meu am căzut de acord să - i arestăm [pe cel de - al doilea și pe cel de -al treilea reclamant]. Acest lucru s- a derulat în mod pașnic. [Al doilea reclamant] a fost condus la secția de poliție, întrucât polițiștii l - au văzut vorbind cu A și îi cunoșteau antecedentele. [Al treilea reclamant] a fost de asemenea dus la secție, întrucât era cunoscut serviciilor de poliție. Am redactat un raport privind aceste arestări, câteva ore mai târ ziu. Referitor la partea de jos a probei condamnării cu numărul 46, și de continuare a sa în partea de sus a probei cu numărul 47 [pagini din raportul poliției p e care l -am redactat ], în care este indicat faptul că [al doilea și al treilea reclamant] au dat ordine celorlalți huligani din Aarhus, nu îmi mai amintesc detaliile în acest moment, dar dacă asta este ceea ce am scris, înseamnă că așa s -a întâmplat. Scopul pe care l- am urmărit pr in arestarea celor doi indivizi în cauză era, în opinia mea, să asigurăm calmul și să prevenim conflictele. Acest scop a fost atins întrucât, fiind prezent la meciul internațional, am constatat că, în mod evident, huliganilor din Aarhus le lipsea liderul. În momentul în care grupul care venea spre bar a fost direcționat spre strada transversală, câteva persoane au încercat probabil să se ascundă în mulțime, dar grupul a urmat instrucțiunile date de poliț ie. Suporterii „White Pride” sunt un grup extrem de bine structurat. Este clar că cineva îi coordonează. Liderii grupului dau ordine, care sunt executate. Cele trei grupuri prezente în bar (la 10 octombrie) veneau din Aarhus, Brøndby și Lyngby, iar membrii lor nu sunt în mod normal prieteni. Aceste grupuri au ieșit din bar împreună și s -au îndreptat împreună spre piața Amagertorv, unde ar fi trebuit să se afle huliganii suedez i.”

În declarația sa, agentul de poliție M. W. a indicat: „[...] am participat în calitate de conducător al unui câine de patrulare la operațiunea polițienească desfășurată la Copenhaga la 10 octombrie 2009. Am participat la reținerea administrativă a unei persoane [primul reclamant] în piața Axeltorv. Nu îmi aduc aminte numele persoanei în cauză, ci doar că am contribuit la arestarea sa. Împreună cu unul din colegii mei, supravegheam zona într- un vehicul staționat, în piața Axeltorv, când un bărbat în vârstă de 40 - 45 ani, ținându - l de mână pe fiul său de aproximativ 5 ani, a venit să ne spună că 3 persoane, care se aflau în apropiere ș i pe care ni le-a indicat cu degetul, se pare că pregăteau o încăierare, întrucât își chemau camarazii și le spuneau să se întâlnească la intrarea în Grădinile Tivoli, în tentativa de a declanșa o încăierare cu suporterii suedezi. De îndată ce i -a auzit pe cei trei indivizi chemându- și camarazii, trecătorul a venit să - i avertizeze pe polițiști , i - a arătat cu degetul ș i l -a indicat în special pe unul din cei trei. Acela era încă la telefon în momentul respectiv. Împreună cu colegul meu, am considerat că bărb atul care ne avertiza era credibil: nu avea aspectul unui suporter obișnuit al fotbalului . Am continuat să -l supraveghez pe individul care vorbea la telefon. În momentul în care cei trei suspecți au remarcat că eu și colegul meu i -am observat, s- au despărț it. L- am arestat pe bărbatul care vorbea la telefon. Unii dintre colegii mei care conduceau un camion de poliție blindat au sosit între t imp și i - au arestat pe ceilalți doi indivizi [. ..]”.

În declarația sa, inspectorul - șef P.J. a declarat următoarele: [...] am participat la plasarea în celulă a indivizilor arestați, validarea arestărilor și punerea în libertate a părților interesate. Atunci când poliția din Copenhaga planifică operațiuni de anvergură în cadrul cărora se așteaptă să efectueze numeroase arestări, Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 9 sunt în general responsabil să verific dacă procedurile -standard sunt respectate atunci când persoanele arestate sunt plasate în celulă în secția de poliție Bellahøj. În seara meciului, eram asistat de doi inspectori principali, și fiecare dintre aceștia era la rândul său asistat de doi colegi responsabili să percheziționeze persoanele arestate și să le fotografieze. În plus, echipa era asistată de alți 10 polițiști. Una dintre sarcinile mele consta în a verifica faptul că regula celor 6 ore a fos t respectată. Constatând că cele 6 ore expirau la 21 h 50 pentru doi dintre indivizii arestați în temeiul legii poliției, l-am apelat pe supervizorul aflat în camera de control înainte de expirarea termenului. În același moment, s - au declanșat încăierări pe străzi, și supraveghetorul aflat în camera de control a decis să nu le permită să plece celor doi indivizi. Era vorba despre a nu pune gaz pe foc. Această decizie a fost luată de supraveghetori, întrucât eu însumi nu aveam puterea de a o lua. Am comunicat cu colegii mei din camera de control de mai multe ori în seara respectivă, începând cu 21 h

Un mare număr de indivizi (136, în total) au fost aduși la secția de poliție până aproximativ la orele 23. Jumătate dintre aceștia fuseseră arestați în temeiul legii poliției. Am solicitat în mod regulat să aflu când putem începe, eu și colegii mei, să punem în libertate persoanele arestate. Nu am adresat această întrebare cu titlu individual pentru o anumită persoană, ci în general și în mod constant pentru to ate persoanele arestate, de îndată ce termenul legal de 6 ore era pe punctul de a expira. Prin contact radio, am putut să rămân informat despre situația din stradă și momentul revenirii la calm, după arestările efectuate la Boltens Gård , și în cele din urm ă mi s - a spus că pot începe să pun în libertate persoanele arestate în temeiul legii poliției. Nu am ținut un jurnal al tuturor apelurilor telefonice pe care le - am efectuat și, prin urmare, nu pot da date orare precise. Din câte îmi amintesc, a fost probabil o persoană sub 18 ani pe care părinții săi au venit să -l caute înainte de expirarea termenului de 6 ore, însă în afară de acesta, nicio altă persoană nu a putut pleca înaintea primelor două persoane arestate. E foarte posibil ca unii dintre colegii mei să fi lăsat oamenii să părăsească celulele înainte de expirarea termenului de 6 ore atunci când au primit informații din camera de control, întrucât toată lumea era pe deplin la curent cu regula celor 6 ore. În cazul în care persoanele în cauză au fost ult erior aduse înapoi în celulă, acest lucru s -a întâmplat din cauza unui ordin primit din camera de control potrivit căruia aceștia nu trebuia să fie liberaț i.” 25. Prin hotărârea din 25 noiembrie 2010, tribunalul de primă instanță a respins cererea reclama n ților, din următoarele motive : „Poliția din Copenhaga ar fi trebuit să sesizeze instanța în termen de 5 zile, în conformitate cu ar t. 469 § 2 din legea privind administrarea justiției. Instanța c onsideră totuși că faptul că poliția nu a reușit să facă aces t lucru nu constituie o abatere în temeiul căreia reclamanții puteau fi despăgubiți. Pe baza elementelor aflate în posesia sa, instanța consideră stabilit faptul că poliția din Copenhaga a fost informată înainte de meciul de fotbal internațional dintre Dan emarc a și Suedia, care trebuia să aibă loc la 10 octombrie 2009, că grupurile de huligani danezi și suedezi plănuiseră să se întâlnească în apropierea meciului și că a constatat că prima mare încăierare dintre suporterii danezi și cei suedezi a avut loc în piața Amagertorv la 15 h 41. Această situație prezenta un risc concret și iminent de tulburare a ordinii publice, iar poliția avea datoria de a depune eforturi pentru a împiedica apariția unor astfel de tulburări (a se vedea art. 5 § 1 din legea pol iției) . Având în vedere declarația agentului de poliție P.W. și raportul redactat de acesta la 11 octombrie 2009 (probele în proces 47 și 48), instanța consideră stabilit faptul c ă (cel de- al doilea și cel de - al treilea reclamant au fost arestați întrucât, pe de o parte, agentul de poliție P.W . i - a văzut în mod clar discutând, la 10 octombrie 2009, cu un mem bru al grupului local din Brøndby al mișcării South Side United și dând ordine altor per soane, Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 10 și, pe de altă parte, erau cunoscuți de serviciile de poliție pentru că fuseseră arestați de mai multe ori în trecut cu ocazia unor meciurilor de fotbal simila re. Instanța consideră, de asemenea, stabilit, pe baza declarațiilor agentului de poliție M.W. și ale inspectorului - șef B.O., faptul că [primul reclamant], care a fost la rândul său arestat de mai multe ori în apropierea unor evenimente de același tip, a fost reținut întrucât o persoană de sex masculin, despre care atât M.W., cât și colegul său au considerat că este cu adevărat credibilă, li s -a adresat în mod spontan pentru a-i informa că a auzit pe cineva, persoană pe care a indicat -o cu degetul ca fiind (primul reclamant), apela telefonic alte persoane pentru a le incita să i se alăture, pentru a merge să se bată cu suporterii suedezi aflați în fața Grădinilor Tivoli . Măsuri mai puțin radicale nu puteau fi considerate suficiente pentru a înlătura riscul unor tulburări suplimentare în aceste condiții, și instanța consideră că poliția din Copenhaga nu și - a depășit competențele privându - i de libertate (pe reclamanț i) în temeiul art. 5 § 3 din legea poliției, pe această baz ă. Ținând seama de elementele aflate în posesia sa, instanța consideră stabilit faptul că, în cursul după - amiezii și al serii, aproximativ 138 de persoane au fost arestate, dintre care jumătate în temeiul legii poliției, că tulburările au continuat în perioada dintre după - amiază și seară, și că măsura privativă de libertate la care au fost supuși reclamanții a fost ridicată de îndată ce calmul a revenit în centrul orașului, potrivit aprecierii poliției, după ce un grup de 35 de danezi a fost arestat la miezul nopții. Instanța consideră că, în circumstanțele cauzei, nu există niciun element care să permită punerea în discuție a aprecierii făcute de poliție, potrivit căreia punerea în libertate a pers o anelor arestate înainte să revină calmul în centrul orașului ar fi condus la un risc concret și iminent de agravare a tulburărilor, în special riscul de încăierări cu spectatorii care ieșeau de pe stadionul național în urma meciului și care încă se aflau pe străzi, în număr mare. A doua teză a art. 5 § 3 din legea poliției prevede că măsura reținerii trebuie să f ie cât mai scurtă posibil și să nu dureze mai mult de 6 ore, în măsura posibilului. Din notele pregătitoare ale acestei dispoziții, reproduse în a doua coloană de la pagina 32 din proiectul de lege nr. 159 din 2 aprilie 2004, rezultă că obiectivul reținerii trebuie să fie luat în considerare în acest cadru și că orice persoană reținută în temeiul acestei dispoziții trebuie pusă în libertate de îndată ce circumstanțele care au condus la măsu ra reținerii încetează să existe. Aceleași note arată, de asemenea, că, în principiu, termenul de 6 ore nu poate fi depășit decât în cazul operațiunilor care implică arestarea unui număr mare de persoane, situații î n care timpul petrecut pentru transferarea persoanelor în cauză în secțiile de poliție și pentru legitimare și consemnarea identității acestora ar face practic imposibilă respectarea regulii celor 6 ore. Chiar dacă spiritul acestei dispoziții este că reținerea nu poate fi prelungită peste 6 ore decât în cazuri excepționale, atunci când depășirea duratei nu este justificată de considerente materiale referitoare la arestarea unui număr mare de persoane, care fac imposibilă respectarea duratei maxime, instanța consideră că, din motivele prezentate mai sus și având în vedere scopul măsurilor privative de libertate coroborat cu caracterul organizat, amploarea și durata tulburărilor, precum și durata depășirii termenului pentru fiecare dintre părțile interesate în speță, condițiile care justifică reținerea lor pentru o perioadă mai mare de 6 ore, în temeiul art. 5 § 3 din legea poliției erau reunite. În consecință, nu este necesară despăgubirea acestora.” 26. În apel, la 6 septembrie 2011, Curtea Regională a Danema rcei de Vest ( Vestre Landsret ) a confirmat hotărârea tribunalului de primă instanță, din aceleași motive. Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 11 27. La 12 decembrie 2011, comisia de apel ( Procesbevillingsnævnet ), considerând că în cauză nu se ridica nicio problemă de principiu, a refuzat reclam anților solicitarea de a face recurs în fața Curții Supreme ( Højesteret ). 28. Se pare că, în ziua meciului, 49 de persoane (dintre care reclamanții nu făceau parte) au fost acuzate de infracțiuni, inclusiv de încălcarea decretului privind măsurile polițienești de menținere a ordinii publice și protecție a securității persoanelor și a publicului etc., precum și dreptul poliției de a lua măsuri temporare ( bekendtgørelse om politiets sikring af den offentlige orden og beskyttelse af enkeltpersoners og den offentlige sikkerhed mv., samt politiets adgang til at iværksætte midlertidige foranstaltninger – infra, pct. 33). Cu toate acestea, s- a renunțat ulterior la acuzațiile menționate întrucât s - a judecat imposibilă colectarea unor elemente suficiente pentru a dovedi că fiecare dintre acuzați a comis una sau mai multe infracțiuni. O persoană a fost condamnată pentru o infracțiune în temeiul art. 119 din Codul penal, pentru că a aruncat cu un obiect din sticlă în capul unui polițist, iar alta pentru o infracțiune în temeiul art. 121, pentru injurii aduse unui polițist aflat în exercițiul funcțiunii.

Art. 469 din Legea privind administrarea ju stiției se referă la controlul jurisdicțional al privărilor de libertate care intervin în afara materiei penale. Cererea de control jurisdicțional este transmisă autorității care a emis decizia privind privarea de libertate. Autoritatea respectivă transmit e cererea tribunalului districtual în termen de 5 zile.

Dreptul danez conține mai multe dispoziții care pot fi relevante în ceea ce privește încăierările dintre huligani și tulburările aduse ordinii publice, a căror încălcare este pasibilă de o amendă ș i/sau cu pedeapsa închisorii. Aceste dispoziții se regăsesc, pe de o parte, în decretul „privind măsurile polițienești de menținere a ordinii publice și protecție a securității persoanelor și a publicului etc., și privind dreptul poliției de a lua măsuri temporare”, (denumit Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 13 în continuare „decretul privind măsurile polițienești de menținere a ordinii publice”) și, pe de altă parte, în Codul penal ( Straffeloven ).

Articolele relevante din decretul privind măsurile polițienești de menținere a ordinii publice sunt următoarele: Articolul 3 „1. Nu sunt permise actele de încăierare, de dezordine, strigătele sau vreun alt comportament zgomotos, violent, insultător sau orice alt comportament similar care ar putea tulbura ordinea publică. [...] ” Articolul 18 „1. Încălcarea art. 3 și [...] se pedepsește cu amendă. La stabilirea pedepsei, joacă un rol important menținerea ordinii publice și protecția securității persoanelor și a siguranței publice. La stabilirea pedepsei aplicate pentru încălcarea art. 3 § 1 și [...] , faptul că actul a fost săvârșit în timpul sau imediat după o atingere gravă adusă ordinii publice survenită într - un loc public situat în proximitate trebuie, de asemenea, să fie considerat drept circumstanță agravantă. Cu toate acestea, cea de a treia teză a prezentului alineat nu se aplică decât atunci când intenția persoanei în cauză era aceea de a aduce o gravă atingere ordinii public e. [...] ”

Articolele relevante din Codul penal sunt redactate după cum urmează: Articolul 134 „Persoana care participă la încăierări sau orice alte atingeri grave aduse ordinii publice, într- un loc public, se pedepsește cu închisoarea de până la un an și 6 luni dacă a acționat intenționat sau în înțelegere cu alte pers oane.” Articolul 244 „Persoana care săvârșește un act de violență sau de agresiune împotriva unei alte persoane se pedepsește cu amendă sau cu închisoarea de până la 3 ani.” Articolul 245 „1. Persoana care săvârșește o agresiune împotriva altei persoane într -un mod deosebit de violent, brutal sau peric ulos, sau care se face vinovată de abuz, se pedepsește cu închisoarea de până la 6 ani. Faptul că agresiunea a cauzat un prejudiciu corporal grav altei persoane se consideră circumstanță extrem de agravantă. 2. Persoana care cauzează un prejudiciu corporal altei persoane în alte cazuri decât cele menționate la alin. 1 de mai sus se pedepsește cu închisoarea de până la 6 ani. Articolul 291 „1. Persoana care deteriorează, distruge sau sustrage un bun aparținând unei alte persoane se pedepsește cu amendă sau cu închisoarea de până la un an și 6 luni. 2. În cazul în care prejudiciul este rezultatul unui comportament infracțional g rav sau sistematic și organizat, sau autorul infracțiunii a fost condamnat în trecut în temeiul prezentului articol [...], pedeapsa în chisorii se poate prelungi până la 6 ani. Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 14 3. [...] 4. La stabilirea pedepsei în temeiul alin. 1 sau al alin. 2 de mai sus, faptul că actul a fost săvârșit în timpul sau imediat după o atingere gravă adusă liniștii publice într -un loc public situat în si tua t în proximitate constituie circumstanță agravantă. ”

Arestările efectuate în cadrul unei proceduri penale sunt reglementate de articolele următoare din legea privind administrarea justiției : Articolul 755 „1. Atunci când există motive verosimile de a bănui că o persoană a săvârșit o infracțiune care ar putea fi urmărită penal public, poliția poate aresta persoana respectivă în cazul în care consideră necesar pentru prevenirea altor infracțiuni, pentru a asigura de îndată că persoana este prezentă sau pentru a o împiedica să se asocieze cu alte persoane. [...] 4. Nu poate fi arestată nicio persoană în cazul în care, ținând seama de natura cauzei sau de circumstanțe, în general, privarea acesteia de libertate ar fi disproporționată. [...] ” Articolul 760 „1. Orice persoană arestată trebuie să fie liberată de îndată ce motivul arestării încetează să mai existe. Ora punerii în libertate se consemnează în raport. 2. În cazul în care persoana arestată nu este liberată, trebuie adusă înaintea unui judecător în termen de 24 de ore de la arestarea sa. Ora arestării și ora prezentării înaintea judecătorului sunt consemnate în procesul - verbal al instanței. [...] ”

Proi ectul Convenției și raportul întocmit de Adunarea consultativă și documentele de lucru al Secretariatului Consiliului Europei au fost prezentate Comitetului de experți, alcătuit din juriști, guverne, legiuitori, judecători și profesori de drept din 12 state membre ale Consiliului Europei la acel moment. Comitetul s- a întrunit din 2 februarie până la 10 martie 1950, iar raportul său a fost prezentat Conferinței înalților funcționari, în scopul pregătirii deciziei care trebuia să fie luată în ultimă instanță de Comitetul de Miniștri, în ceea ce privește textul final care urma să fie prezentat Adunării consultative.

Prima versiune a art. 5 § 1 lit. c) (care se inspira din art. 9 din Pactul internațional cu privire la drepturile omului) era fost formulată as tfel [a se vedea lucrările pregătitoare la art. 5 din Convenție, versiune bilingvă, CDO (67) 10, pag. 14]: Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 15 „1. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: [...] c) dacă a fost arestat în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a - l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea aceste ia; [...] ”

În cursul celei de- a doua sesiuni a Comitetului de experți, textul (art. 7 § 1 din „proiectul preliminar” al Convenției, ibidem, pag. 22 -23) a fost modificat după cum urmează: „c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a - l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;”

Textul art. 7 § 3 al proiectului preliminar (care corespunde actualului art. 5 § 3) a fost modificat după cum urmează: „3. Orice persoană arestată sau reținută sub acuzația că a săvârșit o infracțiun e sau ca măsură preventivă trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau [...]” 40. „Primul proiect” de Convenție al Conferinței înalților funcționari ( ibidem , pag. 29) relua versiunea modificată a dispozițiilor de mai sus, care deveneau art. 5 § 2 lit. c), respectiv art. 5 § 4 ( ibidem , pag. 30).

În „al doilea” proiect ( ibidem , pag. 30- 31), paragrafele 1 și 2 ale art. 5 fuzionau, și paragraful 4, modificat după cum urmează, devenea paragraful 3: „3. Orice persoană arestată sau reținută [ eliminat: sub acuzația că a săvârșit o acțiune sau cu titlu de măsură preve ntivă] , în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol , trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau [...]”.

Raportul Conferinței înalților funcționari ai Comitetului de Miniștri indica, cu privire la art. 5 § 1 lit. c) și art. 5 § 3 din al doilea proiect ( ibidem , pag. 32): „Conferința a considerat util să se observe că arestarea sau reținerea autorizate at unci când există motive verosimile de a bănui că există necesitatea de a împiedica o persoană de la săvârșirea unei infracțiuni nu trebuie să deschidă calea introducerii unui regim polițienesc. Cu toate acestea, în anumite situații, ar putea fi necesară arestarea unui individ pentru a- l împiedica să săvârșească o infracțiune, chiar dacă fapta despre care ș i- a manifestat intenția să o săvârșească nu constituie în sine o infracțiune. Pentru a evita posibile abuzuri dreptului astfel conferit autorităților publice, trebuie să se aplice strict regula de la art. 13 paragraful 2 (2) ( dis poziția care prefigura art. 18).” Delegația Regatului Unit făcea următorul comentariu pe versiunea în limba engleză a acestui raport ( ibidem , pag. 33): „[...] partea de frază « reasonable suspicion of preventing the commission of a crime » ( motive temeinice pentru a- l împiedica să săvârșească o infracțiune ) nu are niciun sens. Ar trebui urmat modul de redactare a art. 5 § 1 lit. (c) din Convenție, și anume «grounds Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 16 which are reasonably considered to be necessary to prevent» ( motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica ).”

La finalul celei de- a cincea sesiuni a Comitetului de miniștri, care a avut loc în perioada 3-9 august 1950, textul art. 5 § 3 a fost modificat după cum urmează (ibidem, pag. 35): „3. Orice persoană arestată sau reținută în condițiile prevăzute de paragraful 1 li. c) din prezentul articol , trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau [...]”.

La 3 noiembrie 1950, în ziua dinaintea semnării Convenției ( ibidem , pag. 36-37), Comitetul de experți aducea, după ultima examinare a textului, ultimele retușuri versiunii în limba franceză a art. 5. Astfel, la paragraful 3, a înlocuit “immédiatement traduite” („tradusă imediat” cu „ aussitôt traduite ” („tradusă de îndată”). În versiunea în limba engleză a textului, a înlocuit „ o r which is reasonably considered to be necessary ” ( „ sau care sunt considerate motive temeinice de a crede în necesitatea ” cu „ or when it is reasonably considered necessary ” („ sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea ). Nu a fost invocat niciun motiv pentru a explica această modificare, se crede că era motivată de considerații pur lingvistice. Nimic nu indică faptul că astfel, Comitetul de experți a avut intenția de a m odifica conținutul acestei dispoziții pe fond sau să -i limiteze domeniul de aplicare. B. Convenția Consiliului Europei referitoare la abordarea integrată a siguranței, securității și serviciilor la partidele de fotbal și la alte evenimente sportive

Pe baza conținutului Convenției europene privind violența și ieșirile necontrolate ale spectatorilor cu ocazia manifestărilor sportive, în special la meciurile de fotbal (STE nr. 120) din august 1985, elaborată în urma tragediei din Heysel survenită în același an, Consiliul Europei a redactat Convenția referitoare la abordarea integrată a siguranței, securității și serviciilor în timpul partidelor de fotbal și al altor evenimente sportive, care a fost deschisă spre semnare la 3 iulie 2016 și a intrat în vigoar e la 1 noiembrie 2017 (CETS nr. 218). Dispozițiile acestei noi convenții relevante pentru prezenta cauză sunt următoarele : Articolul 2 – Obiectiv „Scopul prezentei convenții este acela de a furniza un mediu sigur și primitor la partidele de fotbal și alte evenimente sportive. Pentru aceasta, părțile: a) vor adopta o abordare multiinstituțională, integrată și echilibrată în materie de siguranță, securitate și servicii, bazată pe un spirit de parteneriat și cooperare eficiente la nivel local, național și internațional; b) se vor asigura că toate organizațiile publice și private, precum și alți factori implicați sunt conștienți că siguranța, securitatea și prestările de servicii nu pot fi tratate izolat și că fiecare poate avea o influență directă asupra asigurării celorlalte două; Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 17 c) vor ține seama de bunele practici în dezvoltarea unei abordări integrate în materie de siguranță, securitate și servicii. ” Articolul 3 – Definiții „În sensul prezentei convenții, termenii: [...] B) «măsuri de securitate» înseamnă orice măsură elaborată și aplicată cu scopul principal de a preveni, reduce riscul de producere și/sau de a răspunde la orice act de violență, tulburare a ordinii publice sau altă activitate infracțională săvârșită cu ocazia unui meci de fotbal sau a altui eveniment sportiv, în interiorul sau în afara arenei sportive; [...] ” Articolul 5 – Siguranță, securitate și servicii în arenele sportive „1. Părțile vor lua măsuri astfel încât cadrul juridic, de reglementare sau administrativ național să impună organizatorilor de evenimente, în consultare cu toate organizațiile partenere, obligația de a crea un mediu sigur pentru toți participanții și spec tatorii. [...] ” Articolul 6 – Siguranță, securitate și servicii în locurile pu blice „1. Părțile vor încuraja colaborarea între toate organizațiile și factorii implicați în organizarea meciurilor de fotbal și/sau a altor evenimente sportive în spații publice, inclusiv autoritățile locale, forțele de ordine, populația și societățile comerciale locale, reprezentanții suporterilor, cluburile de fotbal și federațiilor naționale, în special în ceea ce privește: a) evaluarea riscurilor și elaborarea măsurilor de prevenire adecvate menite să reducă disfuncționalitățile și să ofere asigurări legate de securitate comunității locale ș i de afaceri, mai ales celor situate în vecinătatea locului de disputare a evenimentului sportiv sau a zonelor publice de viziona re; b) crearea unui mediu sigur și primitor în spațiile publice desemnate ca locuri de adunare a suporterilor înainte sau după evenimentul sportiv sau unde se așteaptă ca suporterii să se adune din proprie inițiativă și pe trase ele de sosire și plecare . 2. Părțile se vor asigura că măsurile de siguranță, securitate și evaluare a riscurilor iau în considerare traseele de sosire și plecar e .” Articolul 9 – Strategii și operațiuni ale forțelor de ordine „1. Părțile vor lua măsuri pentru elaborarea strategiilor forțelor de ordine. Acestea trebuie să fie îmbunătățite și evaluate periodic, în funcție de experiența și bunele practici naționale și internaționale și în concordanță cu abordarea integrată globală în materie de siguranță, securitate și servicii . 2. Părțile se vor asigura că strategiile forțelor de ordine iau în considerare bunele practici, în special: culegerea de informații, evaluarea continuă a riscurilor, amplasarea forțelor de ordine pe baza analizelor de risc, intervenția proporțională pentru prevenirea escaladării riscurilor sau a tulburărilor ordinii și siguranței publice, purtarea unui dialog eficient cu suporterii și populația în general, colectarea de mijloace de probă a activității infracționale/contravenționale, precum și înaintarea unor astfel de probe către autoritățile competente responsabile cu urmărirea penală. Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 18 3. Părțile se vor asigura că forțele de ordine lucrează în parteneriat cu organizatorii, suporterii, comunitățile locale și cu alți factori implicați pentru a face partidele de fotbal și alte manifestări sportive sigure și primitoare pentru toți cei interes ați. ” Articolul 10 – Prevenirea și sancționarea co mportamentului antisocial „1. Părțile vor lua toate măsurile posibile pentru a reduce riscul ca persoanele sau grupurile de persoane să genereze sau să participe la acte violente sau tulburarea ordinii și siguranței publice . [...] ”

În vederea examinării prezentei cauze, Curtea consideră că este util să se bazeze pe hotărârea pronunțată la 15 februarie 2017 de Curtea Supremă a Regatului Unit în cauza R împotriva The Commissioner of Police for the Metropolis , în care instanța supremă britanică a considerat că jurisprudența Curții referitoare la lit. b) a art. 5 § 1 nu era concludentă. În cauza respectivă, poliția îi privase de libertate pe cei patru autori ai recursului pentru diferite perioade de timp, dintre c a re cea mai lungă era de 5 ore și jumătate, pentru a evita riscul iminent de a se aduce atingere păcii publice în timpul ceremoniei de căsătorie dintre Ducele și Ducesa de Cambridge, la 29 aprilie 2011. Poliția a susținut că privarea de libertate era justificată atât în raport cu lit. b), cât și lit. c) ale art. 5 § 1. Curtea administrativă hotărâse că privarea de libertate a fost conformă cu art. 5 § 1 lit. c). Curtea de apel confirmase concluzia Curții administrative, dar în urma unei motivări diferite. Aceasta considerase că scopul reținerii fusese aducerea părților interesate în fața autorității competente în ipoteza în care acest lucru ar fi devenit necesar pentru a prelungi privarea de libertate pe o bază legală. Instanța nu a fost de acord cu motivarea dezvoltată de majoritatea Curții Europene în hotărârea Ostendorf împotriva Germaniei (nr. 15598/08, 7 martie 2013), care consta în a afirma că, chiar dacă existau motive temeinic e de a crede în iminența săvârșirii unei infracțiuni, art. 5 § 1 lit. c) nu î ncuviinț a o privare de libertate pur preventivă, și era necesar ca persoana în cauză să fie suspectată de a fi săvârșit deja o infracțiune. Curtea supremă a concluzionat, după ce a analizat jurisprudența Curții Europene, în special opiniile separate exprimate în opinia concordantă anexată la hotărârea Ostendorf (citată anterior), că privarea de libertate în cauză a fost legală în temeiul art. 5 § 1 lit. c). Lord Toulson (căruia i s -au alăturat Lord Mance, Lord Dyson, Lord Reed și Lord Carnwath) a declarat în special următoarele : „31. În această cauză, deciziile de a - i aresta, reține și libera pe autorii recursului nu prezentau niciun caracter a rbitrar. Ele au fost luate de bună - credință și au fost proporționale cu situația. Capacitatea poliției de a duce la bun sfârșit dificila sarcin ă de a menține ordinea și siguranța publică în cursul unor manifestări publice de masă ar fi Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 19 în mod considerabil îngreunată în practică dacă nu ar fi putut, fără ca acest lucru să constituie privare de libertate ilegală, să aresteze și să rețină o persoană pentru o perioadă relativ scurtă (prea scurtă pentru ca acesta să poată fi adusă înaintea unui judecător), în prezența unor motive rezonabile de a crede că exista necesitatea de a împiedica săvârșirea unor acte de violență iminente. Acest lucru ar contraveni principiilor fundamentale menționate anterior. 32. Se pune însă o delicată problema de drept, și anume modul în care o astfel de putere preventivă poate fi compatibilă cu art. 5. Jurisprudența Curții de la Strasbourg în acest sens nu este nici clară, nici stabilită, după cum o demonstrează în mod evident diferența de opinie a judecătorilor Secției a cincea în cau za Ostendor f . În plus, Curtea supremă trebuie să țină seama de jurisprudența CEDO, însă, în cele din urmă, acesteia îi revine sarcina de a se pronunța cu privire la cauza cu care este sesiz ată. 33. [Curtea Supremă] apreciază că judecătorii minoritari au considerat pe bună dreptate, în opinia lor anexată la cauza Ostendo rf , că art. 5 § 1 lit. c) se poate aplica unei privări de libertate preventive urmată de o liberare rapidă (adică înainte de a fi practic posibilă aducerea persoanei arestate în fața unei instanțe), și aceasta din mai multe motive. 34. În primul rând, [Curtea Supremă] subscrie la concluzia Curții administrative potrivit căreia situația corespunde aici mai degrabă termenilor lit. c) a art. 5 § 1 decât celor de la lit. b). Textul de la lit. c) s e aplică în trei cazuri, al doilea fiind privarea de libertate impusă unui individ atunci „[când] există motive temeinice de a crede în necesitatea de a- l împiedica să săvârșească o infracțiune” . 35. Există o anumită forță în argumentul potrivit căruia interpretarea adoptată de majoritate în hotărârea Ostendorf are ca efect fuzionarea celui de-al doilea caz cu primul („motivele verosimile de a bănui că [persoana] a săvârșit o infracțiune”) și nu este compatibilă cu jurisprudența Lawless [ Lawless împotriva Irlandei (nr. 3) , 1 iulie 1961, seria A nr. 3] . 36. Poliția admite că instanțele engleze ar trebui să considere că hotărârea Lawless are caracter de autoritate, însă această cauză nu privea decât o situație în care poliția avea toate motivele să creadă că riscul care a motivat arestarea va dispărea relativ rapid, cel mai probabil înainte de a fi fost posibilă practic aducerea persoanei înaintea unui judecător. Ar fi greșit ca legea să impună, în astfel de circumstanțe, pentru a putea reține legal un individ pentru a- l împiedica să săvârșească o infracțiune iminentă, poliția să fie obligată să aibă ca scop prelungirea reținerii după încetarea riscului, până la momentul în care partea interesată poate fi adusă înaintea unui judecător pentru a fi somată să nu ma i tulbure ordinea publică pe viitor. Acest lucru ar prelungi durata privării de libertate și ar impune o sarcină inutilă asupra instanțelor și resurselor pol iției. 37. Situația este comparabilă cu cea din cauza Brogan și al ții , în care Curtea a respins arg umentul potrivit căruia, la momentul arestării, poliția trebuie să aibă intenția de a aduce persoana arestată în fața unei instanțe de bunăvoie ori nu, chiar dacă ancheta nu prezenta niciun motiv pentru a o face . 38. Pentru a interpreta art. 5 într-un mod coerent și conform cu obiectivul fundamental care stă la baza acestuia, trebuie să se considere că restricția în ceea ce privește pute rea de a aresta și de a reține prevăzută la paragraful 1 lit. c) de termenii „în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente” este implicit subordonată condiției ca și cauza reținerii să se prelungească suficient de mult pentru ca persoana să poată fi adus ă înaintea unui judecător. [Curtea Supremă] consideră, prin urmare, la fel ca judecătorii Lemmens și Jäderblom la pct. 5 din opinia lor anexată la hotărârea Ostendorf (supra, pct. 25), că atunci când o privare de libertate preventivă se încheie rapid, este suficient, Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 20 pentru a respecta cerințele art. 5, ca legalitatea măsurii să poată fi contestată ulterior în fața unei instanțe care să se pronunțe cu privire la acest aspect. 39. [Curtea Supremă] apreciază, chiar dacă rezultatul ar fi același, că este preferabil ca problema să se pună mai degrabă în acest mod decât să deducă, astfel cum a procedat curtea de a pel, că exista încă de la început un obiectiv condiționat care consta în aducerea părților interesate în fața unei instanțe. Nici curtea de apel nu se îndoiește că autorii recursului ar fi fost aduși în fața unei instanțe pentru ca acesta să se pronunț e cu privire la legalitatea privării lor de libertate, dacă ar fi fost considerată necesară reținerea lor suficient de mult timp pentru ca acest lucru să fie posibil. Situația ar fi atunci similară cu cea din cauza Nicol și Selvanay agam , în care reclamantele a u fost reținute preventiv, apoi arestate preventiv și aduse în fața unei instanțe pentru a face obiectul unei so mații. Ar fi contrar spiritului și scopului care stă la baza art. 5 ca liberarea rapidă a autorilor unui recurs să -i plaseze într- o poziție mai solidă pentru a denunța o încălcare precum cea în care s- ar fi aflat dacă s - ar fi decis reținerea lor o perioadă mai mare de timp pentru a fi aduși înaintea unui judecător, pentru ca acesta să le dea o so mație. 40. În ceea ce privește lit. b) a art. 5 § 1 , [Curtea Supremă] este mai degrabă de acor d cu opinia exprimată de minoritate în cauza Ostendo rf , și anume că obligația trebuie să fie mai specifică decât obligația generală de a nu săvârși o infracțiune (sau, în speță, o atingere adusă ordinii publice), și că o astfel de obligație generală nu prezintă gradul de specificitate impus, care nu este atins decât atunci când obligația se referă la fapte concrete precis stabilite sau când i- a fost amintită persoanei în cauză, în circumstanțe specifice. Există, de asemenea, considerente practice. Poliția poate considera necesar să ia măsuri pentru a împiedica săvârșirea iminentă a unei atingeri aduse păcii publice atunci când nu există suficient timp pentru a avertiza părțile interesate. Acesta ar putea fi cazul, de exemplu, atunci când, cu ocazia unui meci de fotbal, două grupuri care ar putea fi la originea unor ieșiri necontrolate se întâlnesc și polițiștii nu văd altă soluție decât privarea de libertate fie a tuturor membrilor acestor grupuri, fie a liderilor lor, imediat și pentru o perioadă foarte scurtă de timp. Pe scurt, temerea [Curții Supreme], este că, extinzând domeniul de aplicare al art. 5 §1 lit. b) dincolo de sfera care i-a fost atribuită anterior, majoritatea nu consideră necesară impunerea unor limit e care, într-un alt caz, ar risca să lase poliția într - o poziție defavorizată în practică, atunci când ar trebui să ia măsuri de protecție a publicului. ” ÎN DREPT

Reclamanții susțin că privarea de libertate la care au fost supuși a implicat încălcarea art. 5 din Convenție, care este astfel redactat: Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 21 „1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor leg ale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării de către un tribunal co mpetent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nes upunerea la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal sau în vederea garantări i executării unei obligații prevăzute de le ge; c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinic e de a crede în necesitatea de a- l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea aces teia; d) dacă este vorba de reținerea legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere, sau despre reținerea sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente; e) dacă este vorba despre reținerea legală a unei persoane susceptibile să transmită o boala contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau reținerea legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extr ădare. 2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt ș i într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa. ” 3. „Orice persoană arestată sau deținută , în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare ș i are dreptul de a fi judecată într- un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. 4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într -un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă reținerea este ilegală. 5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgub iri.”

Guvernul respinge această teză. A. Cu privire la admisibilitatea cererilor

Curtea consideră că cererile ridică probleme complexe din punct de vedere al faptelor și al dreptului Convenției, astfel încât nu le poate respinge ca fiind în mod vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 lit. a). Constatând, de asemenea, că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, le declară admisibile. Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 22 B. Cu privire la fondul capetelor de cerere 1. Argumentele părților a) Guvernul

Guvernul nu contestă faptul că reținerea în litigiu constituie privare d e libertate, dar consideră că a fost justificată în raport cu lit. b) și c) ale art. 5 § 1 din Convenție și că a respectat căile legale în sensul acestui articol. i. Cu privire la art. 5 § 1 lit. b)

Guvernul susține că, în speță, la fel ca în cauza Ostendorf (hotărâr e citată anterior), privarea de libertate în discuție intra sub incidența art. 5 § 1 lit. b) din Convenție. Argumentează că avea drept scop să -i împiedice pe reclamanți să organizeze încăierări între huligani sau să participe la ace stea. Potrivit guvernului, reclamanții aveau obligația să nu săvârșească infracțiuni, inclusiv obligația de a nu participa la încăierări, nici să săvârșească acte de violență care ar fi putut tulbura ordinea publică. Această obligație rezulta din mai multe dispoziții referitoare la acte reprobabile, în special din art. 3 din decretul privind măsurile polițienești de menținere a ordinii publice (a căror nerespectare constituia infracțiune) și din art. 134a, 244, 245 și 291 din Codul penal. Obligația era una concretă și specifică, iar momentul și locul săvârșirii iminente a unei infracțiuni sau victimele potențiale ale acestei infracțiuni erau indicate în mod suficient de precis. Reclamanții ar fi trebuit să știe că importante efective ale poliției erau desfășurate în oraș și ar fi trebuit să le fie clar că polițiștii erau acolo pentru a preveni actele de violență și tulburările care ar fi putut apărea în apropierea meciului de fotbal, cu atât mai mult cu cât toți trei fuseseră arestați anterior în cadrul unor manifestări similare. Guvernul consideră că ar fi fost inutil ca polițiștii să le ordone reclamanților să se disperseze și să nu organizeze încăierări sau să participe la acestea. Acesta explică faptul că părțile interesate ar fi putut pur și simplu să se îndepărteze și să se bată cu alți huligani în altă parte. Adaugă că mulți dintre acești indivizi, între care și al treilea reclamant, nici măcar nu aveau bilete pentru meci și că, prin urmare, nu ar fi fost relevant să -i escorteze pe reclamanți până la sta dion, avertizându- i că vor fi arestați dacă părăsesc grupul de huligani, precum în cauza Ostendorf (hotărâre citată anterior) . Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 23

Potrivit guvernului, reclamanții au acționat într - o manieră care indica în mod clar că nu respectă această obligație. Astfel, primul reclamant a fost arestat întrucât un cetățean despre care polițiștii au considerat că este absolut credibil a avertizat în mod spontan forțele de ordine că a auzit un individ, pe care l- a arătat cu degetul ca fiind primul reclamant, apela telefonic alte persoane și le incita să i se alăture pentru a începe o încăierare cu suporterii suedezi. În privința celor de - al doilea și al treilea reclamant, aceștia ar fi fost arestați după ce polițiștii i - au văzut în mod clar discutând cu un membru al grupului local „South Side United” și dând u -le ordine camarazilor lor .

Reclamanții au fost puși în libertate după încetarea violențelor generate de huligani în oraș. Ultimele tulburări care au condus la arestări au avut loc între 22.51 -23.21. Conform rapoartelor, la 23.21, 35 de persoane (cele arestate la 22.51) au fost reținute într - o furgonetă a poliției. Reclamanții au fost liberați la 23.27, 23.34, respectiv la 00.06, cu alte cuvinte, de îndată ce a fost posibil în practică. ii. Cu privire la art. 5 § 1 lit. (c)

De asemenea, guvernul consideră că privarea de libertate a reclamanților se putea justifica în temeiul art. 5 § 1 lit. c).

Reamintește că reclamanții au fost arestați întrucât existau motive „temeinice de a crede în necesitatea de a -i împied ica să săvârșească o infracțiune” sau, mai concret, că au fost privați de libertate, în temeiul art. 5 § 3 din legea poliției, pentru a înlătura orice risc de tulburare a ordinii publice și orice pericol pentru securitatea persoanelor și siguranța publică. Guvernul arată că forțele de ordine dispun de dovezi și informații suficiente pentru a convinge un observator obiectiv că reclamanții intenționau să organizare încăierări între huligani și să participe la acestea, încăierări în cursul cărora au fost săvârșite infracțiuni concrete și stabilite. În această privință, guvernul face referire la art. 3 din decretul privind măsurile polițienești de menținere a ordinii publice și art. 134a, 244, 245 și 291 din Codul penal.

Guvernul recunoaște că arestarea reclamanților nu a avut drept scop deschiderea unei proceduri penale împotriva acestora dar, întemeindu-se în special pe hotărârea Lawless , citată anterior (pct. 14) și pe opinia concordantă anexată la hotărârea Ostendorf (citată anterior), susține că faptul că o persoană arestată sau reținută nu este ulterior pusă sub acuzare sau adusă înaintea unui judecător nu constituie, în sine, o încălcare a primului aspect al art. 5 § 3. Potrivit guvernului, această dispoziție nu este încălcată dacă persoana arestată est e pusă „de îndată” în libertate, chiar înainte ca orice control jurisdicțional al privării de libertate să fi fost practic posibil. În acest caz, nu exista niciun risc de detenție arbitrară pe o perioadă nedeterminată.

Guvernul susține că, în speță, reclamanții au fost puși în libertate dup ă ce riscul a fost îndepărtat, după 7 ore. Consideră că ar fi regretabil ca legea să prevadă într - un astfel de caz ca poliția să continue să priveze de libertate în continuare partea interesată în vederea aducerii sale înaintea unui judecător Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 24 pentru ca reținerea administrativă în scopuri preventive să fie legală și că ar fi contrar spiritului art. 5 din Convenție și obiectivului care stă la baza acestei dispoziții ca unui reclamant să - i fie mai ușor să se plângă de o încălcare a acestui articol, fiind eliberat mai devreme, decât dacă ar fi fost privat de libertate pe o perioadă mai lungă de timp, pentru a fi adus înaintea unui judecător.

În plus, art. 469 din legea privind administrarea justiției permite reclamanților, aceștia făcând uz de această posibilitate, să inițieze o acțiune în justiție pentru a se constata, dacă era cazul, caracterul ilegal al deciziei luate de poliție de a - i reține administrativ. Astfel, legea le -a garantat dreptul de a solicita examinarea legalității privării de libertate și a eliminat riscul unei detenții arbitrare . iii. Potrivit căilor leg ale

În sfârșit, guvernul susține că privarea de libertate a reclamanților a fost făcută potrivit căilor legale. Întemeindu -se pe redactarea art. 5 § 3 din legea poliției și pe notele pregătitoare referitoare la această dispoziție, susține că legea menționată furniza o bază suficientă pentru reținerea unei persoane pe o durată mai mare de 6 ore, în cazul unor circumstanțe excepționale. Explică faptul că, în speță, reținerea ar fi fost inutilă dacă reclamanții ar fi fost puși în libertate în termenul de 6 ore. Adaugă că, având în vedere scopul privării de libertate coroborat cu caracterul organizat, amploarea și durata tulburărilor, precum și durata depășirii termenului maxim al reținerii, instanțele naționale au concluzionat că fuseseră îndeplinite condițiile care justificau faptul că cei 3 reclamanți au fost reținuți timp de mai mult de 6 ore în temeiul art. 5 § 3 din legea poliției. b) Reclamanții

Reclamanții susțin că privarea de libertate la care au fost supuși nu intra nici sub incidența lit. b) sau c) ale art. 5 § 1, nici a vreunui alt paragraf al acestei dispoziții și că nu s - a realizat potrivit căilor legale. i. Cu privire la art. 5 § 1 lit . b)

Reclamanții consideră că, dacă se poate spune că exista în speță o îndatorire sau o obligație specifică, acestea ar trebui să fie identice cu cele din cauza Ostendorf (hotărâre citată anterior), și anume de a - i împiedica să organizeze încăierări sau să participe la acestea. Ei susțin în această privință că, în hotărârea Ostendor f , Curtea a hotărât că, pentru a se putea concluziona că o persoană nu și - a îndeplinit o obligație, trebuie să fi avut cunoștință de actul de la care trebuia să se abțină și să se demonstreze că a refuzat să se abțină (ibidem, pct. 94) și, în plus, că a subliniat că partea interesată trebuia să fi acționat efectiv într - un mod care să indice că nu a respectat obligația în discuție. În cauza Ostendorf , reclamantul fusese clasifica t drept „șef de bandă” și poliția i - ar fi dat ordinul specific și concret să rămână cu grupul de Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 25 suporteri cu care venise să asiste la meciul de fotbal, grup care a fost informat despre consecințele pe care le -ar avea nerespectarea ordinului respectiv. Ord inul a fost dat după ce poliția a consemnat identitatea tuturor persoa nelor din diferite grupuri, i- a percheziționat și le -a confiscat obiectele utilizate în încăierările dintre huligani pe care le aveau în posesie .

Faptele din prezenta cauză sunt comp let diferite de cele din cauza O stendorf . În speță, cei trei reclamanți au respectat permanent instrucțiunile poliției; nu au fost niciodată avertizați că trebuie să se abțină de la o anumită faptă; nu au avut niciodată în posesie vreun obiect care să poată indica faptul că au intenția să participe la o încăierare; și nu au fost în niciun fel implicați în vreo încăierare, nici ca instigatori, nici ca participanți.

Reclamanții susțin că desfășurarea unui număr mare de polițiști în oraș nu poate fi consid erată în general drept sursă de obligații speciale pentru cetățeni. Ei consideră că este normal ca manifestările importante să necesite prezența forțelor de ordine, din diferite motive. De asemenea, consideră că desfășurarea unui număr mare de polițiști permite să se creadă că aceștia ar fi putut elimina riscul pretins recurgând la mijloace mai puțin radicale, de exemplu cele enumerate la art. 5 § 2 din legea poliției, decât la măsura cea mai extremă de care dispuneau, și anume privarea de libertate, însă, în mod evident, poliția decisese deja, înainte de eveniment, că va aplica direct măsurile cele mai radicale.

Bazându- se pe notele pregătitoare la legea poliției, reclamanții adaugă că faptul că erau posibil cunoscuți de forțele de ordine nu putea justi fica aplicarea măsurilor prevăzute la art. 5 din legea menționată, nici nu exonera autoritățile de sarcina de a informa fiecare persoană de obligația concretă și specifică de a nu face ceva, care le revenea acestora .

Având în vedere cele de mai sus, p r imul reclamant susține că, fie și î n situația în care Curtea ar hotărî că este stabilit, pe baza declarației unui martor necunoscut, că se poate considera în mod rezonabil că reclamantul și -a încălcat o îndatorire sau o obligație specifică, nu este mai puțin adevărat că nu a fost niciodată informat cu privire la o astfel de obligație, înainte de a fi arestat. De asemenea, primul reclamant este de părere că privarea de libertate la care a fost supus urmărea mai degrabă un scop represiv, care nu este acoperit de lit. b) a art. 5 § 1 din Convenție. În opinia sa, trebuie așadar să se concluzioneze că reținerea sa nu intra sub incidența acestui paragraf.

Al doilea și al treilea reclamant susțin, la rândul lor, că, fie și dacă s -ar putea afirma că exista o obligație concretă și specifică, nimic nu permite să se afirme că fuseseră informați, nici că au acționat în mod concret într -o manieră care să indice că nu au respectat acea obligație. ii. Cu privire la art. 5 § 1 lit. (c)

Reclamanții susțin că rezultă d intr- o jurisprudență constantă că lit. c) a art. 5 § 1 din Convenție nu se aplică decât arestării preventive dispuse în cadrul unei proceduri penale. Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 26

Aceștia afirmă că, în speță, poliția i - a reținut în temeiul art. 5 § 3 din legea poliției pentru a -i î mpiedica să săvârșească o infracțiune, nu în temeiul art. 755 din Legea privind administrarea justiției, întrucât erau suspectați că au săvârșit o infracțiune. Susțin că, inclusiv în cazul în care Curtea ar hotărî să renunțe la jurisprudența pe care ei o invocă, ar trebui totuși să se țină seama de faptul că, în speță, autoritățile daneze și - au întemeiat măsura în litigiu exclusiv pe legea poliției.

Adaugă că nu trebuie uitat faptul că, în temeiul art. 5 § 3 din Conven ție, orice persoană arestată sau reținută trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într - un termen rezonabil sau liberată în cursul procedurii. Ei afirmă că, în speță, nu au fost aduși de îndată înaintea unui judecător și că nu li s -a propus acest lucru , ci a fost necesar să inițieze ei înșiși o acțiune în justiție.

În sfârșit, reclamanții apreciază că actuala jurisprudență referitoare la lit. (b) a art. 5 § 1 lasă la latitudinea autorităților naționale posibilități suficiente de a priva de libertate un individ în cazurile în care, din motive de ordine publică sau de siguranță publică, poliția ordonă unei persoane să facă sau să nu facă anumite lucruri, iar persoana nu respectă acest ordin. Consideră că ar fi așadar disproporționat să se admită ca autoritățile să invoce art. 5 § 1 lit. c) într-un astfel de caz. iii. Potrivit căilor leg ale

Reclamanții adaugă că privarea de libertate la care au fost supuși nu s - a făcut potrivit căilor legale și, prin urmare, nu era „legală” în sensul art. 5 din Conve nție. Mai concret, aceștia se bazează pe notele pregătitoare la legea poliției pentru a afirma că art. 5 § 3 din această lege nu permitea reținerea administrativă pe o perioadă mai mare de 6 ore, exceptând situația în care, în cadrul unei operațiuni, poliția aresta un număr mare de persoane, astfel încât era practic imposibilă respectarea acestui termen, din cauza timpului necesar pentru conducerea persoanelor arestate la secția de poliție, legitimarea și consemnarea identității acestora. Aceștia arată că, în speță, primul reclamant a fost singurul care a fost arestat în același timp cu multe alte persoane; al doilea și al treilea reclamant au fost arestați odată cu 3 sau 4 alte persoane care se aflau în cadrul unui grup mai mare: prin urmare, nu au fost are stați în același timp cu un număr semnificativ de alte persoane. În sfârșit, susțin că ar fi fost posibil în practică să fie puși în libertate înainte de expirarea termenului de 6 ore, ceea ce este confirmat, în opinia lor, de depoziția inspectorului - șef P.J.(supra, pct. 24). 2. Motivarea Curții a) Principiile generale referitoare la art . 5 § 1

Alături de art. 2, 3 și 4, art. 5 din Convenție se numără printre principalele dispoziții care garantează drepturile fundamentale car e Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 27 protejează securitatea fizică a persoanelor și, ca atare, are o importanță primordială. Principalul său scop este de a proteja individul împotriva unei privări de libertate arbitrare sau nejustificate. Trei mari principii rezultă în special din jurisprudența Curții: regula potrivit căreia excepțiile, a căror listă este exhaustivă, impun o interpretare strictă și nu se pretează la importanta serie de justificări prevăzute de alte dispoziții (în special art. 8-11 din Convenție); legalitatea privării de libertate, pe care se pune accen t în mod repetat din punct de vedere atât al procedurii, cât și al fondului, și care implică o aderare scrupuloasă la supremația dreptului; și, importanța promptitudinii sau a celerității controalelor jurisdicționale necesare [ Buzadji împotriv a Republicii Moldova (MC), nr. 23755/07, pct. 84, CEDO 2016 (extrase), cu trimiterile citate]. i. Cu privire la legalitatea privării de libert ate

În materie de „legalitate” a unei privări de libertate, inclusiv respectarea „căilor legale”, Convenția face trimitere în principal la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond, precum și normele de procedură. Cu toate acestea, respectarea dreptului național nu este suficientă: art. 5 § 1 impune, în plus, conformitatea oricărei lipsiri de lib ertate cu scopul de a proteja persoana în cauză împotriva arbitrariului (a se vedea, printre multe altele, Winterwerp împotriva Țărilor de Jos , 24 octombrie 1979, pct. 37, seria A nr 33, Amuur împotriva Franței , 25 iunie 1996, pct. 5 0, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III, Chahal împotriva Regatului Unit , 15 noiembrie 1996, pct. 118, Culegere 1996-V, Witold Litwa împotriva Poloniei , nr. 26629/95, pct. 72-73, CEDO 2000- III, și Vasileva împotriva Danemarcei , nr. 52792/99, pct. 32, 25 septembrie 2003). ii. Cu privire la lipsa arbitrariului

Deși Curtea nu a dat până în prezent o definiție generală a atitudinilor autorităților care ar putea intra în domeniul de aplicare al „arbitrariului” în sensul art. 5 § 1, a dezvoltat, de la caz la caz, principiile-c heie. În plus, rezultă în mod clar din jurisprudență că noțiunea de „arbitrar” în contextul art. 5 variază într - o anumită măsură, în funcție de tipul detenției în cauză [a se vedea, de exemplu, Saadi împotriva Regatului Unit (MC), nr. 13329/03, pct. 68, CEDO 2008] .

Potrivit unuia din principiile generale consacrate de jurisprudență, o detenție este „arbitrară” atunci când, deși este perfect conformă cu legislația națională, există un element de rea - credință sau de înșelăciune din partea autorităților [a se vedea, de exemplu, Bozano împotriva Franței , 18 decembrie 1986, § 59, seria A nr. 111, Saadi , citată anterior, pct. 69, și Mooren împotriva Germaniei (MC), nr. 11364/03, pct. 77-79, 9 iulie 2009] sau atunci când autoritățile interne neglijează să aplice corect legislația relevantă ( Benham împotriva Regatului Unit , 10 iunie 1996, pct. 47, Culegere Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 28 1996-III, Liou împotriva Rusiei , nr. 42086/05, pct. 82, 6 decembrie 2007, și Marturana împotriva Italiei , nr. 63154/00, pct. 80, 4 martie 2008). iii. Cu privir e la necesitatea măsurii

În contextul aplicării primului aspect al lit. c) a art. 5 § 1 (motive verosimile de a bănui că persoana a săvârșit o infracțiune), Curtea a subliniat că pentru ca privarea de libertate să nu fie arbitrară, nu este suficient ca aceasta să fie conformă cu dreptul național, ci trebuie, de asemenea, să fie necesară în circumstanțele cauzei (a se vedea, de exemplu, Ladent împotriva Poloniei , nr. 11036/03, pct. 55, 18 martie 2008, Khayredinov împotriva Ucrainei , nr. 38717/04, pct. 27, 14 octombrie 2010, Korneykova împotriva Ucrainei , nr. 39884/05, pct. 34 și 43, 19 ianuarie 2012, Strogan împotriva Ucrainei , nr. 30198/11, pct. 86, 6 octombrie 2016). În ceea ce privește obligația, în temeiul art. 5 § 3, de a justifica arestarea preventivă în astfel de cazuri, a hotărât că trebuie să fi fost invocate motive relevante și suficiente și că autoritățile naționale trebuie să fi dat dovadă de o „diligență specială” în continuarea procedurii. Curtea a afirmat, de asemenea, că autoritățile trebui e să demonstreze în mod convingător că fiecare perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă, este justificată, și chiar atunci când decid dacă o persoană trebuie să fie liberată sau reținută, trebuie să analizeze dacă nu există alte mijloace de a asigura înfățișarea acesteia la proces ( ibidem ), și că măsura privativă de libertate este necesară ( Buzadji , citată anterior, pct. 87, 102, 122 ș i 123). De asemenea, Curtea a afirmat că noțiunea de arbitrar în contextele de la lit. b), d), respectiv e) de la art. 5 § 1 implică și o verificare dacă reținerea era necesară pentru atingerea scopului declarat. Privarea de libertate este o măsură atât de gravă încât nu se justifică decât în ultimă instanță, atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost evaluate și considerate insuficiente pentru a proteja interesul personal sau public care impune reținerea [ Saadi , citată anterior, pct. 70, cu trimiterile suplimentare; se vor regăsi la pct. 71 și 72 din aceeași hotărâre o abordare diferită în ceea ce privește lit. a) și f)]. b) Întrebările care trebuie soluționate în speță

Nu se contestă în speță faptul că reclamanții au fost privați de libertate, în sensul art. 5 § 1 din Convenție. Întrebarea care se pune este dacă această privare de libertate era sau nu justificată în temeiul lit. b) sau c) al art. 5 § 1 sau al ambelor paragrafe, astfel cum susține guvernul. c) Privarea de libertate impusă reclamanților intra sub incidența lit. b) a art. 5 § 1? i. Principiile referitoare la lit. b)

Al doilea aspect al art. 5 § 1 lit. b) autorizează privarea de libertate c u scopul de „a garanta executarea unei obligații prevăzute de lege”. Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 29

Această dispoziție se referă la cazurile în care legea autorizează reținerea unei persoane pentru a obliga să execute o obligație concretă și specifică pe care deja o avea și pe care a neglijat să o îndeplinească până la momentul respectiv. Pentru a se încadra în domeniul de aplicare al art. 5 § 1 lit. b), arestarea și reținerea trebuie, de asemenea, să asigure executarea obligației în cauză sau să contribuie în mod direct la executarea acesteia și să nu aibă un caracter punitiv [ Johansen împotriva Norvegiei , nr. 10600/83, decizia Comisiei din 14 octombrie 1985, Decizii și rapoarte (DR) 44, pag. 162, Vasileva , citată anterior, pct. 363, Gatt împotriva Maltei , nr. 28221/08, pct. 46, CEDO 2010, Osypenko împotriva Ucrainei , nr. 4634/04, pct. 57, 9 noiembrie 2010, Soare și alții împotriva României , nr. 24329/02, pct. 236, 22 februarie 2011, și Göthlin împotriva Suediei , nr. 8307/11, pct. 5 7, 16 octombrie 2014]. În cazul în care s-ar putea include pedepse reale la lit. b), acestea ar fi exceptate de la garanțiile fundamentale ale lit. a) ( Engel și alții împotriva Țărilor de Jos , 8 iunie 1976, pct. 69, seria A nr. 22, și Johansen , decizie c itată anterior, pag. 162).

Pe de altă parte, natura obligației, în sensul art. 5 § 1 lit. b), pentru care se depun eforturi să se asigure că este executată, trebuie să fie ea însăși compatibilă cu dispozițiile Convenției ( McVeigh și alții împotriva Reg atului Unit , nr. 8022/77, 8025/77 și 8027/77, raportul Comisiei din 18 martie 1981, DR 25, pct. 176, și Johansen , decizie citată anterior, pag. 162). De îndată ce obligația a fost executată, reținerea devine neîntemeiată în raport cu această dispoziție ( Vasileva , citată anterior, pct. 36, Epple împotriva Germaniei , nr. 77909/01, pct. 37, 24 martie 2005, Osypenko , citată anterior, pct. 57, Sarigiannis împotriva Italiei , nr. 14569/05, pct. 43, 5 aprilie 2011, și Lolova - Karadzhova împotriva Bulgariei , nr. 17835/07, pct. 29, 27 martie 2012).Bulgaria, nr. 17835/07, pct. 29, marți, 27 martie 2012).

În sfârșit, trebuie păstrat echilibrul între importanța pe care o are într - o societate democratică faptul de a asigura executarea imediată a obligației în discuție și importanța dreptului la libertate ( Vasileva , citată anterior, pct. 37, Epple , citată anterior, pct. 37, și Gatt , citată anterior, pct. 46). În acest scop, trebuie să se țină seama de natura obligației care decurge din legislația relevantă, inclusiv de obiectul și scopul său, profilul persoanei deținute, circumstanțele speciale care au condus la reținere și durata privării de libertate ( Vasileva , citată anterior, pct. 37 - 38, cu referințele citate, Iliya Stefanov împotriva Bulgariei , nr. 65755/01, pct. 72, 22 mai 2008, Gatt , citată anterior, pct. 46, și Soare și alți i , citată anterior, pct. 236).

O interpretare extensivă a lit. b) a art. 5 § 1 ar antrena rezultate incompatibile cu ideea de stat de drept din care se inspiră Convenția în ansamblul său [ En gel și alții , citată anterior, pct. 69, Iliya Stefanov , citată anterior, pct. 72, și Schwabe și M.G. împotriva Germaniei , nr. 8080/08 și 8577/08, pct. 82, CEDO 2011 (extrase)], și ar deschide calea unor privări de libertate arbitrare (a se vedea, de exemplu, Shimovolos împotriva Rusiei , nr 30194/09, pct. 51, 21 iunie 2011). Astfel, art. 5 § 1 lit. b) nu justifică, de Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 30 exemplu, o internare administrativă având ca obiect constrângerea unui cetățean să își îndeplinească obligația generală de a se supune legii ( ibidem ). Obligația de a nu săvârși o infracțiune nu poate fi considerată drept suficient de „concretă și specifică” în sensul lit. b) a art. 5 § 1 decât dacă atât locul, cât și momentul săvârșirii iminente a infracțiunii, precum și posibilele victime ale acesteia sunt suficient stabilite, dacă persoana în cauză a luat la cunoștință de actul în privința căruia trebuie să se abțină și dacă refuză să se abțină ( Schwabe și G. , citată anterior, pct. 73 și 82, și O stendorf , citată anterior, pct. 69-73, 93-94, 97 , 99 și 101). Obligația de a nu săvârși o infracțiune într -un viitor iminent nu poate fi considerată suficient de concretă și specifică pentru a intra sub incidența cazurilor de detenție autorizate de art. 5 § 1 lit. b), cel puțin nu atât timp cât nu au fost dispuse măsuri precise care nu au fost respectate ( Schwabe și G . , citată anterior, pct. 82). În această privință, trebuie amintit că în cauza Schwabe și G. (hotărâre citată anterior, pct. 81), concluzia Curții potrivit căreia privarea de libertate în ca uză nu intra în domeniul de aplicare al paragrafului 1 lit. b) se datora în mare parte faptului că polițiștii nu le dăduseră reclamanților un ordin precis, și faptul că, dimpotrivă, s - a dovedit că nu au dat un astfel de ordin a fost decisiv în concluzia sa opusă formulată în cauza Ostendorf (hotărâre citată anterior, pct. 95). În această cauză, înainte de a - l aresta pe reclamant, poliția îi dăduse ordin în mod expres să rămână alături de un grup de suporteri de fotbal și îl avertizase cu claritate despre consecințele pe care le -ar avea nerespectarea ordinului respectiv. În plus, membrii grupului din care reclamantul făcea parte fuseseră percheziționați și se găsiseră asupra lor materiale utilizate în mod obișnuit în încăierările între huligani. ii. Aplicarea acestor principii în speță

În speță, nu se contestă faptul că, înainte de a fi arestați, reclamanții nu primiseră un ordin precis, de exemplu cel de a rămâne alături de un grup sa u altul sau să părăsească un anumit loc, și că nu au fost avertizați în mod clar despre consecințele pe care le -ar avea nerespectarea unui astfel de ordin. Poliția nu le - a spus nici ce act concret ar fi trebuit să se abțină să săvârșească, și nu rezultă că grupul lor ar fi fost în posesia materialelor utilizate în mod obișnuit în încăierările între huligani.

Guvernul susține că faptul că reclamanții au putut constata prezența unor efective importante de polițiști imediat înainte, în timpul sau după me ci de fotbal este suficient pentru a concluziona că, implicit, aveau cunoștință de actul de la care ar fi trebuit să se abțină, și anume declanșarea de încăierări între huligani în momentul și în apropierea meciului.

Curtea nu este convinsă de acest argument. În special, consideră că prezența unor importante efective de polițiști, circumstanță normală în cadrul oricărei manifestări de amploare, nu poate fi comparată cu măsurile foarte precise care au fost luate în cauza Ostendorf (hotărâre citată anterior, pct. 95) pentru a se asigura că persoana în cauză avea cunoștință de a ctul precis pe Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 31 care trebuia să se abțină să - l săvârșească. O interpretare atât de extensivă a lit. b) a art. 5 § 1 ar antrena rezultate incompatibile cu ideea de stat de drept din care se inspiră Convenția în ansamblul său (supra, pct. 83).

În consecin ță, în circumstanțele cauzei, privarea de libertate la care au fost supuși reclamanții nu intra sub incidența lit. b) a art. 5 § 1. Lit. c) a art. 5 § 1 este aplicabilă unei privări de libertate impuse preventiv în afara cadrului unei proceduri penale?

Art. 5 § 1 lit. c) permite privarea de libertate a unui individ : „c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când ex istă motive temeinice de a crede în necesitatea de a - l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acest eia”. i. Principiile referitoare la lit. c )

În contextul aplicării lit. c) a art. 5 § 1, interpretarea strictă a termen ului „infracțiune” constituie o importantă garanție împotriva arbitrariului. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, motivul reținerii prevăzut de această dispoziție nu se pretează la o politică de prevenție generală îndreptată împotriva unei persoane sau a unei categorii de persoane decât dacă autoritățile le consideră – pe bună dreptate sau nu – periculoase prin înclinația lor spre delincvență. Acesta nu face decât să ofere statelor contractante un mijloc de a împiedica săvârșirea unei infracțiuni concrete ș i specifice (a se vedea, de exemplu, Guzzardi împotriva Italiei , 6 noiembrie 1980, pct. 102, seria A nr. 39, Ciulla împotriva Italiei , 22 februarie 1989, pct. 40, seria A nr. 148, și Shimovolos , citată anterior, pct. 54), în special în ceea ce privește lo cul și momentul săvârșirii sale și posibilele victime ( M. împotriva Germaniei , nr. 19359/04, pct. 89 și 102, CEDO 2009). Acest lucru rezultă atât din folosirea singularului („infracțiune”), cât și din scopul art. 5: a se sigura faptul că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar ( Guzzardi , citată anterior, pct. 102, și M. împotriva Germaniei , citată anterior, pct. 89).

Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței Curții, termenul „infracțiune” nu desemnează doar un comportament calificat drept infracțiune de dreptul național. În hotărârea Steel și alții împotriva Regatului Unit (23 septembri e 1998, pct. 46- 49 și 55, Culegere 1998- VII), Curtea a afirmat și, de altfel, părțile nu au contestat, că atingerea adusă liniștii publice sau ordinii publice ( breach of the peace ) trebuia să fie considerată „infracțiune” în sensul art. 5 § 1 lit. c), cu toate că acest comportament nu era calificat drept infracțiune în dreptul englez. Curtea a ținut seama de natura procedurii în cauză și de pedeapsa dispusă ( ibidem , pct. 49), și a afirmat ( ibidem , pct. 55): [...] în ultimele două decenii, instanțele britanice au clarificat noțiunea de atingere adusă ordinii publice astfel încât în prezent este stabilit într - o măsură suficientă că s -a produs o astfel de atingere nu mai atunci când un individ cauzează un prejudiciu sau pare capabil să - l cauzeze unor persoane sau bunuri sau acționează de o manieră a cărei consecință normală este de a incita și alte persoane la violență [...]. Este, de asemenea, Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 32 evident că o persoană poate fi arestată pentru atingere adusă ordinii publice sau în cazul în care există motive să se creadă că va aduce atingere ordinii publice [...]. Prin urmare, Curtea consideră că dispozițiile legale relevante ofereau indicii suficiente ș i erau formulate cu gradul de precizie solicitat de Convenție (a se vedea, de exemplu, hotărârea Larissis și alții împotriva Greciei , 24 februarie 1998, Culegere 1998-I, pag. 377, pct. 34).

Condiția absenței arbitrariului impune, de asemenea, ca nu doar ordinul de reținere, ci și executarea acestui act să se conformeze cu adevărat scopului restricțiilor autorizate de paragraful relevant al art. 5 § 1 ( Saadi , citată anterior, pct. 69). În cazul în care, de exemplu, autoritățile intenționează să justifice privarea de libertate prin trimitere la primul aspect al art. 5 § 1 lit. c), și anume intenția de a - l aduce pe individ în fața autorității judiciare competente sub motivația că există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune, Curtea consideră că existența un or astfel de motive presupune existența unor fapte sau informații de natură să convingă un observator obiectiv că partea interesată poate să fi săvârșit infracțiunea ( James, Wells et Lee împotriva Regatului Unit , nr. 25119/09 și alte 2 cereri, pct. 193, 18 septembrie 2012, și O’Hara împotriva Regatului Un it , nr. 37555/97, pct. 34 - 35, CEDO 2001- X). De asemenea, Curtea consideră că, pentru ca o privare de libertate să fie justificată în temeiul celui de -al doilea aspect al art. 5 § 1 lit. c), este necesar ca autoritățile să demonstreze în mod convingător că, după toate probabilitățile, persoana în cauză ar fi participat la săvârșirea unei infracțiuni concrete și specifice dacă nu ar fi fost împiedicată prin arestare .

În sfârșit, în contextul menționat la lit. (c) a art. 5 § 1, motivarea ordonanței de reținere constituie un element relevant atunci când este vorba despre a stabili dacă reținerea la care a fost supusă o persoană trebuie sau nu trebuie să fie considerată ca fiind arbitrară. În cadrul primului aspect al acestei dispoziții, Curtea a considerat incompatibilă cu principiul protecției împotriva arbitrariului, consacrat la art. 5 § 1, lipsa totală a motivării deciziilor care autorizau reținerea pe o perioadă prelungită ( Urtāns împotriva Letoniei , nr. 16858/11, pct. 28, 28 octombrie 2014). În schimb, a hotărât că nu se poate considera că arestarea preventivă la care a fost supus un reclamant a avut caracter arbitrar în cazul în care instanța națională indică anumite motive care au justificat menținerea detenției părții interesate, cu excepția cazului în care motivele indicate nu sunt extrem de laconice și lipsite de orice trimitere la dispoziții legale pe care ar trebui să se întemeieze reținerea în litigiu ( ibidem ; a se vedea, de asemenea, Mooren , citată anterior, pct. 79, și trimiterile citate). ii. Întrebarea care trebuie soluționată în sp eță

Curtea a fost deja solicitată în cauza Ostendorf (hotărâre citată anterior , pct. 83) să stabilească dacă o privare de libertate „care nu viza decât scopul (preventiv) de a- l împiedica [pe reclamant] să săvârșească o infracțiune în cadrul unei altercații iminente între huligani” putea intra sub incidența celui de-al doilea aspect al art. 5 § 1 lit. c), și anume să fie considerată justificată Hotărârea S., V. și A. împotriva Danemarcei 33 de prezența unor „motive temeinice de a crede în necesitatea de a -l împiedica să săvârșească o infracțiune”. Curtea a considerat atunci că nu era cazul ( ibidem , pct. 77- 89), subliniind în același timp că era conștientă de importanța, în sistemul juridic german, reținerii dispuse cu scopul de a elimina pericolele la adresa vieții și integrității fizice a persoanelor și riscul unei distrugeri semnificative de bunuri, în special întrucât era vorba despre a asigura respectarea ordinii, în condițiile în care numeroase persoane se reuneau cu ocazia unor manifestări în masă ( ibidem , pct. 88).

Având în vedere numeroasele cazuri în care partidele de fotbal sau alte manifestări în masă, sportive sau nu, au condus la acte de violență în ultimele decenii în Europa, Curtea consideră că se poate afirma că majoritatea statelor membre se confruntă cu aceleași dificultăți.

Preocupată fiind să interpreteze și să aplice Convenția î ntr-un mod care să țină seama în mod corespunzător de di